Părintele Marcu Dumitru Pătimitorul

Mai întîi de toate cu părintele Marcu (Costică Dumitrescu) ne-am cunoscut în luptă. Ne-am împrietenit; ne-am împrietenit pentru că eram cu mare plăcere într-o jertfire, în jertfă, în luptă, care ne cerea cu orice chip sînge. Era mai mărişor decît mine cu vreo 2-3 ani însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal nu mai contează vîrsta.

Contează mişcarea, eroismul, contează poziţia.

A fost foarte rezistent în suferinţe. I se spunea Fachirul, nume pe care Securitatea de pe vremea aceea, în timpul lui Carol al II-lea, i l-a dat, pentru că suferind, suferea cu o răbdare nemaipomenită, fără vaiete.

Ne-am încurajat încontinuu; prin închisori întîlnindu-ne foarte rar pentru că eram izolaţi. Eu eram la Zarcă, el la fel; mai puteam comunica cîte ceva prin morse, prin perete. Am avut cea mai frumoasă părere de om de jertfă despre Părintele Marcu faţă de mulţi cu care eram obligaţi să ne întîlnim, să trăim, să plănuim. Nu era vorba de o negustorie în luptă. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fără discuţie, avînd în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru.

Eram foarte ataşaţi de numele acesta de neam. Chiar şi Căpitanul făcea foarte mult caz că neamurile vor veni toate la Judecată. Am avut o ocazie să asist la o discuţie de oameni trăitori, legionari, în afară de închisoare. Ne spuneau ei de unde ştie Căpitanul despre neamuri. Intr-adevăr, se spune în multe părţi că neamurile vor veni la Judecată şi vor fi judecate neamurile şi inşii. Deci părintele Marcu nu era un om care să fi făcut, repet, negustorie cu lupta lui.

Am plecat la mănăstire dintr-o nebunie pentru Hristos. M-am călugărit cu multă rîvnă, că dacă nebunia pentru Hristos nu există, nu poţi să rezişti. Aici te pierzi ca să te poţi regăsi, în poziţie îngerească. Nu la multă vreme a venit la mănăstire şi Părintele Marcu la Slatina. Pe mine m-au arestat la Slatina, mănăstirea ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu. M-au luat din biserică, unde slujeam, la două noaptea, şi m-au dus la Miliţia din Suceava. L-am auzit într-o celulă alăturată pe Părintele Marcu, era şi el arestat.

Părintele Marcu a fost arestat pentru trecutul său legionar, eu însă am fost judecat pentru că fac parte din Rugul Aprins cît şi din Garda de Fier. M-au condamnat 40 de ani să fie siguri că acolo voi zace în veci. Fără discuţie, s-a observat că ne-a apărat Dumnezeu grozav, deşi noi din partea duşmanilor eram mereu pe listele lor negre.

L-am vizitat ca monah, pentru că era foarte hotărît pentru Hristos; era într-o chilie alături de Părintele Cleopa, dar nu se putea mărturisi la el, pentru că Părintele Cleopa se temea.

M-a chemat printr-o scrisoare să vin să-l mărturisesc, şi m-am dus sute de kilometri, de la Techirghiol. Avea ceva tainic, nu era vinovat, el conta că ar fi făcut parte dintr-o echipă atunci cînd a fost omorît Armand Călinescu; a fost şi el invitat, dar nu a primit să facă parte din echipa respectivă, el contînd în lumea legionarilor de mare ţinută ca un om de jertfă. Noi doream o jertfă interioară continuă. Nu a fost vinovat. Mi-a spus că s-a discutat că aş fi făcut şi eu parte, dar nu e adevărat.

Eu i-am spus: fii liniştit, nu-i nimic, prigoanele nu s-au terminat, pentru că cine fuge de prigoană fuge de Dumnezeu, cum spune Sfîntul Teodor Studitul. Şi Biserica are încă nevoie de prigoane.

Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost monah simplu. Mergea încovoiat cu un mic baston, şi se ocupa de stupii mănăstirii Sihăstria.

Îmi amintesc că ieşind de la părintele din chilie, pe un coridor m-a întrebat cineva despre Mişcarea Legionară, ce este. I-am spus: n-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: „Unde umbrează darul tău Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămînă lîngă lumina ta lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă Mihaile Arhanghele.” Asta era Garda de Fier, i-am spus.

Ultima dată m-am întîlnit cu el la Aiud pe un coridor. Ne-au scos din celule pentru o conferinţă. Au început să vorbească tot dintre ai noştri, pervertiţi, în cadrul reeducărilor. Era o sală mare, şi eu m-am ridicat în mijloc şi le-am spus: ce vorbiţi voi, ce ştiţi voi despre Evul Mediu, Evul Mediu a fost teocentrist a pus pe Dumnezeu în frunte -– m-am repezit la ei –- pentru nişte papi nenorociţi acuzaţi Biserica Lui Hristos şi virtuţile creştine. Aşa s-a terminat conferinţa şi m-am întîlnit cu părintele Marcu pe un coridor şi i-am spus: „Ai grijă de tine, nu te lăsa”. Dar el a înţeles să aibă pururi grij㠖 să nu trădeze. I-am spus că nu mă refer la trădare, ar fi fost o jignire pentru el, ci să aibă grijă de el, să nu postească aspru, dacă găseşte o bucată de pîine să o mănînce.

Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viaţa. Aici la Aiud nu se mai punea problema Mişcării Legionare, vroiau să ne dărîme complet din credinţa în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decît celălalt.

(Pr. Arsenie Papacioc – Revista Scara, nr. 7 din 2001)

„Fachirul”

În altă zi mi-a povestit că întemniţatul era dezbrăcat de tot, fiind lăsat doar cu bocancii în picioare şi aşezat pe o masă unde era legat cu mîinile desfăcute. Cei care băteau cu bastoanele lungi de cauciuc din lateral îi zdrobeau spinarea, fundul şi muşchii picioarelor. Un alt legionar, înaintea lui, inginerul Ursu din Vrancea, a primit 100 de răngi de fier la tălpi.

Însă Constantin, pentru că nu vorbea, a fost bătut fără număr. „Am numărat pînă la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate pînă în vîrful creierului. N-am scos însă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pîrăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt despre cineva. Atît de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse cîte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzînd neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «Fachirul».”

Un alt mărturisitor al acelor ani mi-a spus mai apoi că nu de la aceste chinuri i s-a tras porecla de „Fachir”, ci de la altul, mai groaznic: văzînd că nu spune nimic, s-au gîndit că trebuie să fie o cale prin care să-i provoace nişte dureri care să-l facă să vorbească. Atunci au luat un cuţit cu vîrful foarte ascuţit şi, ţinîndu-l de lamă, au început să-l străpungă peste tot, şi pe abdomen, şi pe torace, şi pe mîini, şi pe picioare cu vîrful acelui cuţit, doar, doar l-ar putea face să scoată vreun sunet. Şi pentru că nu au reuşit, de aici l-au asemănat fachirilor indieni.

„A trecut cîtva timp la Ploieşti şi mi s-a dat voie să îmi schimb hainele. Am primit un palton nou, m-au pus să mă bărbieresc. Atît de mult mi-am revenit în cîteva zile (aproape o săptămînă) scăpînd de torturi, încît m-au dus din nou la Bucureşti. Veneau care mai de care: «Hai să-l vedem pe Fachiru’! Ia uite-l cum arată! Ca un nou născut!» Aceasta era puterea şi lucrarea rugăciunii, precum se poate vedea în Vieţile Sfinţilor Mucenici, care de multe ori în urma chinurilor şi mutilărilor erau tămăduiţi de Hristos, ca prin minunea aceasta păgînii care îi vedeau să se întoarcă la Adevăr şi pocăindu-se să primească Botezul.

