Predică la Duminica a XXXIV-a după Rusalii – a întoarcerii Fiului risipitor – Pr. Nicolae Tănase

Multe animale chiar se aseamănă cu noi, ne imită multe dintre ele, dar nici un animal nu are voie liberă. Are instinct, dar n-are simţire; intuiesc ele ceva şi atât, fără gândire.

Fiii din Sfânta Evanghelie de astăzi – şi unul şi altul – au sfârşit bine. Numai că unul, cel mai mic, cel mai tânăr, mergând după mintea sa, a fost într-o mare primejdie. Putea să-l coste viaţa, dar mai ales pierderea sufletului său. Aşa se întâmplă cu toţi copiii, cu toţi tinerii, cu toţi bătrânii chiar, care nu ascultă de porunca lui Dumnezeu.

Ne gândim astăzi să ne recunoaştem fiecare dintre noi într-unul din cei doi fii. Cei mai mulţi poate vom spune: „Suntem ca fiul cel risipitor”. Dacă suntem ca fiul cel risipitor şi am făcut neascultare cum a făcut el, să facem şi ce a făcut el în sfârşit şi anume şi-a revenit şi-a venit în sine. Cuvântul acesta, dacă stăm să-l analizăm, este un cuvânt greu. Omul care păcătuieşte îşi iese din sine; şi omul care se întoarce de la păcat îşi intră în sine, adică este el, este el cum ar trebui să fie.

Desigur, câţi dintre noi nu am risipit averea Tatălui nostru, adică averea pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Dumnezeu ne-a dat corp, ne-am bătut joc de el; Dumnezeu ne-a dat suflet, asemenea am făcut; Dumnezeu ne-a dat sănătate şi am pierdut-o, am risipit-o; Dumnezeu ne-a dat înţelepciune şi n-am folosit-o; Dumnezeu ne-a dat cele de mâncare şi de trebuinţă corpului nostru, vieţii noastre, vieţuirii noastre şi n-am folosit aceasta după cuviinţă. Am desfrânat, adică nu am chibzuit.

Pe fiul cel mic din Evanghelia de astăzi îl acuzăm de nechibzuinţă. Din nechibzuinţă a cerut deoparte, separat, averea de la tatăl său; şi a obţinut-o – pentru că Dumnezeu, Tatăl nostru, dă omului libertate să facă ce vrea el. De aceea, observaţi că Dumnezeu nu opreşte nici criminalii, nici beţivii, nici nenorociţii, nici hoţii. A sădit în ei Legea şi anume Legea conştiinţei. A sădit în ei, în oameni, binele şi i-a îndemnat să facă bine şi să lase răul.

Unii dintre noi chiar observăm adesea pe mulţi care fac răul şi Dumnezeu nu intervine în viaţa lor. Chiar uneori greşim şi spunem că mai bine o duc cei care nu vin la biserică, care nu se spovedesc, nu se împărtăşesc, nu se roagă. O duc bine, ca şi fiul risipitor din Evanghelia de astăzi, o vreme. Roşcovele sunt fructe dulci, plăcute, dar îndată ce termini de mâncat, ele au un gust lemnos.

De aceea Sfânta Evanghelie a făcut această comparaţie: roşcovele pe care le mâncau porcii. Dacă cineva ar fi trimis – atunci când cere de mâncare – la coteţ şi i s-ar spune: „Mergi şi mănâncă cu porcii”, s-ar duce acela? Nu s-ar duce. Vă daţi seama în ce hal a ajuns acest copil în ţara păcatului, încât mânca cu porcii; dar nu reuşea să se sature, pentru că erau mulţi porcii şi mâncare puţină, secetă, foamete.

Cum ajunge omul să mănânce cu porcii, adică să fie părtaş răului, să fie părtaş urâciunii, să decadă din demnitatea lui de om, omul fiind chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul având chip, adică având gândire, simţire şi voinţă liberă? Omul poate face ce vrea, pentru că este încoronat, este cununa creaţiei. La nici o vieţuitoare Dumnezeu n-a dat acestea trei: raţiunea, sentimentul şi voinţa.

Multe animale chiar se aseamănă cu noi, ne imită multe dintre ele, dar nici un animal nu are voie liberă. Are instinct, dar n-are simţire; intuiesc ele ceva şi atât, fără gândire.

Omul, cununa creaţiei, iată ce-a făcut: a lepădat tot ce-a primit şi s-a dus în ţara păcatului. Din ţara păcatului, însă, cu dramul de conştiinţă care i-a mai rămas, se întoarce la Tatăl său, meditând: „Câţi argaţi ai tatălui meu nu mănâncă acum pâine şi eu mănânc cu porcii?”. Acesta este un moment extraordinar: să-ţi dai seama, să observi, să-ţi dai seama unde eşti. Că dacă ţi-ai dat seama unde eşti, începe întoarcerea.

Dumnezeu să sprijine gândul nostru, să ne dăm seama fiecare unde suntem! Pentru că fiecare, în felul nostru, suntem acolo, în ţara păcatului, mai afundaţi sau mai puţin afundaţi în păcat, dar suntem.

În duminica aceasta observaţi că suntem îndemnaţi să ne întoarcem. Şi deşi am cheltuit totul, Tatăl iarăşi ne primeşte. Şi cum ne primeşte? Ne primeşte fastuos, ne primeşte aşa, parcă am face nuntă, ne primeşte cu dragoste, cu jertfă, pune să mâncăm, ne primeşte bine. Aşa de bine, încât uneori creăm invidia fratelui nostru mai mare, cuminte.

A fost în Evanghelia de astăzi şi un copil cuminte, care n-a cerut averea tatălui său, a rămas cu el, a muncit, a făcut voia lui Dumnezeu. A avut şi el, iată, scăparea aceasta, că a fost invidios pe fratele său care s-a întors. Dumnezeu îl potoleşte şi îi zice: „Lasă, toate ale mele sunt ale tale!”; dar acesta, care pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat, nu se cădea oare să-l primim cu cinste, cu cuviinţă şi cu bucurie?

Întoarcerea aduce iertare şi bucurie. Cuvântul acesta este un cuvânt greu. Adică atunci când, prin păcatele pe care tu le faci, mergi în ţara păcatului, nu numai că eşti pierdut. Evanghelia te numeşte mort. Un om care păcătuieşte este un om mort! Şi are nevoie să învieze. Învierea se face prin hotărârea de a te întoarce. Ce face fiul cel pierdut? Face ce vă îndemnăm noi şi ne îndemnăm unul pe altul, de ani de zile: face spovedanie. Care este prima treaptă a spovedaniei? Să conştientizezi păcatul. Care este a doua? Căinţa. Ce spune Evanghelia? Că fiul a

conştientizat, şi-a dat seama unde se află, şi-a dat seama că mănâncă roşcove cu porcii, s-a căit şi a zis aşa: „Mă voi duce la tatăl meu şi îi voi zice: «Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta. Primeşte-mă ca pe ultimul, ca pe un argat, dar primeşte-mă la tine în casă»”. Şi aşa a făcut şi s-a dus. Ce a urmat, dacă a procedat aşa? A urmat iertarea şi răsplata: a făcut un chef pentru el.

Aşa şi pentru noi. Dumnezeu se bucură şi îngerii se bucură în ceruri când ne întoarcem de la păcat. Şi vrem să facem aceasta şi de fiecare dată când ne întoarcem la Tatăl ceresc, în Biserica lui Dumnezeu Cel Viu, din morţi ce eram devenim vii şi plăcuţi lui Dumnezeu.

Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin.

sursa: Doxologia