Părintele Ioan Sabău – Omul lui Dumnezeu

Pr. Ioan Sabău

În vestul Ardealului, în satele din judeţele Hunedoara şi Alba, numele părintelui Ioan Săbău este rostit de credincioşii ortodocşi cu o pioşenie care îi face să ridice ochii spre cer: „Omul Lui Dumnezeu!”. La venerabila vârsta de 87 de ani, a lăsat în urma numeroase biserici construite sau renovate din temelii şi, în vieţile celor pe care i-a păstorit, amintirea unui neînfricat apărător al credinţei. Anii grei petrecuţi în închisorile comuniste nu au reuşit să-l întoarcă din drumul pe care soarta i l-a ales.

Bunul părinte Săbău se înduplecă greu să vorbesca despre sine. Nu e călugăr, dar smerenia şi modestia sunt legi pentru slujitorii lui Dumnezeu. Nu i se pare că ar fi făcut ceva deosebit, ci doar datoria de preot ortodox, aşa cum a înţeles-o el. Acum locuieşte în satul Folt, din judeţul Hunedoara, unde s-a şi născut. În bisericuţa încărcată de miros de mir şi icoane, povestea pe care mi-o spune pare o litanie din timpuri străvechi. Un basm în care pana iscusită a scriitorului a picurat din belşug roadele propriei sale imaginaţii. Accepţi cu greu că ceea ce asculţi e viaţă. Prea multă suferinţă curge prin ea. Poate şi prea multă lumină, prea mult sprijin divin. Şi totuşi, povestea pe care o ascult în bisericuţa de ţară este povestea adevărată a unui preot martir, un om care a ştiut să biruie cumplitele încercări ale vieţii, cu modestie şi nesfârşită credinţă în Dumnezeu.

Exerciţii de zbor

„M-am născut într-o familie săracă, iar tatăl meu a murit pe când eu aveam doar zece ani. M-am văzut oarecum singur pe lume şi a trebuit să-mi iau, aşa, un fel de suport, un fel de aripi. Acesta a fost frica de Dumnezeu. Mama spunea mereu că acesta e cel mai de preţ lucru în viaţă. Deşi îi era foarte greu, nu m-a luat de la şcoală, pentru că asta fusese dorinţa tatălui meu pe patul de moarte. Ca să obţin o bursă, să mă pot întreţine, a trebuit să pun osul la carte. Când am terminat liceul, directorul acestuia, Aron Demian, văzând că sunt bun şi oarecum milităros, l-a sfătuit pe bunicul meu să mă înscrie în armată. Bunicul nici n-a vrut să audă, spunând că eu trebuie să urmez teologia. Singura facultate de teologie care acordă burse de stat era cea de la Cernăuţi. Am reuşit să obţin o bursă acolo şi am terminat facultatea în 1935.

Bunicii mei muriseră între timp, iar mama rămăsese singură, cu gospodăria. Mi-a spus să mă întorc acasă, să nu aştept să mi se repartizeze o catedră, căci ar fi trebuit să mai dau şi alte examene şi ea se descurcă tare greu singură. Academiile din Ardeal nu aveau dreptul să elibereze diplome de licenţă, astfel încât doar absolvenţii de la Bucureşti, Chişinău şi Cernăuţi erau recrutaţi că profesori de religie. Eu însă mă simţeam atras de preoţie, poate şi pentru că de la vârsta de 5-6 ani cântasem în strana bisericii. M-am căsătorit cu o bucovineancă. Amândoi eram săraci. M-am dus în audienţă la Mitropolitul Nicolae Bălan, pentru a-i cere o parohie. El avea un fel de rezervă faţă de absolvenţii de la Cernăuţi, deoarece, într-un an, toţi studenţii de la Sibiu fugiseră la Cernăuţi, goniţi de taxele prea mari şi rigurozitatea exagerată existente la Sibiu. Mitropolitul Bălan mi-a spus: ”Nu am decât câteva parohii pentru studenţii de la Sibiu. Nu am nimic vacant la nivelul vostru, al celor de la Cernăuţi!”. Văzusem lista cu parohiile vacanţe, înainte de a merge la el, şi i-am spus: ”Am văzut că aveţi multe parohii vacanţe”. ”Da, mi-a răspuns, dar acolo nu merge nimeni.” ”Daţi-mi mie una dintr-acelea”. S-a mirat. ”Care să ţi-o dau?” ”Care e mai văduvită”, am spus. Aşa a şi fost. A pus degetul pe una şi a zis: ”Aici n-a fost preot de 50 de ani”.

Era Ceru-Băcăinţi (acum în judeţul Alba – n.r.), un sat risipit pe nişte coclauri, cu casele împrăştiate şi cu destul de multe probleme. Simpatia faţă de preot era ceva firesc, după atâta timp de când nu mai avuseseră unul în sat. Oamenii au început să mă îndrăgească, iar eu am căutat să aduc noutăţi în viaţa lor spirituală. Am început să fac slujbe în fiecare zi, în Postul Mare. Veneau o mulţime de oameni, unii ajungeau şi la patru dimineaţa acasă, mergând două-trei ore pe drum…”

Hărțuirea

„Între timp, s-a ivit o urgenţă: într-un sat din apropiere de Folt, la Renghet, lângă Geoagiu, erau probleme din punct de vedere moral: erau foarte mulţi concubini. Oamenii nu se mai cununau la biserică, pentru că preotul le ceruse nişte taxe pentru cununie celor care divorţaseră şi voiau să se recăsătorească. Şi atunci ei au protestat, trăind în concubinaj. M-au trimis pe mine acolo, să rezolv problema. Au fost vreo 40 de concubini pe care i-am convins să se căsătorească religios. Am căsătorit şi om de 80 de ani, orb, cu bătrâna lui. N-am luat pe nimeni cu mine, să nu râdă de ei, că-s mire şi mireasa la vârsta asta. Am rezolvat problema cum am putut. Din această situaţie ajunsesem însă în conflict cu Mitropolitul Bălan, căci atunci se ivise problema regelui Carol al II-lea. El se despărţise de regină şi stătea cu Lupeasca.

