Predică a Pr. Constantin Galeriu la Duminica a XX -a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Dreptmăritori și vrednici de iubire creștini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, În Duhul Sfânt, de viață făcător, ne împărtășim acum din cuvântul Evangheliei. Apoi, cei care se pregătesc, și din Trupul Mântuitorului, Care ne-a adus Evanghelia, Vestea cea bună. Și așa, în această conștiință, de Dumnezeu luminată, să primim cuvântul, sămânța vieții. Căci cuvântul dumnezeiesc este sămânța din care crește viața dumnezeiască în noi.

“S-a dus Iisus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te. Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Si a iesit cuvantul acesta despre El in toata Iudeea si in toata imprejurimea” (Luca 7, 11-17).

Iubitilor, sa ne ridicam si noi acum, cu ochii duhului, si sa vedem acel moment sfant. Dumnezeiescul Maxim Marturisitorul spune ca fara lucrarea, atingerea Duhului Sfant, a harului, sufletul nu se inalta. Adica din el insusi, din sinea lui. Deci cu acest gand, in clipa aceasta, sa ne ridicam ca niste inviati, ca acel tanar pe care Hristos l-a inviat. Asa sa auzim acum cuvantul si sa ne indreptam privirea ochilor duhului acolo, caci ne-a daruit Dumnezeu gandirea, sa se arunce peste timp si spatiu, dupa chipul lui Sau.

Acolo, la acea cetate, Nain, iesind pe poarta cetatii, un convoi funebru, un tanar, unicul fiu al unei mame vaduve, ramasa si fara barbat, fara capul familiei, si fara unicul ei copil. Multimea, in jur, la inmormantare. Adesea mi-am zis: parca mai curand moartea ne aduna, ne uneste, decat viata, in dezbinarea ei; ne risipeste. …Iisus Se apropie, si cel dintai cuvant il rosteste mamei: “Nu plange!” Rostit de El, acest cuvant nu e numai o imbarbatare dumnezeiasca; e ceva mai adanc. In Hristos e schimbare radicala, si de gandire, si de viata. Insusi faptul ca e Dumnezeu si Om. Cuvantul Lui, acum, nu e doar un cuvant de sentiment (era si aceasta); o mutatie.

“Nu plange!”… A inceput Mantuitorul Fericirile: “Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor”. Apoi, imediat: “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 3-4). Deci, de la inceput, plansul. Si profetul spusese: “Caci roua Ta este roua de lumina si din sanul pamantului umbrele vor invia” (Isaia 26, 19). Iar Parintele nostru Grigorie de Nysa, spune: Lacrimile sunt ca sangele ce curge din ranile sufletului. Si Ioan Gura de Aur zice, iarasi: Iar lacrimile sunt in stare sa stinga si focul iadului (cainta, care stinge iadul). De aceea Ioan Scararul va spune: Pocainta trezeste; lacrimile ciocnesc in usa cerului, iar smerenia o deschide. Acum, insa, inaintea acestui tanar care era pe pragul dintre viata de aici la cea de dincolo nu mai era taina caintei, ci a sfarsitului. Parintele nostru, Simeon Noul Teolog, spune: “Daca nu ai cainta invierii cat esti viu, cum ai s-o ai cand esti mort?”. De aceea Mantuitorul spune: “Nu plange”. Acum inima are alt curs. Cand El insusi mergea spre Golgota si femeile mironosite, insotindu-L pe drum, il plangeau, Iisus le spune: “Nu Ma plangeti”. Altfel spus: nu Ma plangeti pe Mine, Care sunt pe pragul Crucii si Invierii. Si mironositele vor auzi, in ziua Invierii, cuvantul “Bucurati-va”. In fata vietii nu mai e plans, ci e bucurie.

Iar acum, cand Mirele e de fata, inaintea celui raposat, nu e plans. “Nu plange!” – Stiind ce avea sa savarseasca El, stapan pe viata si pe moarte. Cu acest cuvant, pe care mama il aude, prin glasul Lui, sa simtim toata aceasta prezenta. Daca o traim, altfel stam aici. Nu obosim, nu adormim. Se apropie de sicriu si rosteste: “Tanarule, tie iti zic: Scoala-te!” Cuvantul lui dumnezeiesc, cu puterea Celui care a poruncit si s-au zidit. S-a rezidit acum. S-a ridicat cel ce fusese mort si a inceput sa graiasca, descoperind, de buna seama, experienta unica pe care o facuse el: experienta mortii.

