Astăzi se împlinesc 24 de ani de la acea zi de 19 februarie 1999, când luptătorul anticomunist Octavian Tomuța pleca la Domnul, pe urmele atâtor și atâtor camarazi cu care împărțise îndelungatul supliciu al temnițelor comuniste.
Despre Octavian Tomuța ar trebui să se scrie cărți intregi. Despre omul, despre genialul inginer acumulatorist, despre familistul de excepție, despre promotorul dreptei național-creștine de după 1990. Ne vom mărgini deocamdată a aminti că s-a născut la 8 mai 1924, într-o familie dintr-un sat risipit pe văile Târnavelor. Primele 5 clase liceale avea să le urmeze la Sighișoara, până când, refugiul în urma nedreptului Dictat de la Viena avea să îl poarte la Liceul Radu Negru din Făgăraș, prestigios colegiu unde avea să-i cunoască pe Ion Gavrilă Ogoranu, dar și pe ceilalți membri ai Frățiilor de Cruce care după 1948 vor constitui una dintre cele mai aprige forme de rezistență armată, pe crestele Munților Făgărașului. Posedând o capacitate intelectuală aparte, va termina liceul ca șef de promoție și va fi admis la Politehnica refugiată de la Cernăuțiul furat de sovietici, la Turnul Severin. Însă la insitențele familiei va fi da examen de admitere și la Politehnica din București, fiind admis cu bursă și loc în căminul studențesc. Mai mult, va fi ales șef al anului și președinte al Căminului Politehnicii, grație excepționalelor sale calități intelectuale și morale.
Activ în cadrul organizației clandestine a studenților legionari de la Politehnică, va fi implicat în organizarea marii manifestații a tineretului anticomunist din Piața Palatului Regal, de la 8 noiembrie 1945.
“Până în toamna anului 1947, când se pregătea alungarea Regelui Mihai I, nu s-a făcut nici o concesie stângii comuniste. Noi, căminiştii, printre care se număra şi Tarţia Mihai, şeful tineretului P.N.Ţ., am deschis manifestaţia din 8 noiembrie 1945 din Piaţa Palatului; noi am umplut sala Aro în martie 1946 la discursul generalului Rădescu, de unde am plecat, manifestând, spre Palat şi l-am ovaţionat pe Rege. Noi, în semn de recunoştinţă şi preţuire, ne-am prezentat în fiecare an de ziua Reginei Mame, Elena (21 mai) la Palat, cu câte un impresionant buchet de trandafiri imperiali, culeşi din parcul căminului. De aceea, în mod samavolnic, am fost înlăturaţi de la conducerea căminului, în 1947, toamna şi înlocuiţi de un comitet comunist. Gheorghiu Nestor, flatându-mă pentru realizările de până atunci (fusesem preşedintele anterior al căminului), mi-a propus să preiau conducerea noului comitet. I-am arătat că acest lucru nu-i avantajează nici pe ei şi nici pe mine: se va spune că nu sunt capabili să conducă acest cămin şi au fost nevoiţi să recurgă la „foşti”, fapt ce-i plasează într-o lumină proastă, iar despre mine se va spune că „a trecut de partea lor”, jignire pe care n-o pot accepta.
Colegii mi-au spus, mai în glumă, mai în serios: „Să ştii că ţi-ai semnat sentinţa!” Nu puteam însă proceda altfel.”
Octavian Tomuța va respinge ispititoarea propunere a unor camarazi de a fugi din România ocupată, salvîndu-și astfel viața, preferând în schimb să rămână pentru a participa la lupta de Rezistență.
“Începând din ianuarie 1948, m-am simţit urmărit. În mai, după întoarcerea din vacanţă, mi s-a recomandat să nu mai stau la cămin. Colegul Perifan Iancu şi ing. Nacu Demostene au insistat să trec cu ei în Jugoslavia şi de acolo în occident. Nu mă puteam decide. Afectiv, mă simţeam prea puternic legat de mama, de logodnică, de satul meu, de ţara mea oropsită şi prinsă în lanţurile unei sinistre robii. Îmi spuneam: „Da, dar acolo poţi fi mai de folos alor tăi şi ţării!”. Vorbe! Simţeam că plecarea echivalează cu o trădare. Am refuzat. Prietenii mei au ajuns în Franţa şi au făcut carieră. Eu am rămas şi am trecut 14 ani prin toate treptele iadului comunist şi… m-am apropiat de Dumnezeu, cum n-aş fi reuşit s-o fac în libertate şi în special în occidentul minat de ateism.”