Mitropolitul m-a chemat la el, să-mi propună să-l înlocuiesc pe protopopul din Geoagiu, care murise. Ne-am întâlnit pe drum, eu eram călare, el – cu maşina. M-a acuzat că m-am dat de partea legionarilor, pentru că participasem la înmormântarea unuia dintre ei, Vasile Marin, mort în Spania, în lupta împotriva comunismului, apoi m-a întrebat: ”Ce aveţi voi cu regele?”. ”Sfinţia Voastră, dar dvs. m-aţi trimis la Renghet, să-i conving pe oameni să se cunune.” Şi mulţi au spus: ”Cum stă regele necununat, noi nu putem sta?”. Vedeţi unde se răsfrânge capul unei ţări? Mitropolitul mi-a răspuns că acestea sunt păcate ce se combat din scaunul mărturisirii. ”Foarte bine”, am spus. ”Dar cine îl spovedeşte pe rege, că n-o să mă duc eu, un preot de ţară din Apuseni! Unul dintre vlădicii ţării se cade să ia atitudine oficială, pentru că, dacă nu procedăm cu un ceas mai devreme, asupra ţării va veni o primejdie pentru acest mare păcat în care trăieşte regele!” Mitropolitul s-a înfuriat şi mi-a spus că am căzut din graţia lui. M-a pedepsit pentru asta, suspendându-mă vreo două luni de la cele sfinte. Aşa a început calvarul…

Toţi ierarhii erau în legături politice cu cei mari. Mi s-a făcut proces şi am mers tot aşa, ca antidinastic, antimonarhist, am fost primul pe listă, ori de câte ori se făceau arestări. Atunci am fost arestat prima oară, apoi pe vremea lui Antonescu şi după 23 august…

Nicăieri nu mi s-a imputat că fac politică; cu toate astea, luni de zile mă tot anchetau. Eu am simţit de ce, iar mai târziu mi-au spus ei, când or văzut că mă prea necăjesc: ”Ce te mai întrebi, părinte, ce vină ai? Ai fost pentru noi cel mai înverşunat predicator al judeţului Hunedoara. Noi suntem atei, nouă nu ne convine să se facă propagandă religioasă”.

În „48, m-au arestat pentru că am făcut un memoriu către românii americani, să ne ajute pentru construirea bisericii din Vinerea (jud. Alba – n.r.), unde fusesem transferat între timp. Erau mulţi de acolo plecaţi în America, unul era chiar senator în Senatul american. Memoriul a căzut în mâinile celor de la cenzură şi mi-au făcut proces. Dar nu pentru memoriu. Trimiseseră pe cineva să-mi ceară, chipurile, ajutor pentru partizanii din Apuseni. Eu mi-am dat seama că e o capcană, am fost destul de abil şi i-am spus că n-am ce să le dau, că-s sărac. La proces m-au achitat, că n-au avut probe, dar procurorul a zis: ”Ar fi dat, dacă avea, deci fapta există!”

„Spune tu, popo, că tu nu minţi”

„În închisoare am avut multe momente când Dumnezeu mi-a arătat că e cu mine. Eram închis la Deva, în ’48, când un maior de Securitate, văzând că nu-s vinovat de nimic, a făcut propunerea să fiu eliberat. Eram foarte mulţi, celulele erau pline şi nu mai aveau unde să-i pună pe deţinuţi. Se făcuseră carcere chiar în camerele unde eram. Aduseseră un avocat, Nasta se numea, bătrân şi bolnav. L-au închis acolo, în ţarc, să stea pe ciment cinci zile, numai în cămaşă, fără mâncare. Am forţat uşa şi am băgat o pătură şi un măr. Dar mărul a lăsat o coajă pe scândură şi maiorul a văzut-o. A întrebat cine a făcut asta şi eu am recunoscut. Cum să-l las să-i chinuie pe toţi ceilalţi, nevinovaţi? Toţi participaseră, dar eu fusesem iniţiatorul. Maiorul, Mohoreanu se chema, m-a întrebat de ce am făcut asta şi i-am spus că eu sunt nu numai deţinut, ci şi preot, şi am datoria să sar în ajutorul unui om care moare lângă mine, indiferent ce piedici am în cale. Avocatul zăcea fără apă, gemea mereu, nu-l puteam lăsa să moară lângă mine fără să-i dau o ultimă picătură de ajutor. Maiorul a promis că mă va pedepsi, dar în celelalte celule m-a dat de exemplu ca „om de onoare”, gândind că astfel va reuşi să stoarcă de la ceilalţi destăinuirile pe care le voia. De câte ori se întâmpla ceva, pe mine mă întrebă: ”Spune tu, popo, că tu nu minţi!”. Asta se întâmpla în toamna lui ’48. În ’49, de Paşti, toţi deţinuţii au cântat „Hristos a înviat!”. Atunci, Mohoreanu s-a înfuriat şi mi-a zis: „Bestie de popă! Ţi-am făcut raport favorabil, acum aici îţi putrezesc oasele! Tu ai organizat acest huliganism!”. A dat ordin să se sigileze toate geamurile şi să li se pună obloane. De atunci, în închisorile din toată ţara s-au pus obloane la ferestre şi era doar o micuţă crăpătura pe unde intra lumina, între oblon şi arcul ferestrei…