Numai asa poti vorbi, dintr-un fapt pe care l-ai trait. De aceea se vorbeste si se scrie mult despre cei care au fost readusi la viata din moarte clinica, fiziologica. Dar Iisus l-a luat de mana, ca oarecand pe Lazar, si l-a daruit mamei sale. Si mama n-a mai plans, si s-a bucurat. Toti care ati trait, la un spital, sau in casa, langa un bolnav care, la un moment dat, parca a rupt legatura cu lumea, printr-o taina a lui Dumnezeu a revenit, traiti acest moment! Dar sufletul nostru, constiinta, sta in fata mortii, pe care dumnezeiescul Pavel a numit-o “vrajmasul cel din urma care va fi biruit” (1 Corinteni 15, 26). Inceputul invingerii – in Invierea lui Hristos, apoi si a omului, cand va suna trambita si cei morti vor invia, sa-L intampine pe Domnul in vazduh, dar si a creatiei intregi, in lumina unui cer nou si a unui pamant nou. Pana atunci, insa, moartea ramane.

Trebuie spus limpede si raspicat: Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii. El e trist pentru stricaciune si moarte. Si El este Izvorul vietii. Si asa ne-a planuit si ne-a si zidit in sfatul Lui (al Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh) si pe noi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” (Facerea 1, 26) – dupa chipul Dumnezeului celui viu. Deci, dintru inceput, El este izvorul vietii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Facerea 1, 1). Iar Evanghelia dupa Ioan spune: “La inceput era Cuvantul” (Ioan 1, 1). Deci El este inceputul: Dumnezeu-Cuvantul. Tatal, in Fiul Lui, dupa al Carui chip suntem ziditi, si in Duhul Sfant, ne-a zidit. Si in El e viata.

Si in fata mortului era El, Dumnezeu-Cuvantul, inceputul, viata. In aceasta icoana a rostit El: “Tinere, zic tie (Eu, Dumnezeu-Cuvantul, rostesc): Scoala-te!” El, Viata. Si, daca in acest cuvant din Cartea Facerii 1, 26: “A zis Dumnezeu sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” este proiectul nostru, apoi urmeaza executia planului, lucrul inginerului – cap. 2, 7: “Luand Dumnezeu tarana din pamant, l-a facut pe om. Si a suflat suflare de viata” – nu din pamant, ci de la Dumnezeu. Cum va spune mai apoi inteleptul biblic, Solomon, vorbind despre moarte: “Si ca pulberea sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7). Vedeti cum se leaga cuvintele! Si in acel moment al zidirii, si, mereu, al nezidirii, sa nu uitam, sa traim mereu aceasta unitate desavarsita. Caci din tarana pamantului l-a facut, dar pamantul era viu. Graiam cuvantul acesta al Sfantului Grigorie Palama, atat de puternic, bogat si rascolitor: “pamantul era gravid”, adica avea viata tuturor vietuitoarelor. Ce cuvant plastic, intuitiv! Si atunci, in acest pamant, ingreunat cu sarcina vietii, a suflat Dumnezeu suflare de viata. Suflarea de la El, de la Dumnezeu, nu din pamantul gravid. Si de ce spun? Doamne, fac apel catre savanti, sa nu mai explice pe om prin zoologie. Antropologia prin zoologie. Zoologia era de fata, intr-adevar, cand l-a facut Dumnezeu pe om. Caci a luat tarana din pamantul ingreunat, gravid, dar a suflat suflare de viata de la El. Si dumnezeiestii Parinti ne invata: a facut Dumnezeu intai sufletul, l-a creat ca vas ales, potrivit sa poarte odata cu suflarea de viata harul divin, lumina divina, dumnezeiescul. In acest vas zidit al lui Adam, in suflet, a dat chipul Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, iubitilor. Si chipul, precis, e Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Rostit in Adam, in suflarea de viata, in Duhul Sfant. Caci zic Parintii: nu un suflet simplu a suflat (caci si animalele au suflet). Zice Patriarhul Calist: A suflat nu un suflet simplu, ci spre suflet viu, care-l poarta pe Dumnezeul cel viu, care are in el pe Duhul Sfant. Vor spune Parintii – Petru Damaschin, Palama, Patriarhul Calist – acesti parinti luminati de Duhul Sfant: Si asa s-a facut Adam cu suflet viu, Duhul Sfant fiind in el suflet al sufletului. Adica sufletul nostru simplu, creat nu din tarana pamantului, ci in chip deosebit. Inaltimea sufletului omenesc, gandirea lui, care cuprinde tot universul, putandu-se inalta pana la Dumnezeu. Aceasta gandire este data altor fapturi? Si de ce aceasta gandire Dumnezeu a dat-o ca vas, potrivit chemarii? Ca sa poti cugeta la Dumnezeu, sa te poti inalta, nu doar sa te tarai. In pacat te tarasti; cum a fost osandit sarpele: “Pe pantecele tau sa te tarasti si tarana sa mananci in toate zilele vietii tale!” (Facerea 3, 14). Adica se va hrani cu foamea de pamant a omului, cu pacatul omului. Foamea de jos e painea diavolului.

