S-au împlinit, astăzi 18 noiembrie 2022, 100 de ani de la nașterea luptătorului anticomunist brașovean Alexandru Salcă, unul dintre acele caractere de cremene, desprinse parcă din steiurile Carpaților, generație care, în crugul tinereții, la cumpăna veacului trecut, au îndrăznit să înfrunte, uneori chiar cu arma în mâna, fiara cea roșie care se prăvălise peste țara noastră și peste jumătate din continentul european.
La centenarul nașterii lui Alexandru Salcă, restituim publicului prezentarea realizată de Mircea Ivănoiu cu ocazia apariției lucrării sale memorialistice intitulate Canalul (Editura Transilvania Expres, Brașov, 2000. https://vdocuments.mx/alexandru-salca-canalul.html). Dumnezeu să-l odihnească în pace.
Alexandru Salcă! Prezent!
________________________________
„Alexandru Salcă (1922-2001) a fost un luptător anticomunist și memorialist brașovean, ale cărui rădăcini erau de lângă Reghin, care a petrecut 15 ani și jumătate ca fugar sau deținut politic. Venit de copil la Brașov, la numai 14 ani, pentru a urma școala, a intrat încă din prima zi a instaurării Guvernului Groza, la 6 martie 1945, în conflict cu noua putere, înființând un sindicat „galben”, anticomunist, la Uzinele „Dumitru Voinea” din Brașov, care produceau armament, unde fusese mobilizat ca specialist încă din 1940; ulterior avea să fie ales președintele tineretului anticomunist din Brașov. Epurat din uzină, s-a refugiat în Săcele, apoi Munții Piatra Mare și Postăvarul, unde se organizase o formă de rezistență armată, iar spre final la Cascada Tamina. Revenit în oraș, după aproximativ un an și jumătate a participat, alături de alți prieteni, la înființarea Întreprinderii de Reparații Auto Macrea, cu sediul pe str. Lungă, aproape de centrul Brașovului. Arestat în 1948, anchetat la Securitatea din Brașov, printre alții și de lt. maj. Gheorghe Crăciun, a fost judecat în 1949 și condamnat la trei ani de închisoare. După o trecere de scurtă durată pe la Gherla, este trimis la muncă la Canal. Trece prin mai multe lagăre de pe cuprinsul Canalului Dunăre-Marea Neagră: Poarta Albă, Midia-Năvodari, Stadionul Constanța. La expirarea pedepsei, fără nici o explicație, primește din partea conducerii lagărului o pedeapsă administrativă de 24 luni. Iese din universul concentraționar în 8 mai 1954, iar viața sa pare să intre într-o oarecare normalitate, cel puțin atât cât se putea în România comunistă a acelor ani. Se căsătorește în 1955, iar anul următor trăiește bucuria nașterii unei fetițe, Cornelia. În aceasta perioadă nu a rupt legăturile cu foștii deținuți politici, deși era conștient că Securitatea îl supraveghea. Evenimentele din Ungaria duc la o nouă arestare a sa, lăsând soția cu copila de trei luni; acestea sunt trimise cu domiciliu obligatoriu în satul soției, tot lângă Reghin, unde nu vor mai primi nici o veste ani la rând, doar șicane și presiuni pentru soție de a divorța, pentru a-și putea păstra serviciul de învățătoare la școala din sat. Judecat de Tribunalul Militar Cluj, în deplasare la Sibiu, este condamnat la 20 ani muncă silnică, pentru uneltire contra ordinii sociale, la 10 ani pentru omisiune de denunț a actelor de sabotaj, la 10 ani temniță grea pentru deținere de literatură interzisă și încă 10 ani degradare din drepturi civile. Este închis la Aiud, unde se reîntâlnește cu Gheorghe Crăciun, de această dată colonel și director al Penitenciarului. Petrece mult timp în Zarca, în izolare, fiind al doilea din toată închisoarea ca număr de zile petrecute la izolare, după inginerul sibian Gheorghe Brahonschi. Este eliberat în 1964, cu ultimul lot deținuți politici din România, în 31 august, ca urmare a Decretul 411 al Consiliului de Stat al RPR, adoptat la presiunea occidentală. Iese purtat pe brațe de colegi, fiind anchilozat. Anii de chin în care a fost bătut, înfometat, umilit, beciurile din Zarca în care a fost închis, tensiunea psihică la care a fost supus, au lăsat urme adânci asupra sănătății sale. Povestea mai târziu, într-unul dintre volumele sale de memorii, Dăruit cu suferință: „La 23 de ani am intrat într-o luptă pe viață și pe moarte, fiind urmărit, arestat si persecutat până la bătrânețe. Suferințele s-au ținut lanț, suferințe care se vor răsfrânge și asupra familiei. Nu aș putea spune că am căutat înadins suferința, dar cred că ea m-a îndrăgit așa de mult, că nu m-a mai lăsat să-mi trag sufletul. Am avut impresia, de-a lungul anilor, că fac parte din oastea unei forțe nevăzute, de undeva din afara acestei lumi. Nu am luat nimic în tragic. tot timpul eram împăcat cu hazardul. Nu m-am revoltat; am primit suferința ca pe ceva de la Dumnezeu. Ziceam că eu sunt prea tânăr ca să fi făcut păcate grele pentru care trebuie să plătesc, iar dacă o fi având neamul nostru păcate, trebuie să plătească cineva pentru ele”.
