Rusia ia în obiectiv Moldova! Ca și în Donbas, Moscova acuză că rușii din Transnistria sunt în pericol din cauza românilor. Ce vor face naționaliștii români?

Editorial de Florin Dobrescu

Pentru prima dată de la declanșarea invaziei în Ucraina, Rusia recunoaște că Republica Moldova este unul din urmatoarele sale obiective. Înainte de Paști, armata rusă a anunțat oficial că intenționează să ocupe regiunile din sudul Ucrainei și să ajungă în Transnistria. Declarația a fost făcută zilele trecute de comandantul-adjunct al trupelor din regiunea Centrală, Rustam Minnekaev, anunță agenția TASS.
Acesta a declarat că, în cadrul celei de-a doua etape a „operațiunii speciale” (sic!) desfășurate în Ucraina, armata rusă trebuie să obțină întregul control asupra regiunii Donbas și regiunilor din sudul Ucrainei, pentru a crea un coridor terestru către Crimeea, dar și către Transnistria. În legătură cu regiunea separatistă creată de rusofoni pe teritoriul Moldovei și intitulată „Republica Socialistă Sovietică Nistreană”, înaltul oficial rus a afirmat că, „de asemenea sunt afectate drepturile populației vorbitoare de rusă”, anunță Timpul.md.
„Se pare că noi acum luptăm cu întreaga lume, așa cum a fost pe timpul Marelui Război de Apărare a Patriei”, a spus Minnekaev, într-un evident ton de autovictimizare. „Toată Europa, toată lumea era împotriva noastră. Și acum e la fel, ei nu au iubit Rusia niciodată”, a continuat el.
„Marele Război de Apărare a Patriei” este denumirea oficială sovietică a celui de-al Doilea Război Mondial, iar după începerea invaziei din Ucraina, oficialii ruși în frunte cu Vladimir Putin, invocă insistent memoria acestui război, după cum glorifică de ani de zile amintirea și simbolurile defunctei Uniuni Sovietice, pe care Putin dorește să o reînvie, conform propriilor sale declarații.

Chiar când scriu aceste rânduri, aflu că explozii au afectat in Transnistria obiective strategice ruse. Experții militari afirmă că ar fi virba de diversiuni ale forțelor ruse, care încearcă astfel să își justitifice atacarea teritoriului Republicii Moldova. Și este cel mai plauzibil, câtă vreme și în 1992 rușii au folosit aceleași metode de diversiune pentru a-și justifica agresiunea militară de pe Nistru.

Care e de fapt situația din Transnistria?

Afirmațiile lui Minnekaev sunt cu atât mai revoltătoare cu cât, după războiul provocat în 1992 de rusofoni și de Armata a 14-a Rusă (care ocupă și astăzi acea zonă), precum și după declararea ilegitimei republici separatiste de pe Nistru, care cuprinde inclusiv Tighina lui Ștefan cel Mare, regimul prorus de la Tiraspol duce o politică sistematică de persecutare și asimilare etnică a românilor din zonă.
În ultimii 30 de ani, învățământul în limba română a fost restrâns, iar cadrele didactice de naționalitate română supuse intimidărilor. Forțele ruse de ocupație, pe care Moscova refuză să le retragă, au declanșat de multe ori incidente cărora le-au căzut victime etnicii români. În așa numita republică nistreană, de fapt o enclavă separatistă pro-rusă, sunt menținute la rang de cinste toate simbolurile sovietice, însuși serviciul secret local purtând denumirea KGB.

Puțină istorie dureros de recentă

În 1991, pe fondul procesului de destrămare a Uniunii Sovietice, Republica Moldova își declara independența, România recunoscând prima oficial noul stat care în 1992 devenea membru al ONU.
În Republica Moldova se manifesta un puternic curent favorabil reunificării acestui teritoriu românesc cu Patria Mamă, România. Ca reacție la unionismul autohtonilor români, au apărut în rândul populației rusofone, aduse de sovietici în Basarabia după 1945, mișcări secesioniste care pledau pentru despărțirea de Moldova a unor regiunilor în care aceștia erau majoritari: Transnistria și Găgăuzia.
Trebuie spus că politica lui Stalin a fost aceea de a sparge unitatea etnică a teritoriilor acaparate de URSS, prin deportarea în Siberia și Kazahstan a unui număr mare de autohtoni, în locul acestora fiind colonizate populații rusofone aduse din alte spații ale imperiului. Astfel au fost create adevărate enclave etnice, care în situații defavorabile Uniunii Sovietice urmau să fie fidele Moscovei și să zădărnicească refacerea situației teritoriale dinainte de 1940. Hrusciov a continuat această politică, jucându-se cu teritoriile, acordând Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene teritorii care nu îi aparținuseră vreodată, precum sudul Basarabiei și nordul Bucovinei, luate de la RSS Moldovenească, și acordând în schimb acesteia fâșia din stânga Nistrului, cu orașul Tirapol, luată de la Ucraina.
Revenind la 1991, stimulați și înarmați de Moscova, rusofonii din Transnistria au constituit forțe separatiste, recurgând la provocări armate și proclamând unilateral independența teritoriului respectiv, sub titulatura RSS Nistreană. Ei au cerut ajutor Moscovei, susținând etnicii ruși ar fi supuși purificării etnice de către “fasciștii” români, o retorică folosită și în anii celui De-al Doilea Război Mondial. Cum era firesc, au urmat ciocniri armate, soldate cu morți și răniți, între trupele de ordine ale Republicii Moldova și milițiile rusofone comandate de la Tiraspol. Pe 2 martie 1992 în regiunea Nistrului avea să se declanșeze un adevărat război. De partea separatiștilor a intervenit, la ordinele Moscovei, Armata a 14-a Rusă, adevărată armată de ocupație menținută pe teritoriul statului Moldova și după obținerea independenței acestuia. De asemenea, alături de separatiști au luptat trupe de mercenari din Rusia. Condusă de un regim prorus, Ucraina a avut atunci o poziție antiromânească, intervenind alături de Armata Rusă. Intervențiile separatiștilor și armatei ruse au provocat un mare număr de pierderi de vieți omenești în rândul civililor, comunități întregi fiind nevoite să se refugieze în regiuni mai liniștite ale Moldovei.
Singuri în fața uriașei Armate Ruse, în iulie 1992 moldovenii au fost nevoiți să semneze o convenție cu Federația Rusă. Aceasta a menținut până azi forțele de ocupație pe Nistru, sub pretextul că acestea ar fi, de fapt, trupe de menținere a păcii, sprijinind autoritățile separatiste de la Tiraspol și împiedicând constant autoritățile statului Moldova să își exercite suveranitatea în acel ținut. Regimul de la Tiraspol este unul prin excelență comunist, care supune etnicii români la o adevărată teroare, ceea ce determină o pronunțată asmiliare etnică a lor.