Nimic altceva nu l-a ţinut acolo decît rugăciunea neîncetată. Iar rugăciunea i-a fost ascultată de Hristos Mîntuitorul, Care i-a şi răspuns nevoitorului Său astfel: „Acolo fiind, am avut un vis – vedenie. Mă găseam cu mîinile într-un gard de sîrmă ghimpată aşa de deasă şi de ascuţită încît nu mă mai puteam ţine de ea. Era momentul cînd eram gata să cad dincolo, în întunericul pipăibil. Şi îmi dădeam seama tot atunci că întunericul era aşa de mare, încît nu are sfîrşit, nici înălţime, nici lăţime, nici margini. Şi m-a apucat o groază aşa de mare, că nu mai ştiam ce să fac. Şi nemaiputîndu-mă ţine de gardul ghimpat şi crescînd groaza care mă cuprindea, atunci m-a prins Cineva de mînă şi m-a scos afară, către miază-zi. Avea o mînă acoperită de o haină neagră, ca de călugăr. Iar mai departe am văzut că era mîna unui călugăr adevărat, iar Acel Călugăr era Însuşi Iisus Hristos. Cînd m-a scos, m-a trecut printre sîrmele gardului şi am observat că pe jos era iarbă verde, fir de fir, numai iarbă curată, pe un spaţiu ca de un cămin de case, adică vreo 40 de metri către miază-zi şi cam tot atîţia către răsărit. Iar pe mijloc era o cărare cam de 60 de cm – 1 m lăţime, asfaltată. Şi cînd am ajuns cam pe la mijlocul acelui teren, poteca o lua către răsărit, tot asfaltată şi tot prin iarbă. Iar dincolo de căminul cu iarbă era numai grîu curat, fir de fir, verde, mare cam «cît să intre cioara în el», de jur împrejur, cît vedeai cu ochii. Şi m-a purtat către răsărit tot atît cît de la gard spre mijloc. Acolo la răsărit era o căsuţă mică, cam cît o bisericuţă precum cea de la Sihla. Mîntuitorul m-a băgat acolo în bisericuţă (căci aceasta şi era) ţinîndu-mă permanent de mînă. Am intrat acolo şi era acolo o soră de mănăstire sau o maică, ce aranja nişte felinare şi nişte candele. Am intrat în bisericuţă în dreapta, cum stăteam altădată în biserica Sihăstriei. Acolo era o lumină foarte plăcută şi mă uitam unde sînt ferestrele pe care intră acea lumină. Dar privind cu atenţie, n-am văzut nici o fereastră, ci numai pereţi. Şi am ieşit afară să văd pe unde pătrundea lumina. Şi tot uitîndu-mă să văd unde e soarele, n-am văzut nici un soare, ci o lumină foarte plăcută în atmosferă, dar nu de la soare, ci o lumină taborică. Şi aşa m-am trezit. Aceasta a fost în vremea primei arestări.”

(Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 27-32)

În Basarabia

„Când a fost luată Basarabia mă aflam arestat la Chişinău. Şi aici, la închisoare, am avut o mare binecuvintare, pentru că venea doamna Russo, care avea permanent legături cu detinutii legionari din închisoare. După perioada de carantină din sala mare (care avea cam 12 metri pe 12 metri) de la subsol, care era foarte umedă, ne-au trimis în turn, unde era mare curent.

Aşa ar fi trebuit să mă nenorocesc şi eu pe viaţă, impreună cu toti ceilalti, dar Dumnezeu ne-a purtat de grijă.

După întîmplarea cu Armand Călinescu au început să-i caute şi pe ceilalti cunoscuti din echipa prahovenilor şi după ancheta de la Ploieşti m-au trimis din nou la Bucureşti. Aici ne-au pregătit pentru proces, unde în cele din urmă ne-au condamnat. Am stat un timp la Jilava, iar de la Jilava ne-au trimis la Chişinău şi acolo am avut parte de tratamentul de mai sus. După ce am stat în turn ne-au coborât şi am stat la un loc cu toti legionarii din închisoare.

Doamna Russo, aflând de venirea ruşilor în clipa cedării Basarabiei, a venit la directorul închisorii (care îşi trimesese deja familia la Ploieşti şi se odihnea liniştit). Venind, i-a spus: „Ce faci, doinnule, îi ții aici să-i împuște pe toti?” Iar el a venit la noi şi s-a consultat cu noi. Am încărcat arhiva închisorii în 2-3 căruţe şi am plecat spre graniţă. Doamna Russo a rămas acolo, la Chişinău: aceasta a învățat de la Moţa – jertfa! Şi au luat-o şi pe ea, cu toți ceilalți, şi au dus-o în Siberia.

Pe drum ne întîlneam cu tot felul de lume. Dintre noi, vreo doi studenti la teologie şi Ovidiu Găină au intrat în vorbă cu nişte copii, care se vedea că terminaseră clasele primare. Iar unul dintre copii, prin gînd, ne-a zis:

„Şi acum, te rog, Fă-mi cel din urmă bine:

Pâmîntul țării Să-l săruți şi pentru mine!”

Pe noi asta ne-a umplut de lacrimi.

În căruţe nu aveam numai arhiva închisorii, ci şi alimente, haine, şi chiar şi armele de la închisoare. 0 parte din noi primiseră şi ei arme, ca să asigure bine paza convoiului, nefiind suficienti gardieni. Apropiindu-ne de Prut, au trecut pe lângă noi călare nişte ofiteri români care se întorceau în tară. Unul dintre ai noştri le-a spus: „De ce faceti lucrul ăsta? Băgați panică în soldati.”

Ofiţerii au trecut, dar, ca să se răzbune, la podul dinspre Huşi au dat de ştire că vin nişte comunişti, care au arme la ei. Am ajuns la pod. Cel care păzea podul ne-a luat pe toți, ne-a dus în faţa unui maldăr de pămînt şi atunci un alt ofiţer, civil, care ştia foarte bine ce se întîmplase la centrul Mişcării Legionare din Prahova, l-a rugat pe maior să oprească executia. Ofiţerul civil i-a întrebat pe deținutii care țineau armele cine sunt, de unde sunt şi ce fac. Și atunci l-a rugat pe maior să-i dea voie să vorbească cu detinuții înarmati. Şi eu am răspuns exact cine era şeful legionar al judeţului şi cine chestor. Văzînd că răspund exact, el, care ştia toate mişcările, i-a spus maiorului:

„Sunt legionari cu adevărat aşa cum zic ei, nu comunişti, şi au venit în ţară cu avutul şi arhiva închisorii, împreună cu directorul închisorii.” Aşa am scăpat de la moarte.

De aici am ajuns la Huşi, unde am stat la închisoare. Dar putînd să umblăm, să cumpărăm cele necesare, am luat legătura cu familia Codreanu, care ne-a ajutat cu tot ce aveau.

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 32-34)

Închisoarea Văcăreşti

De la Huşi ne-au trimis la Văcăreşti, de unde încă mai puteam ieşi să ne aprovizionăm cu cele necesare. Aşa am ajuns şi la Ploieşti, cînd l-au adus pe Lucian Caramlău şi pe Gheorghe Ştefănescu, pe care îi omorîseră la Bod’.

Fusesem primul care am făcut de gardă la biserica Sfinţilor Impărați Constantin şi Elena din Ploieşti, lîngă sicriele lui Lucian Caramlău şi Gheorghe Ştefănescu (care fuseseră omorîti la Bod) plîngînd tot timpul şi curgîndu-mi lacrimile şiroaie. Lucian Caramlău fusese şeful grupului nostru din Ploieşti şi l-au omoiît autoritătile socotind că mai eram și altii legati de grupul lui Miti Dumitrescu. I-au adus în Ploieşti ca sâ-i înmormîntăm şi am fost la înmormîntarea lor.

Apoi, în seara de 6 septembrie 1940, eram la Văcăreşti. Și din pricina schimbărilor politice (fugise regele Carol al II-lea), venind unii, voiau să ne trimită la carceră, iar ceilalți, ai noştri, voiau să ne dea drumul.

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, p. 35)

Aiud

A urmat un proces şi o condamnare la 10 ani de închisoare. A fost dus la Aiud, împreună cu ceilalti legionari condamnaţi. În acea vreme Aiudul era o închisoare obişnuită, în care celulele erau închise doar pe timpul nopţii. De la început detinutii s-au impărtit în trei grupuri.

Un prim grup a fost al celor care căutau cu orice preţ o solutie politică şi căutau să fie la curent cu tot ceea ce se întîmpla în ţară. Un al doilea grup, mai mic ca dimensiune, a fost al celor care se blazaseră şi erau dispuşi la compromisuri pentru a ieşi din închisoare. Iar al treilea, cel mai mic, a fost grupul „misticilor”, al celor care, asumîndu-şi prezenţa în acel loc, au înteles că pentru păcatele lor şi ale poporului pe care îl iubeau se află acolo şi că au datoria de a se căi, a se ruga şi a lucra faptele Evangheliei cât vor putea de mult. În acest din urmă grup, din care făceau parte mai multe nume ce au ajuns adevărate simboluri pentru martiriul închisorilor sub regimul comunism, cum ar fi Valeriu Gafencu, numit de multi „sfintul închisorilor”, Anghel Papacioc, călugărit după eliberare (in 1948) sub numele de Arsenie şi ajuns unul din cei mai mari duhovnici ai tării, Virgil Maxim, Marin Naidim, preotul Vasile Serghie din Bîrlad, duhovnicul lor, şi alti iubitori de Hristos, s-a numărat şi Constantin Dumitru, supranumit „fachirul”. De aici au fost scoşi de mai multe ori la diverse munci agricole, pentru a se autoîntretine, situatia lor fiind îngreunată de greutătile economice ale ţării (mai ales în anii de foamete 1946 şi 1947), care îşi cheltuia resursele în război.

Părintele a sărit peste primii ani de detentie, care, totuşi, nu au fost lipsiti de lucruri minunate. Ştim că era în celulă cu doctorul Uţă, un detinut apreciat atît de fratii de suferinţă, cât şi de conducerea închisoriil.

Pentru aceea, in urma interventiilor sale medicale în nişte situatii mai delicate, în semn de recunoştinţă, directorul inchisorii i-a trimis doctorului nişte icre, un aliment greu de găsit în acei ani. Constantin punea icrele pe pîine, ca să le împartă celor din celulă, când un alt detinut a intrat pe uşă să-l cheme pe doctor. Atunci Constantin a acoperit repede feliile de pâine cu icre cu un capac de cutie ce l-a avut la îndemînă. După ce a plecat noul venit împreună cu doctorul Uţă, unul din cei din celulă a sărit în picioare şi a strigat:

„Acesta e fariseism! Te ascunzi să creadă lumea că postim!”