Atunci a fost un moment de cumpănă pentru mine, fiindcă m-a ameninţat că-mi va face proces. Mă gândeam ce-o să se întâmple cu toţi, că pe fiecare i-ar fi luat pentru declaraţii, ar fi făcut anchete… M-am rugat lui Dumnezeu să ieşim teferi din asta. Era ziua de Paşti. Şi chiar atunci Dumnezeu l-a oprit să mai facă rău. Era bolnav şi lua un tratament, nişte injecţii. Se vede că i-au făcut injecţia greşit, căci a murit în ziua aceea, pe loc, la vreo 10 minute după ce mă ameninţase. A fost înmormântat cu onoruri mari de către comunişti, dar nici mort Dumnezeu nu l-a iertat: o fi vrut cineva să aprindă lumânări la mormânt, dar au luat foc toate coroanele – erau vreo 200 – şi focul s-a întins în tot cimitirul. S-au speriat pompierii că arde Deva…”

„Îmi plec chipiul de ofiţer în faţa dvs.”

„Multe necazuri au fost şi când am sfinţit biserica din Vinerea, în 1958, în luna octombrie. Este o biserică mare, la a cărei sfinţire au fost peste 10.000 de oameni. Slujba a fost oficiată de 120 de preoţi. A fost ceva şocant. Pe linie de partid, au încercat să boicoteze sfinţirea. Au tăiat noaptea limba clopotului, că atunci când se suie paracliserul să tragă clopotul, să cadă şi să se producă accident, să aibă motiv să mă ancheteze. Nu era curent electric în sat, dar am făcut rost de un grup electrogen, cumpărat de la nemţi, special pentru biserică. Au băgat zahăr în benzină, ca să nu poată porni. Au adus foarte multe manifestări în sat: echipe de fotbal din Bucureşti, ca să joace la Cugir, dar cugirenii au venit la sfinţire cu prapuri, unul nu s-a dus la meci. Au adus Teatrul de păpuşi, Teatrul de Estradă din Deva, Teatrul din Petroşani şi au pus megafoanele în faţa bisericii. În sala mare a şcolii, femeile din sat aranjaseră masă pentru 500 de persoane, dar în timpul slujbei propagandiştii au aruncat toată mâncarea în drum.

Aflând de cele întâmplate, unul din preoţi a ieşit de la slujbă şi a vorbit cu gospodinele din sat, iar acestea au adus fiecare câte un covor şi au aranjat în curtea casei parohiale – care era o dărăpănătură – un fel de sală numai din covoare, creând o atmosferă deosebită. Ca să nu rămână partidul de ruşine prin acest eşec, au spus că eu am făcut toate astea, ca să compromit partidul. Au început anchetele. M-au condamnat la opt ani închisoare, scriind în acte că au găsit trei mitraliere în biserica din Vinerea, cu ocazia sfinţirii acesteia. După ce a stat două săptămâni în Vinerea, luând informaţii de la ţărani, la încheierea cercetărilor, anchetatorul meu s-a întâlnit cu unul dintre cei cărora încercase să le stoarcă declaraţii împotriva mea. Acesta i-a spus: ”Apăi, domnule, nu ştiu ce ştii, ce nu ştii despre popa nost’, da’ nu-i vinovat! A zidit 20 de ani la biserica asta şi nu şi-a însuşit nici un fir de aţă. Membrii de partid nici n-au început să zidească la Căminul Cultural, dar deja unul are casa în Cugir, unul în Orăştie… Ne bate Dumnezeu dacă cârtim!”. A rămas impresionat şi mi-a zis: „Îmi plec chipiul de ofiţer în faţa dvs.! Vă admir pentru felul cum vă iubesc oamenii. Am găsit şi pricinaşi, dar adevărul e că eu i-am creat. Dumneavoastră sunteţi trup şi suflet! Aşa am vrea să fie şi membrii noştri de partid…”. „Apăi, dacă erau aşa, nu demolau biserici!”, i-am răspuns.”

Părintele se opreşte, obosit parcă, din povestit. Nu e uşor să retrăiască momentele de cumpănă din propria viaţă, chiar dacă Dumnezeu l-a ajutat să treacă peste ele şi să le privească acum cu un fel de iertătoare detaşare. Îmi mai spune doar atât:

„Să nu scrieţi ca să mă lăudaţi, căci n-am făcut nimic deosebit. Am trăit o viaţă, poate mai altfel decât a altora, dar m-a ajutat credinţa în Dumnezeu. Poate-or fi ceva învăţăminte de tras din asta…”

(Camelia Stărcescu – Revista Formula AS numărul 491 din 2001)

Părintele Ioan Sabău – „patriarhul hunedorenilor”

Există o localitate care n-a fost inclusă pe nici-o hartă şi nici un index din România până în anii ’90, pentru că în ea trăia un om periculos regimului comunist: părintele Ioan Sabău. Satul se cheamă Folt şi se află pe dreapta Mureşului, nu departe de Orăştie. Spun oamenii de aici că până a venit preot părintele Ioan la ei în sat, niciodată n-au putut să-şi cultive holdele, din cauza mistreţilor ce năvăleau toamna. Pentru rugăciunile lui însă, şi în zi de azi câmpurile sunt bine lucrate, deşi în satul vecin, Bobâlna, de exemplu, mistreţii dau năvală la fel ca odinioară!