Suflet al sufletului nostru fiind, deci, Duhul Sfant, lumina Lui. In Duhul Sfant, in numele si al Tatalui si al Fiului. Caci ne-a dat, va spune Apostolul, Duhul Vietii, “care striga in inimile noastre Avva, Parinte” (Galateni 4, 6). Si iarasi, “Nimeni nu poate spune Domn este Iisus Hristos, decat in Duhul Sfant” (1 Corinteni 12, 3). Adevarul omului, ceea ce-l defineste, acesta este: lumina harului in adanc, Duhul Sfant – sufletul sufletului nostru. In plinatate, in adevar aceasta suntem. De aceea a zis Pavel mai tarziu: ca sa se sfinteasca intreg, trupul si duhul vostru (1 Corinteni 7, 34). Adica sufletul cu prezenta Duhului Sfant, si cu constiinta ca-L ai pe Tatal ceresc, pe Fiul, dupa al Carui chip esti zidit, in Duhul Sfant. Aceasta este identitatea ta, in adevarul tau.

De aceea va spune Patriarhul Calist: “Era Adam suflet intelegator si strabatator si proorocesc si impreuna cu Dumnezeu ziditor”. Curajos, uimitor o spune – dar sfintii pot s-o spuna: “ca un dumnezeu”, dupa har. Avand lumina intelegerii dincolo de ceea ce e numai de fata. Prooroceasca privire. Ramai uimit. Si ne-am rugat bunului Dumnezeu sa ne lumineze, caci eu, cel putin, in putinatatea mintii noastre, mi-am zis: cum, Patriarhul Calist, care traieste in secolul XV de la venirea Mantuitorului, sa vorbeasca cu atata curaj si indrazneala despre Adam, care a fost cu mii de ani in urma? Era contemporan cu Adam? In graiul nostru, in felul in care gandim noi nu era. Dar era ceva in patriarhul Calist si, in acele momente, cand se ruga, cand gandea, cand scria, el traia identitatea omului, adevarul omului. Era in Calist, cum e in fiecare din noi, o realitate contemporana cu Adam: lumina Duhului Sfant, lumina pe care Sfanta Ortodoxie o numeste necreata; nu din lumea aceasta, supusa timpului, spatiului, marginita. Ci care-i deasupra timpului si spatiului. Patriarhul Calist era la Constantinopol, in secolul XV; Adam, in ziua numarul unu. Contemporan in Duhul Sfant, in lumina Duhului Sfant, lumina necreata pe care o da Dumnezeu omului. Cu adevarat, cu toti sfintii contemporan. Asa intelegem Scriptura. Cum au scris si Moisi si ceilalti despre inceputul Zidirii? Nu i-a zis Dumnezeu lui Iov: “Unde erai tu, cand am intemeiat pamantul?”? (Iov 38, 4)… Tu esti contemporan? Doamne, ce minuni se impartasesc constiintelor care vor sa inteleaga! Si cand vorbea Mantuitorul, unii nu intelegeau si plecau. Le-a spus ucenicilor: “Voi nu vreti sa va duceti?” Petru a spus: “Doamne, de la Tine la cine ne vom duce? Tu singur ai cuvintele vietii vesnice” (Ioan 6, 67-68). Atunci intelegem noi darul omului, uimitor, iubitilor: asa a fost facut Adam.

