În caz că n-ați observat, roțile de la căruța economiei globale tocmai au început să se desprindă. Cu toții am început să simțim ciupitura perturbațiilor din lanțurile de aprovizionare, a costurilor energiei care cresc, a incertitudinii economice și a inflației – ca să nu mai pomenim de stagflație și diminuflație și deflație – dar săptămâna care a trecut (12-18 iunie – n.n.) realmente ne-a trântit în față amploarea crizei cu care ne confruntăm. Pare că absolut fiecare zi aduce cu ea vestea unui nou incendiu financiar de proporții.
Indicele Dow se duce la vale (vezi aici). Firfirelul canadian e în cădere liberă (vezi aici). Japonia pârâie din toate încheieturile (iată). Acțiunile globale plonjează. Inflația din Zona Euro urcă pe noi culmi. Banca Rezervelor Federale trage dobânda de referință în sus (citiți). Dezvoltatorii imobiliare își taie din prețuri. Criptomonedele se prăbușesc (priviți). Obligațiunile de stat cad în nas (aici).
Și asta doar într-o săptămână! Precum sunt convins că ați remarcat, în presa financiară au circulat multe, multe asemenea relatări în lunile recente, toate fluturând la vedere cifre la fel de sumbre.
Dar este important să ținem cont că aceste cifre nu sunt altceva decât simple cifre. Adevărata întrebare este ce anume înseamnă ele practic.
Astăzi, hai să răspundem la această întrebare săpând mai adânc în narațiunea oficială și în spatele cifrelor, ca să descoperim ce poveste ne spune despre gratiile închisorii financiare care încep să se instaleze peste tot în jurul nostru.
Păcăleala cu alba-neagra
După cum am tot susținut de mult timp încoace, sistemul financiar global (și ordinea monetară pe care se întemeiază acest sistem) este o păcăleală, un joc de-a alba-neagra în cel mai propriu sens al termenului. Așa a fost mereu în epoca monedei fiduciare – stă mărturie, de exemplu, poliloghia despre „garanția deplină a statului‟, la care apelează întruna Trezoreria Statelor Unite și alte instituții ca să descrie „susținerea‟ dolarului –, dar mai ales în ultimele câteva decenii de tracasări din partea băncilor centrale.
Bun, deci ce înseamnă afirmația că sistemul financiar este o păcăleală?
Ca să înțelegem, trebuie să ne întoarcem la momentul nașterii sistemului monetar modern, la Bretton Woods, statul New Hampshire, în anul 1944. După cum probabil vă amintiți din episodul podcastului meu despre Bretton Woods 2.0, Acordul de la Bretton Woods obliga țările semnatare să-și raporteze moneda națională la dolarul american, acesta fiind convertibil el însuși în aur la prețul de 35 de dolari uncia. Ideea era ca, în epoca postbelică, monedele naționale să aibă din nou acoperire în aur… dar prin intermediul dolarului.
Pe scurt, întreaga ordine monetară urma să se bazeze pe încrederea lumii în capacitatea guvernului american de a-și menține cheltuielile sub control și de a nu-și renega promisiunea că-i va plăti pe creditori în aur, oricând i s-ar fi cerut acest lucru. Nu vă fie teamă, oameni buni, Unchiul Sam se jură pe roșu că nu va abuza niciodată de exorbitantul privilegiu (vezi aici) pe care îl aduce cu sine calitatea de emitent al monedei mondiale de rezervă!
Pe urmă a venit Războiul Rece, și Războiul din Coreea, și Războiul din Vietnam, și cursa înarmării nucleare, și ascensiunea complexului militar-industrial, și nașterea Statului Dădacă al Întregii Societăți, care te are în grijă din leagăn și până în mormânt, cu creșterea concomitentă a datoriei publice și a balanței negative de plăți. Unele țări au început să se întrebe dacă nu cumva – hmmm, nu cumvaaaaaa… – guvernul american de fapt nu are destul aur în seifuri ca să-și acopere toate promisiunile pe hârtie. Dar când președintele francez Charles de Gaulle și-a trimis peste Atlantic fregatele militare cu foarte politicoasa solicitare ca Unchiul Sam să convertească în aur deținerile în dolari ale Franței, președintele Nixon i-a răspuns prin închiderea ferestrei aurului, punând oficial capăt sistemului Bretton Woods.