A încercat să ducă o viață firească și să aibă o familie normală, dedicându-și tot timpul liber soției și copiilor săi. Urmărit permanent, nu a cedat presiunilor Securității, ba chiar a avut curajul să o înfrunte fățiș, în unele momente. În 8 ianuarie 1990, Alexandru Salcă s-a numărat printre cei câțiva foști deținuți politici brașoveni, care au înființat AFDP Brașov, independent de ceea ce se întâmpla la București, iar până la moartea sa, în 2001 va rămâne în permanență vicepreședinte. Președinții s-au tot schimbat, însă, vicepreședintele Salcă niciodată! Numai modestia și fibra sa morală de excepție l-au împiedicat să accepte președinția Asociației. Vicepreședinte al CDR Brașov a primit din partea conducerii PNȚCD oferta de a fi pe un loc eligibil pe lista de deputați, dar a refuzat, cerând în schimb, ca acest loc să fie ocupat de mai-tânărul său prieten făgărășanul Victor Ioan Pica, un om exemplar și ceva mai tânăr, care a fost deputat între 1992 și 1996. A rămas în fruntea Asociației cu singura dorință de a alina suferințele camarazilor din detenție. În cele din urmă, povara bolilor și suferințelor acumulate ca fugar sau deținut l-au doborât. Cu ocazia Sfintelor Paști 2020, am scris acest crampei de amintire, modest și neînsemnat față de ceea ce ar fi trebuit să fie, și îl închin tatălui meu. M-aș fi bucurat să-l vadă și să-mi spună o vorbă, dar poate îl vede din lumea lui Dumnezeu, din ceruri. Aș vrea să rămână și ca un semn al dragostei pe care i-o port și care mă chinuie atât de tare. Îmi pun nădejdea în Dumnezeu că mă va întări în credință, să pot păși pe drumul demn și luminos pe care tata l-a deschis în mine. Iată, în cele ce urmează, și un fragment din volumul memorialistic Canalul, despre modul în care a petrecut Paștele într-unul dintre lagărele de pe cuprinsul drumului fără pulbere dintre Dunăre și Mare.
„Opresorii făceau totul ca sărbătorile să ne aducă un plus de suferință morală și fizică. Cu mai multe zile înainte se dublau gărzile, supravegherea prin vizetă devenea foarte atentă și, de regulă, în Vinerea Mare masa conținea (surprinzător) carne, în timp ce în prima și a doua zi de Paști se servea o hrană oribilă. În timp ce clopotele vesteau slujba Învierii, în celule era liniște, toți meditam și depănam amintiri de familie. Dangătul clopotelor avea un efect extraordinar asupra noastră: renășteau în sufletele noastre speranțele, credința în Învierea neamului românesc și întărirea credinței creștine, ideea că jertfele celor mai buni fii ai neamului nu vor fi făcute în zadar.
Nu aveam calendare pentru a afla când este ziua de Paști, dar după o formulă Gauss calculam cu exactitate data. Cunoșteam, de asemenea, regula «Mâinii Sfântului Damaschin», o regulă ușor de reținut care constituia un calendar perfect printr-o anumită numărare a încheieturilor degetelor. Una din metodele cu care ne șicanau și care era, pentru noi, dovadă că premeditează compromiterea acestor sărbători, o constituia percheziția pe care o făceau în noaptea de Înviere. Pătrundeau în celule sau în barăcile de la Canal un număr mare de temniceri, cu scopul de a ne surprinde, rugându-ne sau cu speranța că vor găsi vreo carte de rugăciuni.
Țipau ca niște disperați: «Toată lumea la capătul patului», după percheziția corporală eram duși afară, în timp ce ei căutat cu înverșunare în toate ungherele, chiar desfăcând saltele. Uneori găseau o rugăciune, o poezie, un capăt de creion, un cui. Toate aceste corpuri delicte ne aduceau tuturor pedepse grele: izolare, înjurături, bătăi și amenințări, pe care, de altfel, nu le luam în seamă. La întoarcerea în celulă sau baracă găseam totul răvășit, împrăștiat pe jos. Toate aceste acțiuni aveau un singur scop: batjocorirea credinței noastre strămoșești. Dacă la Canal nu ne duceau pe șantier în ziua praznicului, găseau altceva de făcut numai pentru a împiedica sfânta sărbătoare.