Părintele Ioan Sabău a fost, înainte de orice altceva, Preot. A fost unul dintre acei puţini preoţi pentru care, atunci când te întâmplai să te-ntâlneşti cu el pe cale, treceai drumul şi-i sărutai cu evlavie dreapta cu care binecuvânta!

S-a născut în satul Folt, în 20 octombrie 1914 şi a trecut la cele veşnice în 16 februarie 2009, într-o zi de luni. Orfan de tată de la zece ani, a studiat teologia la Cernăuţi (1935) unde s-a împrietenit cu părintele Adrian Făgeţeanu (pe care-l considera „un sfânt”, după cum mi-a mărturisit fiica lui), s-a însurat cu o bucovineancă, apoi a fost hirotonit preot în „cea mai văduvită parohie” pe care o avea mitropolitul Nicolae Bălan: Ceru Băcăinţi. De unde a fost mutat în Renghet, lângă Geoagiu (pentru că era o parohie cu probleme: erau foarte mulţi concubini!) şi izolat mai apoi, în satul său natal. A făcut puşcărie pentru credinţă şi „a stat în închisoare înspre şi pentru neamul lui” sub trei regimuri politice: ca antidinastic pe vremea regimului lui Antonescu, ca antimonarhist sub Carol al II-lea, iar ca anticomunist a făcut şase ani de temniţă grea la Aiud, restul la Gherla şi Deva. „Abia în închisoare mi-am început misiunea preoţească. Acolo am înţeles, nu teoretic, ci pe viu, că preoţia nu e o meserie, ci o smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo am învăţat să mă rog şi tot acolo am simţit dependenţa de Dumnezeu, pentru că totul atârna de Dumnezeu şi toate veneau de la El.” Părintelui Oprea Crăciun de la Cinciş – şi el un „locuit de Dumnezeu” prin temniţele comuniste – îi spunea că „nu noi am fost închişi. Ţinta lor era Dumnezeu. Pe El îl târau, de fapt, prin tribunale şi celule”. Aşa au ajuns temniţele „ferestre către Cer”, pentru că, de fapt, ele au fost „asalturi ale iadului către Dumnezeu”. Şi cu toate acestea părintele Ioan a considerat că s-a „hodinit cât a fost în închisoare. Dumnezău o vrut aşa. Nu m-au învăţat şcolile şi cărţile cât de multe m-a-nvăţat puşcăria. Erau oameni foarte credincioşi acolo. De la ei am învăţat în închisoare psalmii şi Evanghelia după Ioan pe de rost”.

Părintele Ioan Sabău a fost primul om care a reuşit să ridice o biserică în regimul comunist: în 1958, la Vinerea, în judeţul Alba. Pentru cei ce au trăit acele vremuri ştiu ce înseamnă să aduni peste 10.000 de oameni la sfinţirea bisericii şi să slujeşti cu un sobor de 120 de preoţi în timpurile lui Dej. Regimul l-a răsplătit imediat pentru asta cu opt ani de temniţă grea, pentru că a slujit în biserică cu „trei mitraliere”! Asta după ce toate încercările lor de a zădărnici târnosirea bisericii au dat greş – deşi aduseseră Teatrele de Păpuşi şi de Estradă din Deva, pe cel Dramatic din Petroşani, echipe de fotbal din Bucureşti ca să joace cu cei din Cugir, după ce au tăiat noaptea limba clopotului, au băgat zahăr în generatorul de curent electric şi au aruncat toată mâncarea pregătită pentru pelerini în drum! Dar el zicea: „puneţi pe Dumnezeu deasupra şi veţi vedea că biruiţi!”.

Părintele a fost o definiţie a smereniei, pentru că după atâtea suferinţe îndurate din partea lor, i-a iubit pe oameni şi i-a considerat pe absolut toţi mai buni ca el! „Poporul însă l-a iubit mult, pentru că-l vedea nefăţărnicit” şi nu-l învăţa ceea ce el nu făcea. „Niciodată n-a predicat despre apă şi să bea vin” a spus un fiu duhovnicesc al lui, părintele Vasile Vlad, iar „viaţa lui a fost preoţia lui şi preoţia lui n-a fost alta decât viaţa lui”. Părintelui Vlad i-a încredinţat şi ultimile lui cuvinte, când l-a întrebat:

-Voi aveţi puncte cardinale? Voi ştiţi încotro mergeţi? Ştiţi înspre ce îndreptaţi tineretul şi poporul?

-Puncte cardinale în haos, părinte? Oare pentru ce credeţi că vă caut?

-Măi, voi aveţi datoria să vedeţi vremile! Să ştiţi istoria. Pentru că noi am înfundat puşcăriile nu pentru că ne-au închis comuniştii, ci pentru că asta era măsura lui Dumnezeu faţă de măsura istoriei! Iar voi va trebui să daţi măsura lui Dumnezeu faţă de vremurile de acum!

Pentru că a fost cu adevărat Preot, a fost foarte iubit şi căutat de către preoţi pentru îndrumări şi, lucru minunat, n-a fost niciodată zavistuit de vreunul dintre ei!