Începând din acel moment, nimeni n-a mai putut să pretindă că ordinea monetară era altceva decât o păcăleală. În sistemul cursului de schimb variabil care s-a dezvoltat după distrugerea sistemului Bretton Woods, moneda fiduciară este evaluată în raport cu altă monedă fiduciară, într-un castel de cărți dejoc care nu rămâne în picioare decât pentru că oamenii – la fel ca supușii amăgiți din povestea lui Hans Christian Andersen despre hainele cele noi ale împăratului – au fost învățați să nu întrebe dacă Împăratul Dolar chiar are haine pe el.
Deloc surprinzător, așadar, că era de după Bretton Woods s-a văzut definită printr-o serie de tentative tot mai pline de tupeu, din partea elitei financiare, de a mulge la maximum credulitatea publicului.
A fost samsăreala lui Kissinger cu sistemul petrodolarilor (vezi aici), prin care saudiții stabilesc prețul petrolului în dolari, pe care îi spală gospodărește trecându-i iar prin sistemul financiar american.
A fost crahul bursier din Lunea Neagră a anului 1987, care a dus la instituirea Plunge Protection Team, un grup de „bancsteri‟ și oficiali guvernamentali de rang înalt care, conform opiniei generale (vezi aici), se ocupă să mânărească piața bursieră în folosul oligarhilor.
Și a mai fost bula speculativă a lui Greenspan, cu creditele ipotecare, imediat după anul 2000, care a dus la Criza Financiară Globală din 2008 și care, la rândul ei, s-a văzut acoperită cu hârtii ca morții cu pământ, inaugurând „revenirea fără locuri de muncă‟ și normalizând intervenția băncilor centrale pe piață.
Și iată-ne acum la finalul „celei mai îndelungate perioade de creștere a pieței bursiere din istorie‟!!! (oare ce-ar putea merge prost?), sclavilor salariați cerându-li-se în continuare să se închine la Piața Bursieră și să se prefacă că nu știu, la fel ca toată lumea, că piețele sunt manipulate, să se prefacă că n-au aflat cum presa financiară recunoaște că piețele sunt o pungășie (vezi aici) și că băncile centrale sunt cele care au „inginerit‟ această prăbușire (aici).
Dar roata ultimilor 80 de ani de istorie monetară se întoarce. Oamenii au început în sfârșit să se trezească la realitate și să înțeleagă că împăratul chiar este gol, și mulți dintre ei încep în sfârșit să pună la îndoială încrederea pe care o aveau în sistemul creat de băncile centrale.
Criza (deloc spontană) de încredere
Faptul că întreaga ordine economică este un gigantic joc de-a alba-neagra nu va fi nicio surpriză pentru cititorii mei fideli și pentru oricine a acordat atenție chestiunilor de acest fel. Ceea ce este totuși surprinzător, este că presa financiară consacrată nici măcar nu mai încearcă să ascundă acest fapt.
The Washington Post, sau mai bine zis The Bezos Post, își formulează atitudinea față de criza inflației ca pe o chestiune de „pierdere a încrederii‟ publicului în Banca Rezervelor Federale. Faimosul investitor miliardar Bill Ackman cere Fed-ului să opereze majorări agresive ale dobândii de referință, pentru „a restaura încrederea‟ în piețe. Până și Jerome Powell, șeful Fed-ului, admite că pe „bancsteri‟ îi preocupă și îi îngrijorează nu atât inflația prețurilor în sine, cât credința oamenilor în sistem, remarcând că „problema cu adevărat crucială‟ este „să ne asigurăm că publicul are realmente încredere că noi posedăm instrumentele necesare‟ pentru a combate inflația.
Într-adevăr, odată ajunși în acest punct, nimeni nu poate tăgădui că credința care a ținut în picioare, vreme atât de îndelungată, escrocheria economică globală, a început să șovăie. Când ordinea financiară punea mâncare pe mesele familiilor, puțini ar fi fost înclinați să ridice dubii asupra statu-quo-ului. Dar acum, când costul efortului de a pune mâncare pe masă urcă vertiginos, mulți nu au de ales decât să pună la îndoială această stare a lucrurilor.