Ce va face România acum? Dar naționaliștii români?

Este evident că, pentru România, orientarea obiectivelor Rusiei către Transnistria presupune o schimbare radicală a semnificației războiului din Ucraina.
În față ni se deschide o perspectivă similară cu aceea din 1940, când Rusia sovietică a ocupat Basarabia și nordul Bucovinei în urma unui ultimatum, precum și cu aceea din 1992, când Republica Moldova a fost agresată de forțele ruse, pentru a zădărnici o eventuală unire cu România.
Și în 1992, dar mai ales în 1940, România a adoptat o atitudine vinovată, aș îndrăzni să spun chiar lașă. Dreptul istoric al unei națiuni asupra unui teritoriu este dat în primul rând de măsura în care a fost capabilă să și-l apere. Indiferent de sacrificiile pe care apărarea le-ar fi necesitat. În vara lui 1940, am căzut la acest examen al Istoriei. Invocarea oricăror argumente strategice și diplomatice nu constituie decât scuzele pe care încercăm să ni le găsim.
Dacă Republica Moldova va fi din nou atacată, iar declarațiile înaltului oficial militar rus citat mai sus ne fac să credem că așa va fi, România va trebui să se implice. Sunt mai multe motive care pledează pentru această opțiune. Primul ar fi acela că statul român are obligația de a apăra etnicii români, majoritari în Republica Moldova, și din care o mare parte au și cetățenia română. Un alt motiv este acela că s-ar putea să fie ultima ocazie în care România să-și mai poată exercita dreptul istoric asupra pământului Moldovei dintre Prut și Nistru. După atâtea cedări rușinoase, o intervenție inclusiv armată ține de un prestigiu național elementar și de reafirmarea unui adevăr imuabil: acela că Basarabia a fost și este pământ românesc!
Cei care nu contenesc să invoce neprietenia ucrainenilor din ultimele decenii trebuie să înțeleagă un lucru. Aici nu este vorba de Ucraina. Este vorba de România și de rana ei de la Est: Basarabia. Iar avansul Rusiei și restabilirea influenței acesteia în regiunea Odessa și pe Nistru va însemna o evoluție nefastă asupra cursului și așa anevoios al românilor din Basarabia spre o unire cu Patria Mamă. În ultimii 30 de ani, Rusia a acționat prin toate mijloacele, de la cele militare până la cele de intelligence, pentru evitarea acestui fericit deznodământ.
Din păcate, forțele politice care alcătuiesc establishmentul politic de la București, în frunte cu impotentul Președinte al României, sunt predispuse la o politică de remorcă a NATO și UE. Iar defetismul care a fost cultivat în societatea românească de corectitudinea politică cultivată atâția ani a diluat major sentimentul național atât de necesar în astfel de vremuri. Acum e momentul ca poziția noastră de stat membru al alianței nord-atlantice și partener strategic al SUA să încline balanța în favoarea împlinirii unui deziderat național. Evoluțiile din Ucraina au arătat cât de importantă a fost cultivarea naționalismului în cristalizarea unei națiuni atât de tinere. Toată forța de mobilizare și rezistență a ucrainenilor, care a uimit lumea, are ca piesă de rezistență naționalismul, pe care guvernele de la Kiev l-au tolerat și chiar stimulat, spre deosebire de politicienii de la București, care de ani de zile supun la adevărate persecuții pe naționaliști.
Pe de altă parte, naționaliștii din România vor trebui să se mobilizeze în situația în care românii din Basarabia vor avea nevoie de ajutor, sprijinindu-i. Iar dacă politicienii vor ezista, riscând să irosească și această poate ultimă șansă de afirmare a drepturilor noastre în Basarabia, atunci naționaliștii vor trebui să pună presiune pe autorități, obținând răspunsul așteptat de Istorie. Iar statul român va trebui să își amintească faptul că are nevoie de naționaliști în momente de cumpănă ale Istoriei.
Întrebarea care se pune acum este: vom ști să răspundem examenului pe care Istoria e posibil să-l pună în față generației nostre? Răspunsul depinde numai de noi.