Constantin nu a răspuns nimic, fiind şi foarte tăcut de felul său. Rămînînd numai ei doi, i-a zis, cu blândete şi cu întelepciune, dându-i o pildă de dreaptă măsură:

„Sandule, ce crezi că ar fi spus el tuturor dacă ne-ar fi văzut cu icrele pe masă? Că noi mîncăm icre la fiecare masă, în vreme ce ei fac foamea cu zeama de fiecare zi”.

Sărind peste anii 43-45, părintele a continuat: „Prima dată am fost la Galda, la vie. Anul al doilea am fost la Vioara (Unirea). Anul al treilea la Ciugudel, unde am lucrat la vie şi la drap. Eram în echipa care putea să lucreze orice la câmp. Au fost Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi încă o serie de tineri, foşti elevi şi studenți, care puteau să muncească la câmp, împreună cu câțiva mai vîrstnici care ştiau ce trebuie făcut. La Galda trebuia să secerăm grâu. Eu nu mai secerasem de mic copil, de când îmi tăiasem degetul mic. Aveam o mare bucurie să muncesc: mă îmbătam de muncă! și cum lucram cu pricepere, toti s-au oprit să se uite la mine.”

Au fost şi clipe grele pentru cei din Aiud, pentru că în ţară situatia era foarte tulbure, iar regimul lor incert. Deşi doctorul detinutilor, detinut legionar şi el, Uţă, era foarte apreciat de directorul închisorii, care i-a făcut cu vremea citeva favoruri, scotîndu-l pe ascuns din închisoare ca să-i mediteze copiii, totuși regimul de viaţă rămînea destul de aspru, iar ei trebuiau să se descurce cu ce aveau. În astfel de conditii s-a întîmplat ca tînârul Constantin, care era considerat de toti un om de fier, să leşine văzând durerile altora, precum insuși mi-a povestit:

„Am leșinat cînd m-au pus să tin o mînă infectată, ca să o opereze doctorul Uţă cu bisturiul, fără anestezie.”

Aiudul acelor ani a fost un spatiu foarte special. Conducerea închisorii căpătase atâta încredere în legionari, încît, trebuind să evacueze Aiudul şi să îi ducă la Alba Iulia, după 23 august 1944, i-a lăsat pe detinuti să meargă pe jos, singuri, neînsoțiți, de la o închisoare la alta. Iar mai mult decât toate, în Alba Iulia, venind armata rusă, care se remarcase prin jaful şi violurile care nu mai conteneau, şi conducerea închisorii şi gardienii şi-au adus în puşcărie nevestele şi fetele, ca să nu fie batjocorite de bravii soldati ai Armatei Roşii. Aceasta nu este deloc o exagerare: monumentul soldatului sovietic de la Berlin a fost denumit de nemti „Monumentul violatorului sovietic”. După toamna lui 1944, lucrurile s-au mai liniștit detinutii politici s-au întors la Aiud, şi au urmat încă câțiva ani de pace pentru toată lumea.

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 41-47)

În închisorile comuniste

Acestea au fost pînă la începutul lui 1948. Din acest an toate s-au schimbat. Legionarii din închisori au fost declarati drept cei mai mari duşmani ai statului comunist şi, in consecinţă, li s-a aplicat un regim foarte dur. Și nu numai lor, ci şi tuturor duşmanilor regimului bolşevic. Părintele a ţinut să-mi spună cum a mai trecut încă o dată prin moarte:

„După ce am fost arestat a doua oară (şi trecusem pe la Galda şi Ciugurdel), eram prin 1950-51 la Aiud. Aici primeam zilnic murături stricate şi mălai stricat, care rămâneau de la armată. Când s-au terminat şi acestea, ne dădeau zeamă de fasole şi slăbisem cu totii tare de tot. Eu însă mai mult.

De la un moment dat nu am mai putut să mă ridic din pat. Aflasem de la nişte medici cum se moare de foame: întâi se consumă grăsimile, apoi muşchii – rămâi piele şi os –, apoi se consumă celulele nobile, celulele nervoase din creier şi din inimă. Aceasta se petrecea cu mine: începeam să nu mai văd, nu mai puteam vorbi și gândi. Intr-o zi au venit băieţii mai tineri de la munci şi m-au întrebat cum mă mai simt. N-am putut să le răspund nimic. Doar plângeam. Mai tîrziu le-am spus că mă pregătesc să mor. A venit, a doua sau a treia zi, praznicul Adormirii Maicii Domnului. Maica Domnului a făcut o mare minune: venise, nu se ştie cum şi de unde, un vagon de fasole. Acesta s-a terminat în câteva zile, la câți inşi eram acolo. Dar în acele zile am mâncat fascle, şi încă consistentă. Aşa mi-am revenit. Pe urmă a fost o anchetă privind vagonul. Nimeni nu a ştiut de unde a apărut, şi nici nu s-a aflat cine l-a trimis. Ceea ce m-a întărit atunci, în încercarea aceea grea, a fost un cuvînt al lui Nicu Mazăre, cu care eram în celulă: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tineretile tale.”

Cu adevărat, anii aceia au fost foarte grei pentru detinutii politici. Cu siguranţă, nici situatia economică a țării nu era strălucită după foametea din anul 1947 şi din cel următor, care a făcut pe multi tărani (şi nu numai), mai ales din Moldova, să-şi lase case şi tot avutul şi să plece în alte părti ale ţării, unde se mai găsea câte ceva de mâncare. Se poate vorbi de un adevărat exod al acelor ani. Au fost cazuri în care unii şi-au dat ori chiar vândut copiii unor familii din Ardeal, unde dezastrul nu era aşa de mare.

În închisori viaţa deținutilor politici era cât se poate de grea. Se făcuseră sute de mii de arestări şi initial, după anchetele din anii 1948-1950, puşcăriile s-au organizat pe „clasele sociale” cărora aparțineau deținuții. Aiudul era pentru intelectuali, Piteştiul pentru studenți,Gherla pentru muncitori, Făgăraşul pentru cadrele militare, etc. Părintele Iustin mi-a vorbit de o grevă generală care a izbucnit în Aiud în 1950, începută oarecum violent, prin ruperea obloanelor de lemn de la geamuri (arestatii erau ținuți în întuneric zi şi noapte, cu excepția celor câteva minute de plimbare pe zi, urmată de mai multe zile de grevă a foamei. Chiar şi sfintia sa a tinut post negru două săptămâni şi mi-a spus că majoritatea au refuzat orice hrană şi apă vreme de cel putin una-două săptămâni.

Petre Ţuţea a postit 38 de zile, după care nu a mai putut să se opună alimentării forţate. Aceste întîmplări au fost urmate de schimbarea strategiei guvernului cu privire la detinuții politici, cărora li s-a oferit să muncească în minele din Maramureş, unde au primit hrană mult mai bună, chiar dacă regimul de muncă ce li s-a impus a fost foarte aspru.

Despre viaţa de zi cu zi a celor din închisorile primilor ani de comunism ştim cu siguranţă că de la Aiudul anilor 1944-47, unde Constantin a fost împreună cu „misticii”, plăcutul lui Hristos s-a dăruit pe sine rugăciunii neîncetate şi celorlalte fapte bune atît de iubite de monahi. După mărturia Părintelui Iustin, grupul „misticilor” de la Aiud a dat solutia de supravieţuire în acele grele conditii şi a schimbat închisorile în mănăstiri, pentru multele rugăciuni pe care toti detinutii le spuneau zi şi noapte, pentru Psalmii şi capitolele din Noul Testament care fuseseră învățate pe din afară şi pentru îndeletnicirile duhovnicești pe care le deprinseseră acolo. Și cât de grea le era viaţa şi Cine era Cel ce îi întârea, se întelege şi din vizita pe care unul din tartorii bolșevici ai acelor ani a făcut-o într-una din închisorile politice, unde a strigat, plin de uimire, văzindu-i pe detinutii uscati de foame:

„De ce nu mai muriti odată, bandiților? Ăia de afară sunt graşi şi frumoşi şi mor pe capete, iar voi trăiți, criminalilor!”

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 47-50)

La Cernica

Constantin a intrat în Mănăstirea Cernica îndată după eliberare, şi primit fiind de egumen, a fost rânduit la felurite ascultări. Avea 46 de ani.

„Cînd m-am eliberat, În 1956, prin Părintele Benedict Ghiuş mi s-a dat un bileţel către stareţul de la Cernica. Stareţul mi-a spus: „Mergeți la grajd”.