Deși această pierdere a încrederii s-ar putea să fie sau să nu fie o surpriză pentru Jerome Powell și ceilalți funcționari de rang mediu ai jocului de-a alba-neagra, cu siguranță nu îi surprinde pe sforarii de la Banca Reglementelor Internaționale – banca centrală a băncilor centrale, pe care Carroll Quigley o consideră apexul controlului financiar, în cartea ei Tragedy and Hope –, care au tot „avertizat‟ de ani de zile, iar și iar asupra rezultatului inevitabil pe care îl va produce această nebunie a „relaxării cantitative‟ dirijate de băncile centrale.
Ar fi totuși o culme a naivității, să credem că oamenii aflați în chiar vârful piramidei puterii economice au putut să prevadă colapsul acestui sistem, dar s-au culcat pe o ureche și nu s-au pregătit pentru el. Adevărul este, bineînțeles, că Banca Reglementelor Internaționale și restul elitei financiare nu stau cu mâinile în sân, întrebându-se cum să dreagă busuiocul cu această criză de încredere. Ba dimpotrivă!
Diversele „eșecuri‟ pe care noi le vedem astăzi cum se întâmplă pe piețe nu sunt o simplă întâmplare; ele sunt probleme create sau agravate prin acțiuni deliberate.Inflația n-a apărut de nicăieri. Este rezultatul perfect previzibil (și prevăzut) al intervențiilor băncilor centrale.Lanțul de aprovizionare nu „se defectează‟ așa, fără motiv. El a fost oprit în mod voit prin hotărâri ale autorităților guvernamentale (vezi aici).
Prețurile alimentelor nu cresc pentru că fermierii s-au apucat pe nepusă masă să ceară mai mulți bani. Ele cresc pentru că guvernele creează cu grijă condițiile pentru un apocalips alimentar (vezi și aici).
Nu, ceea ce se întâmplă acum în fața ochilor noștri nu este un colaps economic spontan; este o demolare controlată a economiei.
Dar de ce? Ce motiv ar putea avea puternicii zilei, ca să distrugă exact jocul amăgirii pe care îl controlează de aproape un secol?
Problemă – reacție – soluție
Că elitele financiare care au muncit atât de asiduu să construiască o ordine mondială fac apoi stânga-mprejur și contribuie la distrugerea acelei ordini, nu trebuie să ne intrige decât dacă ne gândim că plănuiesc
să continue la nesfârșit cu starea de lucruri actuală. Dar nu asta au de gând. Și, ca să deschidă drumul pentru noua ordine economică mondială, trebuie mai întâi s-o distrugă pe cea veche.
Închipuiți-vă că ați semnat un contract de închiriere pe 99 de ani pentru niște turnuri de birouri clasa întâi, într-o zonă de mare lux din Manhattan. Acum închipuiți-vă că acele turnuri au avut permanent un grad redus de ocupare și că va trebui să cheltuiți 200 de milioane de dolari pentru îndepărtarea acelor elemente din azbest (vezi aici), altfel nu vor fi conforme cu noul cod al calității în construcții. În sfârșit, să ne mai imaginăm și că ați avut prevederea de a vă îngriji ca polița voastră de asigurare să includă în mod explicit dreptul de a reconstrui absolut orice pe terenul aferent (aici), în eventualitatea puțin probabilă că turnurile vor fi complet distruse. Dat fiind un asemenea scenariu, se prea poate să vă faceți socoteala că este în interesul vostru să distrugeți chiar voi turnurile, după care să dați vina pe niscaiva sperietori musulmane. Sigur, total ipotetic vorbind.
În mod similar, dacă ați deține o poziție de putere asupra ordinii monetare globale și ați vrea s-o reconstruiți de la zero, astfel încât voi și acoliții voștri să aveți un control total asupra oricărei tranzacții care are loc pe fața pământului, atunci s-ar putea să vină o vreme când vă veți face socoteala că este în interesul vostru să demarați o demolare completă a economiei.
Eu nefăcând parte din acea elită financiară, evident că nu pot spune cu certitudine dacă s-a făcut sau nu un asemenea calcul. Nu știu cât timp ne-a mai rămas până ce ordinea actuală se va prăbuși cu totul sau dacă demolarea controlată a economiei chiar a început deja la modul serios. La urma urmei, nu foarte demult, când s-a întâmplat colapsul Lehman Brothers, în 2008, cu greu mi-ar fi putut trece prin cap că bancsterii centrali vor avea în continuare posibilitatea să-și facă mendrele încă vreo câțiva ani, rostogolind mai departe jucăria relaxării cantitative, dobânzile negative și alte șarlatanii financiare cât se poate de transparente. Cu siguranță este posibil ca pungașii care administrează șarlatania asta de atâtea decenii să mai aibă în mânecă vreo câteva trucuri, cu care să țină economia zombificată în picioare, încă ceva vreme.