Si, totusi, de unde moartea? Si samanta mortii pe care a semanat-o Adam, din ispita celui rau? Iubitilor, stam in fata mortii. Dumnezeu este viata, izvorul vietii. Si numai Dumnezeu-Omul a invins moartea. Pretuim pe tot omul din lume – e dupa chipul lui Dumnezeu – si toate religiile. Dar trebuie s-o spunem limpede: numai in Hristos moartea este biruita. El este, cu adevarat, Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul; originea si telul in El. El a sfarsit prin viata, in inviere. Numai El, Dumnezeu-Omul. Adam a intors fata sufletului de la fata lui Dumnezeu. Sf. Maxim spune: Moartea inseamna, propriu-zis, despartirea de Dumnezeu; iar boldul mortii este pacatul, pe care, primindu-l, Adam a fost izgonit si de la Pomul Vietii si din Rai si de la Dumnezeu. Acestei morti i-a urmat in chip necesar si moartea trupului. Caci viata este propriu-zis Cel ce a zis: Eu sunt Viata – Hristos. Acesta, coborandu-se in moarte, l-a adus pe cel omorat iarasi la viata. Cum?

La ispitirea demonului (nu din el; si aceasta trebuie s-o retinem adanc; nu el si-a pricinuit moartea; originea raului nu e in om) de a gusta din pomul cunostintei binelui si raului, Adam a intors ochii catre el – un fel de mutare a centrului existentei si vietii in eu – la trupul meu si la lume. Si, facand din mine un centru… fata de Dumnezeu, care a spus “Eu sunt cel ce sunt” (Iesirea 3, 14). Apoi, faci din trup un idol… Atunci, te-ai indreptat catre tine, cel adus de la nefiinta la fiinta; catre lume, lumea trecatoare, in care e moartea. Si o clipa sa nu uitam: Dumnezeu a ingaduit moartea pentru ca in ea moare pacatul. Care-i propriu-zis, in demon, originea pacatului: eul lui, orgoliul, mandria. Unde se sfarseste mandria, orgoliul? Care-i capatul celui mai trufas, al celui care se crede stapanul lumii? In cele din urma, moartea. Intelegeti de ce a ingaduit Dumnezeu moartea? Oricat de uluitor te-ai socoti, oricne ai fi, vine si-ti spune moartea ce esti. Cand am inteles aceasta, m-am uimit. Ori de cate ori inteleg, in lumina divina, un adevar, eu ma uimesc. Am inteles ca in moarte, intr-adevar, e sfarsitul orgoliului. Cand aud cuvantul orgoliu, ma ingrozesc.

Iubitilor, moartea a inceput in suflet, nu in trup. Cum a zis dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: moartea e despartirea de Dumnezeu – te desparti intai cu sufletul si apoi cu trupul. Vegetezi, si te rabda Dumnezeu mult, doar, doar te vei intoarce. Si unii se intorc. Ca si in Vechiul Testament, si Adam s-a cait, pana la urma, l-a trezit Dumnezeu. Apoi si Set, si Noe, si Avraam, si Moisi, si Profetii. Te cheama Dumnezeu, cum l-a chemat pe Adam: Adame, unde esti? M-am ascuns printre pomii gradinii – adica a cazut in lumea muritoare. Si am vazut ca sunt gol, mi-a fost rusine. Gol de sens, de lumina divina, de sensul vietii si al existentei; vidul spiritual, cel mai inspaimantator. Li s-au deschis ochii si au vazut. Si cum au vazut? Adancul din tine e de nedistrus. A lasat Dumnezeu ca adancul din noi sa nu se distruga. Caci dupa ce Adam si Eva au gustat din pomul cunostintei binelui si raului, vazand ei ca pomul era bun la gust (pofta trupului), frumos la vedere (pofta ochilor) si ca da stiinta (trufia vietii) – aceste trei ispite, Dumnezeu i-a scos afara din Rai si a pus un heruvim la poarta Raiului, sa nu se atinga de pomul vietii. Deci a ramas in noi adancul de nedistrus. Ca si la Iov, i-a zis demonului: “De viata lui sa nu te atingi!” (Iov 2, 6). Deci de adancul din noi. Si Mantuitorul va spune, iarasi: “Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri”. Si i-a descoperit lui, in adancul din el. Si i-a spus: “Si Eu iti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra (a credintei adevarate) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18). Adica in Biserica, in adancul sufletului omenesc e ceva de care demonul nu se poate atinge. Moartea nu se poate atinge. Adancul din om ramane. Si, iar, dumnezeiescul Maxim va spune acest cuvant adanc si adevarat: L-a facut pe om dupa chip si asemanare; chipul e intiparit in noi, in fiinta noastra. Si in ce consta chipul: existenta si existenta vesnica (nu suntem din veci, dar nu se va mai termina – nemurire). Ne da chipul – existenta si existenta nemuritoare. Iar asemanarea – intelepciunea si bunatatea, zice Sfantul Maxim, care tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Daca o primim, daca savarsim, daca lucram intelepciunea si bunatatea dumnezeiasca. Chipul e spre asemanare. Asemanarea, si ea, isi are samanta in suflarea de viata, suflet al sufletului nostru, in care-i semanata intelepciunea si bunatatea. Si de noi, de libertatea noastra depinde sa primim intelepciunea si bunatatea divina, iubirea si lumina, toate virtutile, in libertate. Aceasta-i asemanarea.