La Mănăstirea Cernica am fost la ascultare pe la vite, la porci, la oi, la seră, şi în primăvară m-au dat la vie şi la grădină. Și pentru că era foarte mare secetă, am văzut cum ceapa şi roşiile se uscaseră şi erau galbene, căzute la pâmint. Iar eu, care tocmai săpam la vie, am luat din firele acelea de ceapă şi de roşii şi le-am sădit prin vie, iar Dumnezeu, Care poartă de grijă la toate, a rânduit, pentru că lacul era aproape, să îşi revină, să înflorească şi să crească. Aşa că vara veneau la mine grădinarii să le dau roşii. Oare nu tot Dumnezeu a purtat de grijă aici? Cît am fost la vite, un an şi ceva, nu a murit nici o vită şi nici măcar nu s-a Îmbolnăvit.”

Nu spre lauda sa mi-a spus aceasta, chiar dacă ostenelile sale pentru a da viaţă legumelor ce se uscau au fost nu mici, ci pentru a mă face să înteleg cît de mare este binecuvintarea lui Dumnezeu peste cel ce se linişteşte.

În al doilea an fratele Constantin a fost întrebat dacă vrea să facă de pază la vie. Iar el a răspuns că vrea, dar are nevoie de două lucruri: un câine lup bine dresat şi o puşcă. Și totul a fost bine pâna cind au început strugurii să se pârguiască.

Într-o noapte, cam pe la miezul nopții, părintele, care stătea într-o colibă împreună cu câinele, l-a auzit pe acesta mârâind. Și atunci s-a trezit, şi-a luat puşca şi fiind câinele în lesă a mers în directia în care îl trăgea acesta. La o vreme s-au apropiat de un loc unde, prin întuneric, se zăreau cîteva mogâldete. Atunci a dat drumul la câine şi a început să alerge şi el printre spaliere în urma câinelui după tiganii veniti la furat, care fugeau de rupeau pămîntul .

Hotii fiind alungați, la cules au ieşit cu mult mai multe tone de struguri şi toti se mirau de izbînda părintelui. Și a mai fost ceva la Cernica. L-am întrebat într-o zi: „Părinte, cum să fac să-mi pot uni mintea cu inima?” „Nu ai să poti face asta până n-ai să pui pază inimii cum am pus eu pază la via Cernicăi”. Ce se întîmplase? A fost rânduit paznic. Dar se ştie că Mănăstirile Cernica şi Pasărea sunt aşezate lângă nişte sate de tigani, care erau certati cu respectarea avutului altuia. Din pricina furtului pe care aceştia îl făceau an de an, călugării nu reuşeau să adune prea mulţi struguri pe care să-i pună în teasc.

„Vara, cu toată seceta aceea (căci se uscase pămintul de se făcuse tot bolovani) munca la vie era pentru mine – Dumnezeu să mă ierte – un fel de joacă, atît de mult îmi plăcea. În acea vară, noaptea inspectam pe paznicii care erau puşi la vie (pe lângă lucrătorii viei). Pentru ascultarea aceasta cerusem un câine lup bine dresat şi o puşcă cu sare. Într-o noapte întunecoasă şi ceţoasă am văzut nişte umbre şi i-am strigat pe paznici: „Măi fratilor, măi!” Și pentru că nu răspundeau, mă pregăteam să dau drumul la câinele lup pe care îl aveam. Iar ei, depărtîndu-se, au strigat:

„Nu da drumul la câine, că ti-l împuşcăm!”

În altă noapte, câinele, care dormea la picioarele mele, a simtit că a intrat cineva în vie şi a sărit, iar eu am fugit după el. Cel din vie a fugit atît de repede, sărind printre spaliere şi apoi sărind gardul înalt încât nu pricepeam cum a putut fugi aşa. Atunci am tras cu gloanţe de sare şi am ştiut că am nimerit în plin, pentru că am auzit bufnitura celui care sărise. Ceilalti l-au luat pe cel căzut şi au fugit cu el, aşa rănit. De atunci încolo, în toată vara aceea, nu s-a mai apropiat nimeni de via mănăstirii.

La Cernica a venit la vie, de mai multe ori, dimineata, staretul. Și văzând el că nu s-a furat nimic, a întrebat la un moment dat în trapeză: „Cum se poate, măi, că anul acesta nu s-a furat nimic, iar în ceilalti ani s-a furat atît de mult?”

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 53-56)

Din nou arestat

Într-o seară, târziu, după ce îmi terminasem as­cultarea, m-am dus ca să mă culc la chilia mea, care era deasupra chelăriei. Şi cum eram într-o stare între trezvie şi somn, am auzit nişte paşi urcând pe scara care dădea către chilia mea.

Şi deodată uşa s-a izbit de perete şi au intrat în chilie mai multi militieni cu un locotenent-colonel. Şi mi-au zis: „Nu mişca! Eşti arestat.” M-au pus într-o dubă a lor, împreună cu Părintele Arsenie şi cu altii. Nu ştiu cine a mai fost, că eram legati la ochi. Ne-au dus la Rădăuţi, iar in zori de zi am fost puşi din nou în dubă şi am plecat către Ploieşti. Ştiu că era primăvară, căci la o oprire a maşinii, când ne-au dat jos, oamenii prăşeau po­rumbul prima dată [era iunie 1958; la munte porum­bul se face mai tîrziu]. Pe mine m-au oprit la Plo­iești, iar Părintele Arsenie a fost trimis la Bucureşti, în procesul „Rugului Aprins”. M-au băgat în proce­sul prahovenilor (legat de Miti Dumitrescu şi cei­lalti) și m-au anchetat la Ploieşti 18 luni.

Când ne-au luat pe noi de la Slatina, deja ceilalti din proces erau arestati şi trebuiau să confrunte da­tele. Şi ne-au tinut un an şi jumătate numai în anche­tă. Şi ce însemna anchetă pe timpul comuniştilor? Era moarte curată. Că nu se putea răbda. Vezi, s-a scris cîte ceva desprePiteşti sau despre Gherla, dar nu s-au putut scrie toate prin câte am trecut. Din multe motive. Iar mai important decât toate este că nici nu se pot gândi grozăviile care au fost acolo. Nici nu poti să gîndeşti.

Acum mi-am dat seama – Doamne, iartă-mă! – că s-a întîmplat acolo ceea ce au spus Părintii şi ceea ce a spus şi Mântuitorul. Între altele găseşti în Pateric că un frate l-a întrebat pe Avva Ishiron: Dar cei de după noi cum vor fi? Ei vor fi la jumătatea lucrului nostru. Dar cei de după ei?, a întrebat tot fratele. Cei de după ei, zice, nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări atît de mari şi de grozave, în­cît dacă vor rezista la ele vor fi mai mari decât noi în Impărătia lui Dumnezeu. Ei, aşa s-a întîmplat cu Pi­teştiul şi cu celelalte închisori.

Aici s-au petrecut evenimentele cele mai mari le­gate de mântuirea mea şi tot aici au fost interventiile directe ale Mântuitorului, Care m-a cercetat să mă în­tărească cu puterea Sa cea dumnezeiască. La scurtă vreme am avut a doua vedenie, în care am văzut tot grîul acela (care în prima era verde) gata de secerat, galben, copt, fir de fir, cât vedeam cu ochii. Iar în mij­loc o livadă cam de un pogon, cu pomi din 10 În 10 metri. În atmosferă nu era soare, ci tot o lumină dum­nezeiască (sau taborică). Acolo, la distanţă de vreo 40-50 de metri faţă de locul unde şedeam eu, erau do­uă livezi, cu pruni, cu prunele aproape coapte (mai rari, cam la 10 metri unul de altul) şi cu caişi înfloriți, cu flori atît de frumoase că nu păreau a fi pămînteşti. Şi veneau multi oameni să vadă acei caişi înfloriti.

În timp ce eram într-o celulă am avut un vis. Aici in celulă eram doi pe un pat îngust iar dedesubt aveam un calorifer care ardea continuu, pînă şi vara. Eram undeva pe un deal, între Dunăre şi Bucegi. Un deal foarte lin, acoperit de iarbă verde – un verde in­tens, presărată cu flori galbene şi roşii. Iar eu eram dus, în vedenia mea, cu patul pe deasupra ierbii. Era o atmosferă foarte plăcută, ca de primăvară răcoroa­să. Aşa a rânduit Dumnezeu să-mi mai uşurez din chinul caloriferului de dedesubt.Tot în acea cameră unde eram mai mulți, stăteam de vorbă. Aici am întrebat dacă ştie cineva ce este conştiinţa, ce este smerenia, ce este umilinţa, ce este pocăinta¹. Doar un evreu a ştiut să-mi răspundă. Răspunsurile, împreună cu ce ştiam eu, le-am verifi­cat mai tîrziu şi erau întocmai cu ceea ce scrisese Ni­chita Stithatos în viaţa Sfintului Simeon Noul Teolog şi în celelalte scrieri ale sale.²

Tot aici în anchetă eram împreună cu un semina­rist din Dîmbovita şi cu un iehovist. Iehovistul ne-a descris un vis al său cu o cioară care intrase în celulă și se aşezase pe geam, iar el a pus mina pe un pistol^* din buzunarul seminaristului şi a tras mai multe fo­curi. Ciorii nu i s-a întîmplat nimic. El era nedumerit privind visul şi nu ştia ce să înteleagă. În acea clipă m-a luminat Duhul să-i tîlcuiesc visul (precum Iosif faraonului). Și i-am zis că cioara era diavolul, pe care el nu a avut puterea să-l alunge, fiind lipsit de Harul Sfintului Duh. Mi s-a descoperit mie, care eram ortodox, precum lui Iosif şi lui Daniil, care erau atunci în dreapta credinţă.