Bolnav şi îmbătrânit în bine, părintele n-a rostit niciodată în viaţă cuvântul „nu” la vreo chemare duhovnicească. Ardelenii îl ţin tare bine minte pe când le predica la Oaşa, Afteia, Prislop, sau oriunde altundeva era adus cu perfuziile după el! Mi-au arătat şi fotografii pe telefonul mobil cu el la 94 de ani, învelit într-o sanie cu care l-au coborât de la Mărgineni, din munte! „Vreo 3.000 de oameni am plâns când ne-o cuvântat părintele! Şi ne-o spus să credem în minuni, că pentru credinţă Dumnezău face minuni. Şi să-L ducem pe Dumnezău din minte la inimă şi nu invers, cum au făcut cei din Apus. Că ei or crezut că pot explica totul cu mintea şi mintea nu acceptă minunile! Şi aşa ş-or pierdut credinţa!”. Aşa trăieşte şi astăzi părintele în inimile ardelenilor. Care ardeleni veniţi cu dragoste din câteva judeţe, au plâns şi la parastasul de un an (de când părintele Ioan Sabău s-a slobozit din legăturile trupului) dimpreună cu ÎPS Andrei de Alba Iulia şi PS Gurie de Hunedoara, părintele Vlad Vasile, preotul paroh Oliver şi ceilalţi câţiva zeci de preoţi adunaţi la mormântul cuviosului.

Dumnezeu să-l mângâie şi să-l răsplătească şi cu drepţii să-l numere!

(George Crasnean – Revista Lumea Credinței)

Amintiri despre o familie mărturisitoare: Părintele Ioan Sabău și prezbitera Alexandra

Cum am ajuns să cunosc această familie? Printr-o minune: Maica Domnului a fost cea care mi-a mijlocit unul dintre cele mai mari daruri pe care le-am primit vreodată – iubirea acestor oameni deosebiţi, cărora nu sunt vrednic a le mulţumi pentru toate câte au făcut pentru mine. Din nefericire pentru mine, prea puţine am învăţat în preajma acestor oameni…

Părintele Ioan a fost un om al Duhului, care a trăit mai mult în cer decât pe pământ – şi, ca să dovedesc acest lucru, o să povestesc o întâmplare. Era pe la începutul lui iulie, şi Părintele a fost chemat la o înmormântare într-o parohie vecină (nu cred că a refuzat vreodată pe cineva, oricât de bolnav ar fi fost, doar dacă starea fizică nu-i permitea, atunci refuza cu durere). Seara la cină, în timp ce mâncam, dintr-odată mă întrebă:

„Care este a doua paremie de la Sfântul Atanasie Athonitul?”.

Am rămas uimit; m-am dus de-am luat Mineiul pe iulie şi am citit paremia… Apoi l-am întrebat dacă tot timpul se gândeşte la Dumnezeu, că şi eu mi-aş dori acest lucru. Mi-a răspuns să nu mă lăcomesc la darurile altora, că le pierd pe ale mele…

Cred că de mic a fost ales pentru preoţie. Povestea cum a fost rânduit de unchiul lui să devină preot: pe la 10 ani, la şcoală au făcut o serbare, iar Părintele Ioan era cel care conducea manifestaţia. Atunci l-a remarcat un cadru militar, zicând că ar fi foarte bun în armată un om cu asemenea calităţi de conducător. Unchiul său a zis însă: „Se va face popă, că militarii sunt oameni păcătoşi!” – şi, de atunci, Părintele s-a pregătit pentru acest lucru.

Au fost trei fraţi, iar Părintele era cel mai mic. A avut o copilărie grea: tatăl a fost plecat în America (vorbea puţin despre el), iar mama sa a fost o femeie foarte jertfelnică – mergea până la Orăştie pe jos, douăzeci de kilometri, ca să vândă lapte şi să-l poată ţine pe Părintele la internat (iar Părintele păstra pentru mama lui pâinea pe care o primea în fiecare dimineaţă la şcoală). Cred că aceste lecţii din copilărie l-au ajutat mult în perioada detenţiei.

A făcut Facultatea la Cernăuţi, unde a cunoscut-o pe Alexandra – cu care, la 20 de ani s-a căsătorit. La 21 de ani a fost hirotonit preot de Naşterea Domnului, odată cu Părintele Zosim Oancea (care a fost hirotonit diacon). Îi plăcea să glumească pe seama asta, zicând că-i mai mare decât Părintele Zosim pentru că este hirotonit primul… Legat de Părintele Zosim, povestea că acesta, după predică, îl controla la spate dacă este transpirat – dacă era transpirat, însemna că fusese bună predica.

A fost un om firesc, foarte realist şi care înţelegea foarte bine vremile. Spunea că în închisoare erau ţărănişti şi liberali care trăgeau linii pe pereţi ca să-şi numere zilele pe care le petreceau acolo, crezând că urmau să primească în schimb 6 dolari de la americani pentru fiecare zi petrecută în detenţie – iar Părintele le zicea că sunt foarte naivi să creadă că americanii vor veni şi-i vor elibera. Spunea că Părintele Crăciun Opre are darul discernământului, iar el n-are nici un dar – atât doar, că este foarte realist, nu poate fi amăgit. Dar Părintele avea darul rugăciunii, şi în puşcarii i se dusese vestea pentru asta.