La primirea coletelor, la Canal, controlul era foarte sever, fiind interzise ouăle, cozonacul, pentru a nu mai spune de prăjituri, bomboane, ciocolată, cacao, lămâi etc. Doar puține alimente erau permise în ideea de a nu ne aminti de sărbători. Cu toate acestea, nu am renunțat la Dumnezeu – singura noastră speranță. Numai credința ne-a întărit în suferință: în multe ocazii am simțit într-adevăr ajutorul Lui. Dușmanului nostru nu i-au reușit niciodată planurile de distrugere a credinței strămoșești: nici carcera, nici arestul nu ne-au îngeunchiat; ieșeam fermi din camerele de tortură, lucru care îi dezarma pe torționari. Alături de noi erau și fețe bisericești, preoți și călugări care nu au încetat o clipă activitatea misionară. Cred că nu greșesc când afirm că erau adevărați misionari în aceste condiții de prigoană sălbatică, având curajul să oficieze sfânta liturghie, cu mijloace adecvate locului. Oamenii erau spovediți și se împărtășeau în locuri diferite.”
Autorul rândurilor de mai jos, dl. Alexandru Salcă, face parte din aceia, nu puțini, dar puțini rămași în viață, care au suferit rigorile confruntării cu „popularul” regim de „dictatură proletară” la începuturile sale în România. Consider că este necesară o scurtă schiță biografică a autorului, pentru a oferi un exemplu de destin, nici pe departe cel mai concludent, nici pe departe cel mai chinuit, dar semnificativ pentru ce i se putea întâmpla unui nesupus. Acum aproape 54 de ani, foarte tânărul Alexandru Salcă venea la Brașov pentru a se înscrie la o școală de meserii. A urmat cursurile Școlii Industriale „Regele Ferdinand I” și practica a fãcut-o la Uzina „Dumitru Voina”. Între 30 august 1940 și până după război a trăit despărțit de familie, care rămăsese în Ardealul cedat. După 23 august 1944, ales reprezentant al tineretului în mișcarea sindicală a Uzinei „Voina” a intrat în conflict cu ele-mente comuniste care încercau tutelarea organizațiilor sindicale muncitorești și, în consecință, după 6 martie 1945 a fost arestat și predat armatei care supraveghea uzina. Armata nu l-a reținut, dar valul de epurări declanșat l-a pus în imposibilitatea găsirii unui loc de muncă. Până în 1948 a lucrat clandestin, în acest an fiind arestat și condamnat la 3 ani, pentru delictul de uneltire. Eliberarea a revenit după 6 ani – nimeni nu avea timp să verifice atunci respectarea legilor și a termenelor – dar viața în „libertate” a fost scurtă. În 1956, în urma evenimentelor din Ungaria, a fost din nou arestat și condamnat la 20 de ani de muncă silnică și 10 ani degradare civilă. Acasă, rămânea soția cu o fetiță de numai 3 luni. Odată cu eliberarea deținuților politici (1964), a fost eliberat și Alexandru Salcă, bolnav, neîncrezător, închis în sine. Urmările „reeducării” din lagăre. Acasă, îl așteptau o soție terorizată de Securitate, și o fetiță, în clasa a III-a, care de fapt îl vedea pentru prima dată (timp de opt ani nu a avut nici o veste din partea familiei). Cu ajutorul familiei și al soției s-a pus pe picioare, a reușit sã intre în viața activã, sã munceascã. Niciodatã n-a scãpat însã de urmãritorii vigilenți, apãrãtorii „cuceririlor socialismului”, profesioniști sau „cozi de topor”. (…)
Mãrturia acestor patimi este necesarã pânã la rescrierea manualelor de istorie pentru a suplini în cugetul mai mult sau mai puțin tinerelor generații deruta datoratã necunoașterii sau greșitei cunoașteri a vieții publice în aceastã țarã, înainte de apariția noastrã pe lume. Oricât ne-ar fi de incomod, sã regândim ceea ce ni s a prezentat ca istorie, trebuie sã facem acest efort. Pe lângã „valorile” date de abilitate politicã, de rutinã, de demagogie, de conjuncturã sau oportunism, suntem constrânși de bunele noastre intenții sã acceptãm ca supremã valoare, valoarea moralã, apãratã în cele mai vitrege condiții, de-a lungul a zeci de ani, împotriva cursului aparent al evenimentelor, ba chiar împotriva „majoritãții”. Mulți dintre supraviețuitorii represiunii au rãmas marginalizați, dar în picioare. Acum, trebuie sã devinã model de simbol.
Mircea IVÃNOIU