De acolo m-au dus într-o celulă alăturată. Aici, în­tr-o cămărută foarte mică era un pat îngust o masă cu un reşou încins dedesubt, şi o chiuvetă. Deodată, cum stăteam la rugăciune, cu faţa către răsărit, către geamul de afară (era un demisol), am auzit un zgo­mot în spatele meu. M-am întors şi am văzut cum băgaseră (erau vreo trei rânduri de gratii între mine şi ei) un tub ca de jumătate de metru, care în capătul celălalt avea o pâlnie. Am văzut cum au băgat ceva pe tub şi au suflat. Deodată camera s-a umplut de un praf strălucitor, iar eu am început să mă sufoc şi să văd stele galbene, albastre şi verzi. Atunci L-am, simtit pe Mântuitorul în dreapta mea, cam la jumâta­te de metru, dar L-am simtit cu mult mai puternic decât aş vedea cu ochii mei şi aş auzi pe cineva. Și imediat mi s-a luminat mintea să-mi umplu gura cu apă şi să pulverizez apa prin celulă. Aşa am anihilat praful ucigaş şi am rămas în viaţă.

Tot în acea anchetă am mai trecut prin nişte încer­cări la un pas de moarte: Înainte de a mă duce în ce­lula unde voiau să mă sufoce, am leşinat când l-au adus pe un inginer care era vinăt pe tot corpul din pricina bătăii. Ne-au pus pe noi să-l frecăm peste tot cu spirt, ca să-şi revină, iar eu am leşinat când m-am apucat de lucrul acesta, gîndindu-mă ce dureri groaznice îi provocam. Ei au profitat şi m-au luat pe sus să mă ancheteze şi ziceau între ei: „Gata! L-am dat gata pe Fachiru’!” căci eu eram vânăt de la leşin.

De un lucru, totuşi, am fost biruit: nu puteam su­porta, în nici un chip, să văd pe altii torturati. Am leşinat de trei ori: întâi când m-au chemat să le zic unele lucruri pe care refuzam să le spun, şi atunci au torturat în faţa mea pe un biet om. A doua oară când au adus, de la o anchetă, pe acest creştin întemnitat în aceeaşi celulă cu mine, care era zdrobit, din cap până în picioare fiind vînăt de la multele bâte pri­mite. Gardienii l-au adus cu o cârpă şi o sticlă de ra­chiu, iar detinutii trebuiau să-l frece, ca să-şi revină în fire. Și a mai fost şi întîmplarea cu doctorul Uţă.

M-au dus după aceea în altă celulă unde era un om îmbrăcat în pantaloni kaki (şi mi-a atras atentia acest fapt). Colonelul deschisese geamul să intre ae­rul. L-am întrebat de ce poartă pantaloni kaki, noi. Iar el mi-a zis că fusese procurorul şef al judeţului. Mai înainte fusese calfă la o uzină din Floreşti – Pra­hova. De aici îl luase Securitatea, îl şcoliseră şi îl făcuseră procuror. Îl chema Dumitraşcu.Tot aici am avut un vis-vedenie cu vîrful Omu. Eram acolo, sus, lîngă vîrf, pe un soi de platformă. Și era senin de jur-împrejur şi se vedea câmpia, Du­nărea, marea, tot. Era o lumină strălucitoare, însă de asemenea nu era soare nicăieri. Am văzut deodată un vultur, care se rotea în jurul vîrfului. Iar din ghearele vulturului a ieşit o pasăre albă, un porum­bel, cam ciufulit. Și a venit repede, zburînd, direct din ghearele vulturului, şi mi-a intrat în piept, in partea dreaptă. Aşa m-am trezit, iar partea dreaptă era fierbinte şi eu eram cuprins de o pace adâncă. Mi-am dat seama că fusese Duhul Sfint.

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 58-64)

1. Aici Părintele Marcu mi-a dat o tâlcuire a sa asupra deose­birii între căinţă şi pocăinţă. Între timp, însă, am aflat o alta, care cu siguranţă l-ar fi bucurat şi pe sfintia sa să o cunoască: Părinţii paisieni au tălmăcit elinescul µFràvoLa cu „pocăinţă”, iar pe µr_TaµéÀELa cu „căintă”. Pocăinţa ar fi, aşadar, schimba­rea lăuntrică către bine, iar căinţa ar fi schimbarea omului vă­zut către binele dumnezeiesc. (n. ed.)

2. Altele sunt lacrimile din pocăinţă şi altele cele vărsate din dumnezeiasca umilință. Pentru că acelea, ca un pârâu înecând şi stricând toate târiile păcatului, iar acestea ca norul asupra hol­delor vin în suflet, şi ca roua pe fân, spicul cunoştinţei crescându-l şi rodindu-l, şi arărându-l mult revărsat purtător de rouă.” (Nichita Stithatos, capul 70 din cele 100 de capete lucrătoare) (n. ed.)

Aiudul roşu

„După ce m-au condamnat ultima dată şi am luat 25 de ani, pentru că eram printre cei mai rezistenți, făceam puşcărie la Aiud. Eram la etajul 1 sau 2, pe T-ul mare, câte 8 în celulă; nu aveai voie să te re­zemi. Aveai voie să stai nemişcat sau să te plimbi printre paturi. Şi cum mă aflam printre cei mai re­zistenti, eram urmărit permanent şi în închisoare; voiau să mă prindă cu ceva. Şi pentru că eram răcit foarte tare (aveam temperatură, peste 40 de grade), m-au rezemat fratii de capul patului.

Aşa m-au luat să mă pedepsească, la Sectie”. Uingă uşa „Secțiilor”, erau două camere, în dreapta şi în stînga uşii din faţă, foarte înalte. Era ger foarte mare şi m-au pi­păit şi m-au dezbrăcat de ce aveam mai gros pe mi­ne. M-au băgat în celulă şi acolo militianul care m-a adus (era şi el cam bolnav), când a deschis uşa şi a ieşit din celulă, i-a făcut loc gardianului să intre, iar acesta, când a dat de un miros aşa de greu şi de un frig aşa de grozav, a zis: „Aici e chiar ca în iad!” Am rămas acolo, deşi nu aveam nici pat, nici scaun, ci doar o tinetă înghețată într-un colţ al celulei. Pînă sus nu erau decât un soi de jaluzele de lemn, ca să nu vedem nimic afară. Orice mişcare a uşii zornăia jaluzelele de la geam, din cauza curentului; făceau un zgomot mare. In lăuntru era atît de înghetat, încât nu puteai sta pe loc, iar eu, care deja eram frate de mănăstire, mă obişnuisem să fac metanii sau închi­năciuni. Însă din cauza gerului abia cu mare greu­tate îmi făceam închinăciunile şi rugăciunile respec­tive. Și apoi iar trebuia să umblu prin cameră, nici prea repede, nici prea încet – dacă era prea repede, înghețai din cauza curentului, iar dacă era prea în­cet din cauza frigului care te cuprindea. Dacă obo­seam, stăteam pe tinetă sau făceam închinăciuni. Nu puteai dormi, pentru că nu ştiai dacă te vei mai trezi vreodată. Aşa am rezistat trei zile şi trei nopți.

Mâncarea era câte un turtoi, înghetat tun şi acela. La un moment dat nu am mai putut să rezist şi am căzut în nesimtire. Cît a fost, nu ştiu. M-am trezit din ne­simtirea mea refăcut trupeşte printr-un somn odihni­tor, şi în jurul meu o căldură ca de sobă. Aşa m-am ri­dicat de jos şi mi-am continuat nevoinţele. Dar vă­zând că persistă situatia mea de mai înainte, am sim­tit că mă epuizez din nou şi am zis cu glas tare: „Eu mor aici!” Atunci ne-au scos şi pe mine şi pe celălalt, pe care îl duseseră în camera cealaltă. După aceea am aflat că era fostul primar legionar al Ploieştiului şi că lui i-au degerat urechile şi bărbia şi obrajii.

L-am întîlnit pe Ţuţea în spitalul unei închisori, în aceeaşi cameră cu Părintele Ioan Negruțiu. Acest Părinte hrănea pe unul care nu se putea mişca deloc. In mod sigur avea rugăciunea mintii, că altfel nu ar fi putut avea atîta răbdare. Acel neputincios a început într-o bună zi să dea afară toată urina din el, aproa­pe o găleată întreagă, şi era de nestăpînit. Se umplu­se camera în care eram. Cineva¹ a luat o mătură, un făraş, cârpe şi a sters tot de pe jos. Tutea spunea: „Mare examen a dat omul ăsta! Mare examen!”