În prima detenţie comunistă a fost închis la penitenciarul din Deva. Acolo, fiindcă erau foarte mulţi, s-au făcut mici barăci din lemn, unde erau înghesuiţi deţinuţii. Într-o astfel de celulă era închis un domn care suferea mult de foame (primul test al puşcăriei era înfometarea de cinci zile – nu primeau nimic de mâncare în aceste zile); acestui om, pentru că înainte era un om gras, i s-au format pe burtă rânduri de „colaci”, şi suferea mult de foame. Atunci Părintele i-a introdus forţat pe lângă uşa de lemn un măr şi o pătură. Din coaja mărului a rămas ceva pe dunga uşii şi s-a observat; a fost făcută o cercetare de către şeful puşcăriei, un maior, care i-a întrebat furios: „Cine a îndrăznit să facă una ca asta?”. Părintele a recunoscut de bunăvoie. Întrebat fiind de ce a făcut-o, a răspuns: „Eu nu sunt numai om, ci şi preot”. Pentru asta era apreciat şi dat exemplu de maior, ca şi alţii să recunoască alte fapte. Însă de Paşti, când au început toţi deţinuţii să cânte „Hristos a înviat”, maiorul, furios, a întrebat: „Cine a organizat toată această acţiune de sabotaj?” – şi Părintele a luat asupra sa toată vina, zicând că de la el a început totul, ştiind că altfel va fi luat din fiecare celulă cel puţin un deţinut şi pedepsit. În acea zi de Paşti, toată ziua s-a rugat ca numai pe el să-l pedepsească, iar ceilalţi să scape. Şi seara i-a auzit pe gardieni: ”A murit diavolul!”. Au crezut că era vorba de Stalin, dar apoi au aflat că murise maiorul (avea de luat nişte pastile, şi ceva s-a întâmplat şi a murit). De atunci i s-a dus vestea că este mare rugător, şi îl lăsau să-şi facă zilnic rugăciunile fără să-l deranjeze. Spunea că cel mai greu a învăţat pe de rost Sfânta Evanghelie după Ioan, în trei săptămâni. Mai povestea despre Noul Testament că Părintele Stăniloae spunea: „Dacă scap din puşcărie şi ajung iar la catedră, o să-i oblig pe studenţii teologi să înveţe pe de rost tot Noul Testament, sau cel puţin cele patru Evanghelii” – pentru că a constatat cât de mult i-a ajutat pe deţinuţi şi câtă uşurare au dobândit din învăţarea Noului Testament.

Alt lucru legat de închisoare a fost o povestire care, atunci când am auzit-o prima dată, m-a scandalizat. Părintele povestea că, la început, în închisoare le dădeau voie să primească pachete; el cerea şi un cartuş de ţigări, lucru care pe mine mult m-a uimit, şi am început să-l judec în gând pe Părintele – pentru că, credeam eu, folosea ţigările ca să dobândească unele avantaje (am scos din calcul faptul că s-ar fi apucat de fumat, îl ştiam doar pe Părintele!). După o vreme am aflat, tot dintr-o povestire, adevăratul motiv pentru care Părintele cerea ţigări: îl durea foarte tare faptul că cei care aveau patima fumatului îşi dădeau mâncarea pe ţigări, şi atunci a hotărât să le dea el ţigări, ca să nu-şi mai dea mâncarea! Mi-a povestit cât de chinuiţi erau aceşti oameni şi cum, chiar legaţi fiind, îşi aprindeau ţigara – „Grea patimă!”, concluziona Părintele.

Din puşcărie mi-am amintit că a fost patru ani în zarcă, şi-l scoteau cu o targă pentru că era imobilizat. Nu mi-a spus niciodată prin ce chinuri a trecut. Când l-am întrebat odată, mi-a zis că pe el nu l-au bătut; altădată – că nici la preoteasă nu i-a spus ce a pătimit. Fiica Părintelui mi-a povestit cum l-au bătut gardienii chiar în faţa ei, când avea 12 ani şi a venit să-l vadă la închisoare.

O singură dată mi-a povestit despre cum fostul Patriarh Teoctist îl pedepsise cu două săptămâni de slujire la Mănăstirea Gai pentru că nu găsise ordine în biserică. De fapt, Preasfinţitul Teoctist, venind odată cu maşina unde slujea părintele în acea vreme la Bobâlna, ca să vadă biserica, le-a găsit pe femei făcând curat, şi s-a supărat; femeile i-au spus însă că ele doar atunci pot face curat, când Părintele lipseşte, pentru că altfel el este toată ziua la biserică. Lucrul părea greu de crezut mai ales în acea vreme când erau atât de cenzurate activităţile misionare ale preotului de către regimul comunist. Şi Părintele, mergând la Arad, i-a spus Preasfinţitului: „Eu nu am fost bătut la tălpi decât pentru că am slujit Biserica”.

Altădată, mergând în audienţă la Preasfinţitul, acesta i-a zis: „Fii scurt, fiule, că sunt ocupat!”. Atunci Părintele a răspuns: „Sărut dreapta!”, şi a ieşit. Şocat de acest răspuns, Preasfinţitul a telefonat la secretar să-l întoarcă pe Părintele. La secretariat se afla şi Protopopul Cioran, care l-a îmbrăţişat când a auzit ce s-a întâmplat.