Atunci, despartiti de Dumnezeu, punand inceputul mortii in noi, in suflet, in gandul nostru, ne luptam, dar in cele din urma moartea sufletului pune capat si trupului. Dar tot dumnezeiescul Maxim spune un cuvant uimitor: Protoparintele (Adam), zice el, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai. Ne cutremuram. Puneti la inima acest cuvant! Pacatul, moartea, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai. Si anume, obarsia constatatoare din placere, sfarsind in moartea prin durere. A dat firii alta obarsie! S-a produs, daca vreti, o mutatie. Va spune si sf Pavel: “Vad in madularele mele o alta lege, luptandu-se impotriva legii mintii mele si facandu-ma rob legii pacatului, care este in madularele mele” (Romani 7, 23). Lege supusa mortii.

As dori mult ca acest fapt sa fie analizat mult mai adanc decat pana acum. As zice, o alta logica. Intai, alta obarsie. Obarsia e Dumnezeu. Prin pacat, institui in mine un fel de obarsie. Centrul intregii existente este Dumnezeu. Eu fac din mine un centru. De asemenea, adancul si adevarul e in launtru, in sufletul meu. Pacatul a inceput in suflet, dar cu trupul traiesc; si atunci, mut centrul de atentie in trup. Si aici e o modificare: mutatia din launtru in afara. De la mine, la lume, pe care fie o vad ca prada, fie ii cad rob. Si atunci, revin si rog sa gandim: o “noua logica” a luat fiinta: logica mortii. Si aceasta logica, cum spune Grigorie Palama, pacatul in suflet a inceput si in suflet, acolo e tragismul lui, tocmai in ceea ce e nemuritor. Caci daca trupul moare, sufletul ramane vesnic. De aceea se si spune ca marea tragedie a demonului este aceea ca nu poate muri. Si atunci, e un suflet mort, rautate moarta, cum spune Grigorie Palama, care nu poate innoi nimic; monotonie, cum spune Parintele Staniloae, plictis. Chip si asemanare inseamna sa cresti mereu la asemanare. Sau, cum spune iar Grigorie Palama, am lepadat asemanarea si am pastrat chipul. Nu mai cream, nu mai zidim. Noi nu ne mai simtim innoiti, in aceasta monotonie tragica, ce duce in cele din urma si la sinucidere si la aceasta stare a fapturilor de intuneric, doar iluminand putin.

Deci ne-a scos Hristos. Cand a zis: “Tinere, scoala-te!”, sa simtim acest cuvant al Evangheliei in clipa aceasta ca o trezire, simtind acum care e adevarul omului si la ce ne cheama.