Altădată eram cu Părintele Arsenie Papacioc şi cu Părintele Ioan de la Vladimireşti, despre care auzi­seră că avea Sfintele Taine la el. Şi pentru că mă spo­vedisem, mă pregăteam să mă împărtăşesc. Şi i-am cerut Părintelui Ioan să mă împărtășească. Iar el, du­pă ce m-a pregătit, m-a împărtăşit.Tot acolo la Aiud era şi Vartolomeu (Valeriu) Anania, care avea reumatism la ultimele vertebre. S-a vindecat mai apoi stînd pe burtă, la soare. Eram într-o zi cu părintii Vartolomeu Anania şi cu Sandu Tudor. Vartolomeu Anania m-a trimis la părintele Daniil ca să îl conving să nu scrie el cartea pe care aveau de gind comuniştii să o publice². Seara i-au luat bagajul, l-au luat şi pe Părintele Daniil, nu ştiam unde. După câteva zile m-au dus din nou pe celula­rul mare de la Aiud, pe coada T-ului, cam tot de un­de fusesem luat. Într-o dimineață i-am auzit zicând pe cei care erau de planton: „A murit, mă!” Atunci am auzit alături o celulă deschizîndu-se şi cel de acolo fiind scos. „Nu e mort, mă, da’ nici nu mai res­piră”. Era în comă. A murit peste două-trei zile, la spital. Prin frizeri am aflat că era Părintele Daniil. După acestea m-au dus din nou la Zarcă.

A trebuit să luptăm cu toate neputinţele noastre. Multi au vrut să se sinucidă, pentru că nu mai puteau suferi chinurile. Şi cel mai grav era că îți cerea să îi spui pe ceilalţi, să îi torni. Și te torturau atît de groaz­nic că nu puteai decît ori să mori, ori să cedezi.”

Chiar dacă nu mi-a spus despre cele petrecute acolo, ştiu sigur, de la cei care l-au cunoscut, că spre sfârşitul diabolicei „reeducări” de la Aiud doi stâlpi mai rămăseseră: Părintele Arsenie Papacioc şi Fachi­rul. Mărturisirea lor a fost unul din cele mai mari ajutoare duhovniceşti pe care le-au putut primi cei din Aiud.

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 64-68)

1. Aici părintele vorbește despre sine.

2. Celor doi li se ceruse să alcătuiască un volum care să conţină în scris lepădările făcute înreeducarea de la Aiud.

Eliberarea – Monah la Sihăstria

La sfârşitul lunii iulie 1964, printre ultimii care au părăsit Aiudul a fost şi fratele Constantin Dumitru. Cei care, în vreun fel sau în altul, primiseră reeduca­rea colonelului Crăciun au plecat mai devreme. Iar cei care nu au acceptat în nici un fel lepădarea de Hristos, de familie, de neam, de Mişcare au fost tinuti până când închisorile politice au trebuit să fie lichidate.

De aici Fratele Constantin a plecat la Sihăstria. „Venind la Sihăstria am simtit nişte stări duhovni­cești deosebite. Am fost la Părintele Ambrozie Do­garu şi apoi la Părintele Paisie Olaru pentru binecu­vîntare. La Părintele Paisie am găsit un bileţel în uşă: Sint bolnav, nu primesc pe nimeni”. Am venit înapoi la Părintele Ambrozie şi s-a dus el şi a vorbit cu Părintele Paisie şi am plecat cu binecuvmtarea sa. Am simtit că m-a însotit această binecuvintare cel puţin o lună şi jumătate.”

Nu fără frică scriu că tot ceea ce dobândise în în­chisoare căpăta acum noi puteri. Sihăstria după cum mi-a povestit, şi după cum am simtit şi eu încă din prima zi cind am trecut pragul acestei mănăstiri, era un loc cu totul aparte. Cuiva i-a fost dat să înteleagă că dacă sunt locuri pe pământ mai aproape de cer de­cât alte locuri, Sihăstria este sigur unul dintre ele. Şi dacă poporul român este încă Creştin Ortodox, cu siguranţă aceasta se datoreşte şi rugăciunilor pustni­cilor din locuri ca Sihăstria. Iar acest lucru îl poate simti tot cel cu inima curată, între care era şi fratele Constantin. Mi-a zis, chiar, într-o zi, că l-a întrebat pe Părintele Cleopa de ce se simte atît de minunat după ce trece de Pârâul Alb iar Bătrânul i-a răs­puns: Pentru că aceste locuri sânt sfinţite de pustnicii care au vieţuit aici şi cel cu inima curată nu poate să nu primească din duhul locului.

Dar, cu toate darurile primite în închisoare, nici şederea în mănăstire nu a rămas fără ispite. Într-o zi, vorbind despre darul curajului, al ne-fricii, mi-a zis:

„Şi când am venit în Sihăstria, am fost însotit permanent de această ne-frică, chiar când mă întîlneam cu şeful Securitătii din Neamţ. Ştiam bine când acesta venea în mănăstire, iar când mă duceam la chelărie, îl găseam acolo, în chelărie.”

Intoarcerea în mănăstire a fost începutul unei vieti pline de osteneli şi nevoinţe, neştiute de ceilalti ale celui ce îl ciştigase pe Hristos prin grele încercari in adîncurile temnitelor antihriste. Bucuria de a-i regăsi pe cei mai multi dintre aceia care fuseseră împreună-vietuitori cu el la Mănăstirea Slatina a fost mare, pentru că în acele vremuri obștea Părintelui Cleopa era asemenea unei minunate ferecături a icoanei Mântuitorului Hristos: plină de pietre scumpe, adică de călugări îmbunătățiți, prinse în aur şi argint, adică legati unul de altul prin fapte bune. Însă precum ştim că nu se poate faptă bună fără ispite, aşa şi încercările prin care a trecut fratele Constantin au fost foarte mari, de vreme ce vrăjmaşul diavol nu suporta pe plăcutul lui Dumnezeu. Nu s-a înfricoșat însă nici de supărările ce i le făceau unii frati, nici de ispitele pe care i le aduceau securiștii veniti la el, nici de luptele ce le avea în liniştea chiliei, ci a stăruit în lucrarea faptei bune.

(Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 68-70)

„Aista-i cel mai mare duhovnic al Săhăstriei!”

Părintele Cleopa Ilie a primit blagoslovenie ca iarna şi în zilele cu vreme urîtă să se retragă şi să stea într-una din chiliile căsuţei de la Stupină. În ea îşi adusese o masă masivă de lemn şi cărţile duhovniceşti cele mai folositoare. Uşă în uşă locuia Părintele Marcu. Şi pentru că mult s-a bucurat bătrînul duhovnic de un aşa sfetnic şi ajutor fără de preţ, s-au apucat împreună de lucru la cărţi.

Aşa au putut fi dactilografiate şi apoi înmulţite cărţile Părintelui Cleopa: Predici pentru monahi, Predici la Duminici, Predici la Praznicele Împărăteşti şi la Sfinţi, Călăuză în credinţa ortodoxă, Despre vise şi vedenii, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, şi altele.

De această lucrare s-a folosit şi Părintele Marcu, de vreme ce a dorit să aşeze la un loc cîteva din lucrurile de mare folos ce i-au fost descoperite sau pe care le-a aflat. Astfel au fost Învăţăturile de spre Fericiri, despre Psalmul 50 şi Psalmul 142, Istorioarele duhovniceşti, şi cîteva compilaţii din Sfinţii Părinţi: Cuvînt pentru pocăinţă (Dulce sfătuire) şi Mărturisire generală, un mic tratat despre viaţa duhovnicească, adunat din Filocalie şi altele.

De prezenţa sa în obştea Sihăstriei s-au folosit toţi cei care l-au cunoscut, impunînd prin tăcere, smerenie şi dreptate.

În Sihăstria şi-a continuat viaţa de nevoinţe, fiind prezent la toate slujbele de noapte şi la Sfînta Liturghie, ce se făcea dimineaţa, zi de zi, pînă prin 1994-95, cînd nu a mai putut face zilnic efortul de a veni la slujbe. De atunci şi-a luat ca nevoinţă să împlinească pravila Bisericii la chilie, pe lîngă Psaltirea ce o citea toată într-o zi. Spre deosebire de Părintele Cleopa, care petrecea zece ore pe zi la pravila de chilie, Părintele Marcu, petrecînd viaţă de linişte, stătea 13 ore pe zi la pravilă. Iar restul zilei şi al nopţii îşi petrecea vremea cu rugăciunea minţii şi cu ostenelile stupăritului (vara, mai ales).

Din două în două ceasuri pomenea vreo cîteva sute de pomelnice de la Psaltire, cam un sfert din totalul acestor pomelnice din Sihăstria. Acestea conţineau numele creştinilor (şi nu numai, căci de multe ori erau feluriţi eretici, romano-catolici, protestanţi, sectanţi, atei şi chiar păgîni) care nu se puteau pomeni la Sfînta Liturghie. Biserica, prin glasul Părinţilor, ne învaţă că cei ce trăiesc în păcate de moarte (curvii, avorturi, ucideri, înjurături de cele sfinte, necredinţă – ateism, învăţături şi practici neortodoxe ori umaniste precum radiestezie, bioenergie, yoga, şi altele de felul acesta care prin lucrarea lor aruncă în apostazie sau îndepărtează pe loc Darul Duhului Sfînt) nu se pot pomeni la Sfînta Liturghie de către preoţi, ci singură rugăciunea particulară a fiecăruia dintre noi, dragostea şi jertfa noastră pentru ei pot să-i întoarcă la Adevăr, de vreme ce mîntuirea, sau părtăşia permanentă cu Hristos prin Dumnezeiescul Dar, se dă doar celor ce au primit Botezul ortodox şi trăiesc bineplăcând lui Dumnezeu. Părintele Marcu lua acele cîteva sute de pomelnice ale sale din două în două ceasuri şi le pomenea. Iar faptul acesta ne lămureşte şi despre programul său de somn, anume că niciodată nu aţipea mai mult de un ceas.