Dar ceea ce știu precis – pentru că am vorbit despre asta aici, abia luna trecută – este că aproape fiecare bancă centrală din lume se ocupă acum cu multă râvnă să implementeze o monedă digitală națională (Central Bank Digital Currency – CBDC). Știu că, până la sfârșitul deceniului curent – dacă nu cumva mult mai devreme –, vom vedea o țară după alta adoptând CBDC și vârând-o pe gât cu forța propriilor cetățeni, cu intenția de a putea să urmărească în timp real fiecare tranzacție din economie. În sfârșit, mai știu că un instrument monetar cu totul și cu totul nou este puțin probabil să fie adoptat de publicul larg în absența unui motiv întemeiat și imposibil de respins, cum ar fi o criză hiperinflaționistă a vechiului instrument monetar.
Punând cap la cap toate aceste fapte, e la mintea cocoșului că ordinea financiară pe care o avem acum și pe care o cunoaștem de-o viață a fost trecută pe răboj pentru distrugere și zilele îi sunt numărate. În lumina acestei înțelegeri cred eu că trebuie să interpretăm actuala criză economică.
Este important să ne dăm seama cât de bine se potrivesc unele cu celelalte piesele puzzle-ului general politic/geopolitic/social/financiar și cum au fost ele aduse laolaltă de toate evenimentele din ultimii doi ani.
Implementarea cadrului de biosecuritate necesită pașapoartele de vaccinare. Pașapoartele de vaccinare introduc identitatea digitală. Identitatea digitală asigură infrastructura pentru monedele digitale naționale CBDC. Monedele digitale naționale CBDC oferă un mecanism pentru legiferarea unui sistem de credit social (și/sau a unui sistem de credit pentru emisiile de carbon). A privi aceste evenimente ca pe unele separate, care au loc la întâmplare și prin simplă coincidență, înseamnă să nu vedem pădurea din cauza copacilor. Demolarea economiei nu este decât o scuză pentru implementarea etapei următoare a agendei de lucru, exact la fel cum COVID-19 a fost o scuză pentru actualul stadiu al agendei.
Pe scurt, asaltul economic total dezlănțuit asupra popoarelor libere ale lumii în chiar acest moment nu este decât încă un câmp de bătălie, în războiul atotcuprinzător, ajuns la a cincea generație, în care ne-am trezit luptându-ne cu elitiștii globali.
Și, exact cum remarcam în recenta mea postare intitulată Ghidul dumneavoastră pentru războiul de generația a cincea (mulțumim Contra Mundum pentru traducerea respectivului articol – n.n.), putința noastră de a ne apăra în fața acestui asalt (ca să nu mai vorbim de câștigarea bătăliei) depinde de capacitatea de a înțelege că suntem într-un război. Trebuie să fim în stare să punem cărțile pe masă în fața prietenilor noștri și a familiilor noastre, cât mai clar posibil: distrugerea economiei are loc cu bună știință. Ea este făcută de exact aceiași șarlatani care au creat fix sistemul aflat în plină demolare. Și este făcută pentru a consolida controlul complet asupra economiei, de la un capăt la altul, până la dreptul nostru de a vinde și a cumpăra.
Practic, ne aflăm în hipocentrul exploziei nucleare a economiei globale, uitându-ne cum zboară în toate direcțiile fărâmele Turnurilor Gemene ale sistemului financiar global. Putem fie să rămânem pe loc, hipnotizați de pirotehnica exploziilor, fie să ne retragem, să ne regrupăm și să luăm măsurile necesare pentru a ne diminua dependența de acest sistem intrat în colaps și pentru a întări contraeconomia care va reprezenta singura noastră șansă de salvare când gratiile noii închisori economice se închid în jurul nostru.
În orice caz, trebuie să alegeți repede. N-a mai rămas decât foarte puțin timp pentru deliberare.
de James Corbett
traducere: Reacționarii