La 24 mai 1948, va fi arestat de Siguranța acaparată de NKVD, prin intermediul comuniștilor autohtoni, fiind anchetat cu duritate și condamnat la pedeapsa cu închisoarea, unde va petrece 14 ani. A fost una dintre victimele cele mai chinuite în cadrul experimentului de la Pitești, unic în istorie din punct de vedere al torturilor psihice și fizice, precum și rezultatelor de spălare a creierului victimelor, coordonat de liderii de naționalitate evreiască ai Securității înființate de NKVD ca o copie fidelă a acestuia pe teritoriul României ocupate. După sistarea macabrului experiment, își revine integral din punct de vedere spiritual și va cunoaște închisorile Aiud, Gherla și lagărul de muncă de la Periprava, de unde este și eliberat în 1962.
La începutul anilor 1950, Octavian Tomuța va fi autorul unei ingenioase metode de adaptare a alfabetului Morse la posibilitățile precare de comunicare, cu ajutorul bătăilor în pereți sau în rețeaua de țevi a penitenciarului, metoda fiind transmisă rapid în întregul univers carceral din acei ani, devenind un mod de comunicare între deținuți, care astfel au putut ține legătura cu camarazii lor și chiar transmite creațiile poetice ale unor poeți ai temnițelor precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga și mulți alții,
Deși eliberat, ca urmare a refuzului său de a colabora cu organele represive ale regimului, nu i se va mai permite să termine Politehnica, deși la arestare se afla la finalul anului al 4-lea. Va fi nevoit să muncească necalificat, iar în 1965 se va prezenta din nou la examenul de admitere la Politehnică, pentru unul din cele 15 locuri la cursurile serale. Reușește pe primul loc și, practic, va urma a doua oară cursurile Politehnicii, terminând, după 6 ani, în 1971, ca șef de promoție, Facultatea de Electrotehnică.
Se va angaja la întreprinderea Acumulatorul din București în 1965 și va pune în funcțiune tehnologia Varta, iar ulterior tehnologia Singer. În 1975 se va transfera la Institutul de Cercetări pentru Electrotehnică, unde va obține nu mai puțin de 6 brevete de invenție!
Trăiește bucuria efemeră a Revoluției, amestecată cu amărăciunea restaurării structurilor comunisto-securiste, în Decembrie 1989 și 1990. În 1999 se va pensiona, dar va desfășura o intensă activitate ca membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), implicându-se în special în cauzele legate de susținerea camarazilor loviți de suferințe și boli. A făcut parte din 1993, din Partidul Totul pentru Țară, care mult timp nu a primit de a autoritățile neocomuniste dreptul folosirii titulaturii sale istorice, ci doar titulatura de Partidul Pentru Patrie, unde l-am cunoscut și eu, fiind bun prieten cu camaradul său de suferințe inimaginabile, regretatul Mircea Rațiu (Calmuschi). De asemenea, era într-o apropiată relație cu fratele său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu. Spre sfârșitul anilor 1990, conducea benevol redacția unei reviste de înaltă ținută intelectuală, numită Vremea Dreptei. În lumea noastră, inginerul Tomuța era privit cu admirația cuvenită unui martir și unui caracter de stâncă, în al cărui suflet se împletiseră atât de frumos omenia românească, trăirea unui creștinism autentic și scetic și mai ales empatia nesfârșită față de cei aflați în suferință.
Îmi amintesc că în februarie 1999, mergând spre școala unde eram profesor, l-am întâlnit prin curtea Spitalului 9 pe camaradul Mircea Rațiu, care îl vizitase pe domnul Tomuța, înștiințându-mă de starea gravă în care se afla și de iminența deznodământului trist care s-a și petrecut pe 19 februarie 1999…
Octavian Tomuța constituie unul dintre acele repere istorice ale Rezisteței care vor trebui perpetuate, tocmai pentru că el poate constitui unul din modelele de care tânăra generație are nevoie pentru a-și însuși virtuți precum consecvența, dârzenia, credința și dragostea pentru orice om.
Dumnezeu să îl odihnească în pace!