Şi nu trebuie să ne fie de mirare faptul că nu dormea, de vreme ce toţi Sfinţii Părinţi învaţă că cel ce nu vrea să piardă rugăciunea inimii trebuie să nu doarmă mai mult de unul-două ceasuri pe zi.

Deşi pe cine ai fi întrebat în Sihăstria despre Părintele Marcu, nu multă lume ţi-ar fi putut spune ceva precis, de vreme ce prezenţa sa impunea întotdeauna o stare cu totul deosebită, ceea ce îi făcea pe mulţi dintre călugări şi fraţi să nu ştie ce să spună despre bătrînelul de lîngă ei. Dar răspunsul cel mai bun şi mai sincer despre aceasta este că lîngă cuvioşia sa duhurile rele nu mai aveau putere. Sfinţea locul unde trăia sau unde apărea, prin simpla sa prezenţă. Iar starea aceasta nemaipomenită nu mi s-a întîmplat prea des să o întâlnesc. Îl rog pe cititor să mă creadă că trebuia să fac eforturi ca să cuget ceva rău în prezenţa sa.

Se mai întîmpla uneori iernile, ca din pricina zăpezilor, să nu poată să vină la slujbe decît cu greutate, ţinut fiind în loc de reumatismul căpătat în închisoare. Îmi amintesc că avea mereu în chilie, dacă nu o sobă dogorindă, măcar un reşou sau un calorifer electric fierbinte. Aşa a fost în ianuarie 1990, cînd a rămas mai multe zile la chilie, şi pentru că avea acel dar de a cunoaşte de mai înainte cele ce vor să fie, după ce nu a mai venit vreo zece zile la biserică, a întrebat ceva despre conducerea comunistă a ţării. Şi atunci unul din părinţii veniţi să-l vadă, a exclamat: „Fericit eşti, Părinte Marcu, că nu auzi şi nu vezi nimic din cele ce se petrec! Iată, au trecut zece zile de cînd a căzut Ceauşescu şi Partidul Comunist!”

Mi-a zis, întrebîndu-l despre vederea lui Dumnezeu, că i s-a arătat Mîntuitorul Hristos de trei ori în viaţă. Şi nu mă miră acest lucru, de vreme ce între ostenelile sale duhovniceşti de zi cu zi, curăţia minţii era una din cele mai mari. Spre sfîrşitul destăinuirilor sale mi-a vorbit şi despre acest vis-vedenie de prin octombrie-noiembrie 1998:

„Nu îmi mai aduc aminte în ce pericol mă aflam, dar ştiu că eram urmărit de cîteva zeci de vrăjmaşi, vreo 50-60, şi eram în biserică, în partea dreaptă, unde de obicei mai şedeam, aproape de icoana Mîntuitorului, sub fereastră. Aceste duhuri rele au venit şi în biserică şi s-au aşezat deasupra strănii cîntăreţilor din stînga, cam în dreptul Proscomidiarului. Mie mi-era frică de ele şi am început să fac închinăciuni. Cum mă aplecam, la fiecare închinăciune, cu «Doamne Iisuse» dispărea încet. Şi tot aşa, zicînd mereu, încă fiindu-mi frică, au dispărut unul cîte unul pînă s-au topit toţi. Chiar după ce au dispărut toţi, încă îmi mai era frică, pentru că lăsaseră, acolo unde şezuseră, pe perete, sus, nişte pete negre. Încă uitîndu-mă acolo, a apărut Mîntuitorul lîngă mine, fără să-mi spună nici un cuvînt; doar cu ochii îl vedeam. Îmi dădea să înţeleg că nu trebuie să-mi fie frică, pentru că El e cu mine. Şi încă fiind Mîntuitorul lîngă mine, în mijlocul bisericii, acolo unde se citeşte Apostolul, a apărut icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, o icoană cam de 70 pe 80 de cm, şi alta mai mică lîngă ea. Şi astfel mi-a dispărut frica. Aşa m-am trezit. A doua zi am fost la Părintele Cleopa cu o maşină şi i-am spus visul şi aceea a fost ultima mea spovedanie către sfinţia sa, mai înainte să plece dintre noi.”

Probabil, cu acea ocazie, pe cînd se întorcea la chilie, Părintele Cleopa, petrecîndu-l cîţiva paşi pe Părintele Marcu, a spus celor care erau de faţă, spre a-l smeri, după cum uneori avea obiceiul să glumească bătrînul duhovnic: „Îl vedeţi? Aista-i cel mai mare duhovnic al Săhăstriei!”

Mă duceam la el cît de des apucam. Dar pentru păcatele mele, acest „cît de des” nu era nici pe departe des, de vreme ce nu m-am dăruit nevoinţelor aşa cum mă împingea Darul dumnezeiesc ce îmi călăuzea zilele cele de început ale vieţii mele călugăreşti; de aş fi făcut aceasta, nevoia de povăţuire (neînşelată de vreunul din duhurile lumii acesteia) şi înţelegere a schimbărilor ce se petreceau în sufletul meu nu m-ar fi lăsat să mă depărtez de lîngă picioarele sale. Într-o zi m-am gîndit să încerc ceea ce făcuse Sfîntul Simeon Noul Teolog, adică să mă spovedesc sfinţiei sale, care era simplu monah, de toate gîndurile şi frămîntările de peste zi. Făcînd aceasta, Părintele Marcu şi-a arătat cu adevărat măsura sa cea mare şi minunată şi m-a binecuvîntat cu răspunsuri şi dezlegări ale celor ce-mi stăteau pe suflet, dîndu-mi-le pe loc şi cu putere. Însă eu, ticălosul, nu am ştiut cum să potrivesc lucrurile ca să mă pot folosi de o aşa comoară, ci m-am ruşinat că duhovnicul ce-l aveam ar fi putut afla de astfel de lucrări duhovniceşti fără blagoslovenia sfinţiei sale, care era preot, şi s-ar fi tulburat. Şi din prostie nu am folosit mîna ce mi-a întins-o bătrînul cel cu viaţă sfîntă ca unui ucenic prea iubit. Aşa… nu am fost decît un netrebnic ascultător al unor cuvinte care au apucat să rodească în sufletul meu mult după aceea, şi poate prea puţin.

Dacă mă întreabă cineva cum mi-l aduc aminte pe Părintele Marcu, primul lucru pe care îl pot spune este că niciodată nu l-am găsit pe acest Sfînt, fie că era zi, fie că era noapte, fie că era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din faţa casei, fie că era în chilie pomenind pomelnice ori citindu-şi pravila, fără lacrimi în ochi. De fiecare dată cînd veneam, îl vedeam cum i se luminează faţa, mă binecuvintează şi apoi, cu un gest discret, îşi ştergea lacrimile de pe obraz.

În ziua de 2 decembrie 1998 marele duhovnic al Sihăstriei, stîlpul Bisericii, cel ce prin viaţa şi cuvintele sale ţinuse credinţa vie în ţară în ultima jumătate de secol, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie, a plecat la Domnul pe la două ceasuri după miezul nopţii. Pe la şase dimineaţa un părinte înlăcrimat ne-a bătut în uşa chiliei şi ne-a spus acest lucru. Am alergat la chilia părintelui Cleopa, de unde tocmai îl aduceau părinţii pe năsălie la biserică.

Lucrul minunat fusese că împreună cu Ieromonahul Amfilohie de la Diaconeşti fusesem seara la Părintele Marcu, iar cînd urcam spre stupină, trecînd prin faţa chiliei Părintelui Cleopa, Părintele Amfilohie a avut acest gînd de sus să ne oprim pentru o blagoslovenie. „Cine ştie cînd pleacă Bătrînul, şi pe urmă ne pare rău că nu l-am văzut!…” Şi am intrat la cuvioşia sa tocmai cînd ieşea un preot din Piatra Neamţ. Iar după ce ne-a primit şi ne-a binecuvîntat, am plecat la Părintele Marcu. Mi-a rămas în minte privirea puţin înceţoşată a Părintelui Cleopa, faptul că vorbea foarte rar şi nu mai avea vioiciunea de altă dată.