Părintele Ioan era un om dintr-o bucată, fără compromisuri. Nu mai ştiu când (cred că după anii 1950) se făcuse o listă cu câteva sute de persoane care trebuiau să fie trimise în Argentina, ca să scape de prigoana comunistă. Printre ei era trecut şi Părintele. Când a fost întrebat dacă vrea să meargă a răspuns: „Eu sunt păstor, nu-mi pot părăsi turma!”. […]

Părintele Ioan a ctitorit șapte biserici, dintre care cea mai furmoasă este minunata „catedrală” de la Vinerea, închinată Sfântului Nicolae. Avea foarte mare evlavie la Maica Domnului. Îmi spunea că-i este rușine să se roage Mântuitorului, dar la Preacurata are mare îndrăzneală, și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mult l-a ocrotit pe el și pe familia lui. Alt sfânt la care avea foarte mare evavie era Sfântul Nicolae.

Citind într-o carte a Părintelui Cleopa, pe când eram la Părintele, am descoperit că este păcat să cădești fără tămâie (adică de formă). I-am spus părintelui acest lucru, iar Părintele mi-a povestit ce-a pățit într-o zi când era în biserica Sfântului Nicolae (Părintele avea un obicei, ca în fiecare zi să meargă să facă rugăciune în biserică – acest obicei l-a păstrat până la sfârșit; doar în zilele în care era foarte neputincios își făcea rugăciunea și pomenirile în pat, la biserică avea un teanc de pomelnice). În acea zi a cădit așa, de formă – n-a mai aprins cărbunele – și, dintr-o dată, cum era singur în biserică, a căzut icoana Sfântului Nicolae de pe catapeteasmă. Și mult s-a înfricoșat, pentru că a înțeles că Sfântul Nicolae era de față. De atunci n-a mai făcut acea greșeală.

Foarte mult s-a luptat pentru a construi acea biserică. A început-o în 1937 și a terminat-o în 1957. L-a ajutat Domnul ca în acele vremuri să facă rost de materiale, și îmi povestea cu satisfacție că era dat exemplu în ședințele P.C.R. din județ: „cum popa își poate face biserică, iar noi (comuniștii) nu suntem în stare să construim ceva neînsemnat?”. Mult s-a necăjit și cu sfințirea bisericii de la Vinerea, unde au fost prezenți 150 de preoți, iar comuniștii, ca să tulbure sfințirea, au organizat jocuri, dansuri și i-au tăiat funia de la clopot.

În satul natal, Folt, a restaurat cele două biserici (inclusiv pictura din amândouă). Până să se facă biserica din sat (sau cât se făceau ceva reparații, nu mai știu exact), Părintele slujea la biserica din deal. Atunci s-a întâmplat să intre hoții și să fure Potirul, lucru care mult l-a întristat. Și Părintele a socotit de aici că Domnul nu mai vrea ca el să slujească, zicând: „un preot fără Potir nu poate exista”. S-a rugat Domnului ca, dacă este voia Lui să mai slujească, să fie adus înapoi Potirul. În câteva zile Potirul a fost adus înapoi…

Legat de Maica Domnului (la care avea foarte mare evlavie, pentru că mult l-a ajutat în viață), povestea: când preoteasa era bolnavă de moarte (și nu de puține ori s-a întâmplat aceasta!), Părintele era cu o mână pe preoteasă și cu cealaltă mână pe icoana Maicii Domnului – și niciodată nădejdea nu i-a fost înșelată.

„Bucuria lui era așa de mare când vorbea oamenilor!”

Mult se smerea și se ocăra. Cred că de aceea îl și iubeau atât oamenii, cât și preoții. Era socotit „predicatorul Ardealului” (sau cel puțin al județelor Hunedoara și Alba) – eu așa am auzit că-l numeau alții, deși el se smerea totdeauna, socotindu-se un preot slab și neputincios. O singură dată l-am însoțit pe Părintele la Aiud: era pe 14 septembrie și fusese invitat peste tot să predice. Acolo am auzit pe cineva zicând despre el: „Părintele Ioan este ca de obicei: esență!”. Avea niște predici la prima vedere simple, dar care te loveau până în străfunduri – cei care l-au ascultat îmi spuneau că Părintele scoate lacrimă și din piatră. Bucuria lui era așa mare când vorbea oamenilor!

De multe ori în ultimii ani ai vieții, începea predica foarte încet, de-abia o auzeai, iar când o termina era un vulcan – se aprindea și te copleșea cu modul lui de-a prezenta acel subiect. Avea un fel foarte firesc de a vedea lucrurile, viața și credința. Era și foarte glumeț. Împreună cu Părintele Crăciun forma un tandem de neegalat.

Am fost la o mănăstire al cărei părinte duhovnic era mult iubit de Părintele Ioan. Acolo, pe lângă multe discuții, părintele ieromonah îi spunea Părintelui Ioan despre ispitele pe care le-a avut cu cei din jurul mănăstirii (era o mănăstire la margine de sat, și voiau să cumpere din pământul localnicilor). I-a povestit cum un localnic l-a amenințat că dacă nu-i dă 6000 euro pe o bucată de pământ, o va vinde unui om de afaceri din București, care-o să facă acolo loc de distracții, și cum a trebuit să se chinuie să facă rost de acei bani. Părintele Ioan i-a zis: „Ai greșit. Trebuia să-l lași să vândă afaceristului terenul și să-i zici că o să-l convertești pe acela, care o să-ți doneze ție terenul, că nu poți să-l ispitești pe popa!”…

Era foarte iubit de călugări și și-ar fi dorit să-și petreacă sfârșitul vieții într-o mănăstire, dar Domnul a rânduit altfel.