Hristos ne-a daruit invierea si viata, si in botez ne face partas invierii si vietii, si ne imbracam in El. Cum zicem la botez: “Da-mi mie haina luminoasa, Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina, Iisuse Hristoase, mult milostive Dumnezeul nostru, marire Tie!”. Si: “Cati in Hristos v-ati botezat in Hristos v-ati si imbracat”. Te imbraci in El, in botez, in mir, in impartasanie. Si prin credinta deschizi ochii harului pe care l-ai primit la botez, simti viata in tine. Ori de cate ori citesti un cuvant al Evangheliei simti ca a luminat o scanteie a harului; si ea creste mereu. Si cand primiti o binecuvantare, cand primiti mirul, aici, la plecare, sau cei care se impartasesc… Si, peste toate, rugaciunea. In clipa cand te rogi sa simti ca ai trecut dincolo, rastignind lumea aceasta. “Lumea e rastignita mie si eu sunt rastignit lumii” (Galateni 6, 14), zice Pavel. Adica lumea limitarii, a mortii. In rugaciune simti ca ai depasit pragul, peste lumea mortii, pentru ca te rogi Dumnezeului celui viu. Si rostind fiecare cuvant al rugaciunii cu tarie sfanta, lipind mintea ta de orice cuvant al rugaciunii si cugetand, tu ai pasit pragul in lumea Dumnezeirii, in lumea pretutindenitatii si eternitatii lui Dumnezeu; si te impartasesti atunci, pregusti din arvuna invierii. Daca legea pacatului te-a tinut numai aici, in lumea marginita, legea lui Dumnezeu, logica lui Dumnezeu te ridica in timpul lui Astazi al lui Dumnezeu, care ti s-a dat tie ca o arvuna a lui Astazi al eternitatii, o arvuna a invierii. Cum a dat-o ucenicilor pe Tabor si cum da oricarui sfant de aici.

Simteam, si marturisim, sa faca fiecare experienta aceasta: cand esti botezat, cand te rogi, cand citesti cuvantul, cand te spovedesti, cand te impartasesti si crezi cu tarie, asa cum faci dimineata: deschizi incaperea unde dormi si, deodata, aerul curat de afara intra, in libertatea lui, la fel, Duhul Sfant cuprinde tot vazduhul… Cum te rogi: “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, care pretutindenea esti si toate le plinesti, vino si te salasluieste intru noi, curateste-ne de toata spurcaciunea, mantuie-mi sufletul!”. Zicand asa cu tarie si deschizand fereastra inimii tale prin credinta, atunci, asa cum intra aerul din afara, la fel intra Duhul Sfant, harul lui Dumnezeu, lumina divina, si atunci te simti inviorat, inviat. Atunci iti vine sa crezi si tu, asa cum credeau toti sfintii.

Numai atat: Ava Pamvo a petrecut trei ani rugandu-se lui Dumnezeu, stiind de lumina divina care a stralucit pe fata lui Moisi cand a primit Legea si mai ales cand i-a luminat pe pe Tabor: “Doamne, nu ma slavi pe mine in viata de aici”. Dar asa l-a slavit pe el Dumnezeu, incat nu putea cineva sa se uite la el de slava pe care o avea fata lui. Iar slava aceea era slava veacului viitor, slava invierii, a arvunei invierii, slava vietii. Si fiecare, si cand va fi la sfarsitul lui, sa ia aminte despre ava Sisoie. Cand era sa se savarseasca, sezand parintii langa dansul, a stralucit fata lui ca soarele. Si le-a zis lor: iata, a venit ava Antonie (il iubea pe sfantul Antonie, care fusese cu mult timp inainte). Apoi a zis: Iata, ceata proorocilor. Fata lui mai mult stralucea. Iata ceata apostolilor. Si mai mult stralucea. Vorbea apoi cu oarecine. Cu cine vorbesti parinte? Ingerii au venit sa ma ia si ii rog sa ma mai lase, sa ma mai pocaiesc putin. Si au zis parintii: Cum, tie iti mai trebuie pocainta? Nu ai trebuinta tu sa te pocaiesti. Si a zis: Cu adevarat, nu ma stiu pe mine dac-am pus inceput macar. Si au cunoscut toti ca era desavarsit in smerenie. Daca mandria te ucide, smerenia, am inteles mai mult, iata, iti deschide usa imparatiei. De naprazna s-a facut fata lui ca Soarele si s-au temut toti si le-a zis lor: “Vedeti, a venit Domnul vietii”. Cum ne rugam noi la inmormantare: “Hristos sa te odihneasca in latura celor vii si usile Raiului sa ti le deschida si mostenitor imparatiei Sale sa te arate si iertare de cele ce ai facut in viata, iubitorule de Hristos, raposate…”. De naprazna s-a facut fata lui si au auzit cuvantul: “Aduceti-l pe vasul pustiului”. Si indata si-a dat duhul si s-a facut ca un fulger si s-a umplut toata casa lui de buna mireasma. Aceasta e viata in Hristos, care biruie moartea. Da, Doamne, sa o simtim toti! Amin.

sursa: InPantokratoros