Iar acum, dimineaţa, după ce l-am prohodit pe marele duhovnic, am urcat la Părintele Marcu să-i spun despre duhovnicul său. Dar… cred că ştia deja, pentru că, deşi eram primul care veneam să-i spun că Părintele Cleopa trecuse la Domnul, nu a fost deloc surprins, ci doar şi-a făcut o cruce mare şi cu multă smerenie şi împăcare a spus: „Dumnezeu să-l ierte!”. Şi m-am întrebat atunci dacă ştia ceea ce îi spuneam, şi îmi zic astăzi, cu hotărîre, de data aceasta, că, da!, ştia de plecarea duhovnicului său, pentru că nu am văzut pe chipul său vreo tresărire, nepărînd surprins. Aşa m-am dus şi atunci, şi aşa mă duc şi acum cu gîndul la Părinţii Patericului, care vedeau pe nevoitorii din alte pustii că sînt duşi de Îngeri la ceruri şi îşi însemnau ceasul ieşirii lor.

După ce pe la jumătatea lui februarie 1999 am isprăvit de scris cele ce mi le-a dictat, într-una din seri m-a întrebat: „Ştii, se spune că un monah, dacă se mîntuieşte, se mîntuiesc din cei adormiţi ai săi pînă la al şaptelea neam. Dar eu nu îmi aduc aminte să fi găsit vreo mărturie pentru acest lucru. Ai putea frăţia ta să cauţi?” Şi zicîndu-i că da, am venit după vreo două zile şi i-am spus că în Sfînta Scriptură este singurul cuvînt pe care l-am găsit (chiar dacă nu numai o dată se pomeneşte în Scripturi despre aceasta) şi i-am zis cuvîntul din Legea Veche, de la Ieşire, cap. 20, 4-6: «Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din cîte sînt în cer, sus, şi din cîte sînt pe pămînt, jos, şi din cîte sînt în apele de sub pămînt! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, pînă la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc pînă la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.» Atunci l-am văzut luminîndu-se la chip. Şi întrebîndu-l dacă vrea să mai caut mai departe prin cărţile ce le aveam, mi-a zis că nu, de ajuns îi este acest cuvînt.

Am înţeles mai tîrziu că în vreun fel anume i se vestise de sus ziua plecării sale din această lume şi că voia să ştie ce va putea face pentru toţi cei pe care îi pomenise o viaţă întreagă. După cuvîntul Sfîntului Paisie de la Neamţ şi după al altora dintre Dumnezeieştii Părinţi, ştim că Dumnezeu nu lasă fără cercetare pe robii Săi şi pe toţi cei părtaşi Dumnezeiescului Dar îi înştiinţează din vreme despre ceasul ieşirii din această lume. Iar Biserica, prin Părinţi, îi plînge pe cei ce nu-şi cunosc ceasul ieşirii. Care, din păcate, sînt mult prea mulţi. Astfel, întrebîndu-se Sfîntul Simeon Stîlpnicul din Muntele Minunat dacă mulţi sînt cei pe care îi întîmpină Îngerii la ieşirea din trup, a primit de sus răspuns, zicîndu-i: „Unul la zece mii, Simeoane”.

(Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 75-83)

Porţile veşniciei s-au deschis şi pentru părintele Marcu

În ziua de 28 februarie 1999 m-am dus dimineaţa la slujbă. Îmi aduc aminte că era începutul Postului Mare şi că toată suflarea mănăstirii era în biserică. Iar în vremea cînd se citea Ceasul al şaselea şi urma să înceapă Sfînta Liturghie, l-am văzut pe Ieromonahul Ciprian, eclesiarhul Mănăstirii Sihăstria, că umblă la chivotul de pe Sfînta Masă şi pune în linguriţă Sfintele Taine.

O bănuială m-a cuprins şi l-am aşteptat să iasă din altarul paraclisului, iar cînd l-am întrebat, mi-a zis că, într-adevăr, se ducea la Părintele Marcu să îl împărtăşească, pentru că îşi dădea duhul. Am lăsat slujba şi am alergat cît am putut de repede. Am găsit acolo şi pe alţi părinţi şi fraţi, şi am schimbat cîteva vorbe cu cuvioşia sa. Vorbea încet, rar, abia îl puteai auzi. Iar cînd a intrat şi Părintele Ciprian ca să-l spovedească şi apoi să-l împărtăşească, mi-a spus foarte rar: „Frate Florine, te rog să nu pleci, mai am ceva să-ţi spun.” Am ieşit cu toţii afară, apoi bătrînul s-a spovedit şi s-a împărtăşit şi am putut intra iarăşi în chilia sa. Se întîmplase parcă o minune, căci toată chilia era plină de o pace cerească, în faţa căreia orice gînd amuţea. Am stat o clipă împreună cu Părintele Marcu, care nu mai putea vorbi, şi care s-a sprijinit puţin de pat şi a adormit. Am aşteptat, crezînd că se va trezi, dar pentru că toţi ceilalţi părinţi şi fraţi au plecat la biserică, m-am gîndit să mă duc şi eu, lăsîndu-l acolo doar pe ucenicul său.

Iar după Liturghie, pentru păcatele mele, deşi conştiinţa îmi spunea să urc sus, la chilie, înapoi, m-am dus totuşi la masă. Şi aşa s-a făcut că în timpul mesei a venit ucenicul de chilie al părintelui şi i-a şoptit ceva la ureche egumenului de atunci şi de azi al Sihăstriei, Arhimandritul Victorin. Părintele Ioanichie, care era de faţă şi a auzit, s-a ridicat şi ne-a spus că Părintele Marcu a răposat în Domnul. Am fugit cît am putut de repede, şi am ajuns repede la mica chilie. Abia cît am mai putut să-i sărut mîna, cu multă durere în suflet că nu am făcut aceasta cu un sfert de ceas mai devreme. Mi-a zis ucenicul său de chilie că s-a trezit şi vreo jumătate de ceas nu a mai rostit un cuvînt, apoi pe la unsprezece şi jumătate, aproape de amiază, a închis ochii uşor şi atît a fost. Părinte scump, iartă-mă că ţi-am greşit!

Am luat din sertar caietul negru în care însemnasem cele ce mi le-a zis, şi bine am făcut, căci de la stăreţie au trimis după acte, fraţii au venit să ia fiecare cîte ceva amintire de la bătrînul nevoitor al lui Hristos, şi dacă nu aş fi fost acolo, nici rîndurile acestea nu ar mai fi fost. Am luat mai tîrziu cele două cutii cu hîrtii şi cărţi ce erau lîngă masă şi le-am coborît în mănăstire pentru a le putea sorta.

Toţi ne-am întrebat cum şi ce s-ar fi putut face pentru a-l pune pe Părintele Marcu în sicriu, de vreme ce era atît de cocoşat că niciodată nu se mai îndreptase de spate în ultimii 30 de ani. Dar luîndu-l pe braţe şi întinzîndu-l pe jos pentru a-l îmbrăca cu hainele de înmormîntare (cămaşa albă de călugărie, dulamă, rasă şi mantie), o, minune!, am văzut cum în faţa noastră se lasă pe spate şi se îndreptează încet, încet. Apoi l-am putut lua şi pune în sicriu şi pe năsălie. De acolo a fost dus în biserica mare a Sihăstriei. În următoarele două zile am stat cît am putut la căpătîiul său (căci aşa era predania, de a se citi Psaltirea lîngă cel ce a murit şi aştepta să fie îngropat).

Apoi a treia zi, după ce veniseră toate rudeniile şi fraţii săi de suferinţă cîţi au putut veni, i s-a făcut slujba de înmormîntare în paraclisul de iarnă al Sihăstriei. Părintele Ioanichie a ţinut un cuvînt minunat (pe care, spre ruşinea mea, nu l-am înregistrat şi nici nu am scris ceva mai apoi), pătruns fiind în adîncul fiinţei de faptul că cel din mijlocul nostru, căruia îi săvîrşeam Taina de trecere din viaţa aceasta, fusese poate cel mai prigonit şi mai chinuit dintre victimele antihriştilor României secolului XX, că făcuse 20 de ani de închisoare şi că ţinuse în spate cu rugăciunea atîtea suflete care de cele mai multe ori nu i-au cunoscut deloc nevoinţele. Ba chiar şi Mitropolitul Daniel al Moldovei, aflînd de răposarea Părintelui, l-a trimis pe exarhul arhiepiscopiei, Arhimandritul Clement, să citească un scurt cuvînt elogios, de vreme ce şi mitropolitul îl cunoscuse pe Părinte în vremea cînd, mai tînăr fiind, urca la stupină să-l cerceteze pe Părintele Cleopa şi rămăsese impresionat de duhul bătrînului nevoitor.

L-am petrecut la groapă şi l-am aşezat în spatele cimitirului, undeva lîngă mormîntul stareţului de altă dată al Sihăstriei, Ieroschimonahul Ioanichie Moroi, aşa cum a lăsat cu limbă de moarte: să fie îngropat fără sicriu, doar în rasă.

Mai departe de rîndurile acestea, eu nu pot să vin decît cu mărturia rugăciunilor sale, în a căror putere am avut nădejde şi în vremea petrecerii sale pămînteşti, iar mai vîrtos acum văd cu ochii ajutorul lor, de cîte ori îl chem în ajutor. Cuvioase Părinte Marcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

(Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 83-87)

via Fericiti cei Prigoniti