La înmormântarea preotesei s-au dat niște mărturii extraordinare. O să povestesc câteva lucruri despre ea.

Părintele Crăciun spunea că maica preoteasă postea negru miercurea și vinerea. A fost licențiată în limba franceză la Cernăuți și venea dintr-o familie cu mai mulți frați. Ea s-a cunoscut cu Părintele Ioan la Cernăuți, când acesta făcea facultatea, apoi s-au căsătorit și s-a mutat cu el în Ardeal. Sora sa mai mică, singura rămasă în viață a fost deportată cu părinții ei în Siberia, unde au petrecut doisprezece ani. Tatălui preotesei, pe care îl chema Gheorghe, i-a apărut atunci în vis Sfântul Mare mucenic Gheorghe și i-a spus că nici el, nici soția lui, ci doar fata. Și așa a fost: părinții au murit în Siberia, iar sora preotesei s-a întors acasă…

Foarte mult a iubit-o pe preoteasă. Zicea că, dintr-un preot, preoteasa este 50%, dar pentru el preoteasa a fost 90%. Din mila Domnului, am ajuns în casa Părintelui Sabău în preziua morții preotesei, pe care eu o consider o sfântă, și atunci am văzut o parte a Părintelui pe care până atunci n-am văzut-o. Mult a suferit din cauza acestei pierderi! A fost o mare mângâiere pentru el această femeie. Spunea într-o conferință că oriunde mergea, îi spunea: „Mami (așa o alinta), roagă-te!” – iar rugăciunea preotesei tare mult îl ajuta. Mai spunea într-o predică că cele mai dureroase pentru un deținut nu erau bătăile, chinurile, foamea, ci atunci când veneau comuniștii cu sentința de divorț semnată – asta îi prăbușea pe cei mai mulți.

D-na Cecilia Sabău, fiica Părintelui Ioan: „Mama a stat în umbra Părintelui ca un rug aprins”

Mama niciodată nu făcea scandal, niciodată nu ridica vocea, era tare blândă. Parcă nici n-o simțeai, era ca un suflu, ca un duh. După ce a născut-o pe sora mea, n-a mai putut avea copii, din cauza unui cancer la col, și a fost o mare durere pentru ea, fiindcă iubea mult copiii. Apoi și-a pierdut și vederea de la ochiul stâng, din cauza unui cheag de sânge. Și-a pierdut și sânul din cauza unui cancer mamar. Dar niciodată nu s-a plâns, n-a zis că nu mai poate, niciodată nu s-a arătat a suferi pe față.

Mama a stat în umbra Părintelui ca un rug aprins. A avut o credință uriașă la Maica Domnului. În 1940 era la o clinică din Cluj, pentru a se trata, și a visat că era în fundul unei gropi și căuta să iasă la lumină și nu putea. Atunci a venit o femeie pe care, zicea, „am recunoscut-o, era Maica Domnului. Și mi-a zis: „Ține-te de firul ăsta!”, și mi-a întins un fir de iarbă, „că vei izbuti”. „Cum să mă țin de un fir de iarbă?…” Dar am apucat firul de iarbă și am ieșit la suprafață”.

Au fost multe întâmplări minunate cu mama, întâmplări „neîntâmplătoare”, ci conduse de Cel de Sus. Când a venit Părintele de la pușcărie, după opt ani, mama a făcut din nou cancer la colul uterin, și nu voia să mai meargă la operație. Până la urmă am convins-o să se ducă la profesorul Chiricuță, chirurg, fiu de preot. Dar el n-a vrut s-o opereze, a zis că nu riscă, fiindcă nu-i dădea nici o șansă. Atunci tata s-a dus la el și i-a zis: „Vă conjur, în numele Părintelui Chirircuță, tatăl dumneavoastră, pe care l-am cunoscut foarte bine, să o operați – că acolo unde nu puteți dumneavoastră, poate Dumnezeu”. Și-atunci profesorul a acceptat s-o opereze. Și Dumnezeu a făcut ca mama să trăiască încă douăzeci de ani de atunci. Iar între timp profesorul a murit, dar ea a supraviețuit!

A murit cu pace, fără să dea semne că s-ar duce, într-o bună dimineață, la o lună după ce împlinise 90 de ani. Practic, toată viața mama a fost ținută de Maica Domnului, în care a avut o uriașă credință.

„Când Părintele era în pușcărie, nu mai știam dacă este în viață. Și el era la Aiud, la zarcă… Două săptămâni a stat acolo, izolat la „neagra”, și când l-au scos era aproape mort. Pe urmă, în primăvara ce a venit, l-au scos la muncă, la grădină, unde se scurgeau apele murdare ale orașului, iar înainte de-a le da drumul din pușcărie, i-au pus să dea declarații că vor da informații la miliție. Dar tata a zis: „Eu nu mă duc. Dacă-mi puneți condiția asta, eu mai bine rămân aici”. Din pricina asta, a fost ultimul care a ieșit de la Aiud, după el s-a închis poarta”.

(Mărturia părintelui Cristian, fiu duhovnicesc al părintelui Ioan; și a doamnei Cecilia Sabău, fiică după trup; grupaj realizat de Radu Hagiu – Revista Familia Ortodoxă nr. 2(49)/2013, pp. 11-14 și nr. 3(50)/2013, pp. 9-11)

via Fericiti cei Prigoniti