Manifest împotriva barbariei

Sursa: Facebook, Dana Cleopatra Captilin

Manifest împotriva barbariei

Prima mea iubire și durere a fost un pui de pisică găsit, când aveam vreo 6 ani, afară. Era mic cât mâna mea și abia respira. Nu știam de ce e sânge lângă el. Am chemat-o pe mama care l-a luat și, când a văzut că are burtica spintecată, l-a cusut urgent și a fugit cu el la veterinarul orașului de provincie în care locuiam. Pe vremea aia, veterinarul punea ctc-ul pe carne, injecta porci, vaci s.a. animale „utile”. Am vrut să merg cu ea, așa că am alergat într-un suflet până la piață, unde era cabinetul. Încă visez fuga aia uneori. Veterinarul i-a făcut ce i-a făcut, a felicitat-o pe mama și am plecat cu pisicuța spre casă. Stăteam cu bunicii și nu știu de ce bunica nu ne lăsa cu pisici, dar mama i-a amenajat în scara blocului pe etaj o cutie și pisicul s-a vindecat. Bucuria mea devenise fiecare zi în care căpăta pisicul puteri. Atunci mi s-a deschis inima, când am văzut ce lucruri minunate îi stă în putere omului să facă pt un animal lipsit de orice șansă la viață. Dar tot atunci mi-am pus și primele întrebări despre cauza suferinței pisicului, iar mama încerca să menajeze umanitatea, pt că nu am auzit-o înjurând sau blestemând. Spunea doar că un om a făcut o răutate (răutatea e neclară și puțin credibilă când ai 6 ani). Când era mai bine și începuse să mănânce cu bucurie și să se joace, departe de pericolul morții, cineva a otrăvit pisicul. L-am găsit mort.

Erau vecini deranjați de existența micii făpturi în scară, deși nu miorlăia, nu intra în case, stătea cuminte în cutia lui amenajată în boxa de pe etaj. Erau deranjați de bunătatea noastră. Și trebuia pedepsită această bunătate, ca nu cumva să se molipsească și alții, să ne umplem, Doamne-ferește!, de pisici.

Am suferit cumva arhetipal. Că n-am uitat gustul acelei suferințe nici azi și n-am să-l uit niciodată. E genul de suferință din care am mai gustat și în alte dăți, când găseam copii care chinuiau animale, când întâlneam adulți care băteau și alungau animale, când auzeam scâncete și vedeam spaimă în ochii animalelor care n-au pe nimeni să le apere. Chiar dacă îl au și ele pe același Dumnezeu care ne-a lăsat și nouă bucuria aceleiași vieți, noi ne credem stăpâni pe moartea lor.

Știu că zilele care vor urma va începe iar măcelul câinilor vagabonzi, deși nu e vina lor. Dar până se face anchetă, până se stabilesc vinovați, până se iau măsuri blablabla, o să treacă zile, nopți, și toți ăștia care urasc orice (că e mai ușor decât să gândești înțelept) o să aibă scutul „datoriei” făcute în numele „dreptății”. De fapt, o să-și hrănească boala mintală. Și o s-o facă zilnic. Iar uneori, pt un biet animal hăituit, chiar și o oră contează.

O spun în numele meu: oamenii care nu au compasiune pt animalele străzii au sufletele stafidite și sunt în stare de cele mai oribile fapte atât față de animale cât și față de semenii lor. Egal. Pt că nu au emoții, nu au sentimente. Au doar instincte bestialice.

Or fi japonezii sau chinezii sau ucrainienii sau rușii sau hunii mai criminali ca alte nații când se răfuiesc între ei, dar câtă cruzime față de animale și câtă răutate față de omul care ajută animalele am văzut la români, nu am văzut niciunde! Niciunde!

via Florin Dobrescu