Avatarurile Uniunii Sovietice. O poziție față de invazia Rusiei în Ucraina

Editorial de Florin DOBRESCU

Invadarea Ucrainei este un fapt împlinit. De mai bine de 24 de ore, Rusia a declanșat cea mai amplă operațiune militară de pe continentul european din 1945 încoace. În răspărul tuturor principiilor dreptului internațional, pentru a nu știu câta oară în istorie, Rusia nu-și dezminte apucăturile și își arată încă o dată incompatibilitatea cu tot ceea ce se cheamă civilizație, umanitate, evoluție. O reminiscență a spiritului barbar în plin secol XXI.

Omenirea întreagă asistă neputincioasă cum un dictator declanșează o ofensivă generală, cu nimic diferită ca forță de distrugere cu aceea utilizată împotriva structurilor teroriste din Siria, dar de astă dată împotriva unui stat care nu a schițat nici o agresiune împotriva Rusiei. Anterior declanșării ostilităților propriu-zise, am asistat la punerea în scenă a întregulului arsenal al tehnicilor de diversiune și dezinformare prin care NKVD/ KGB a dus vechea Mașkirovkă rusească pe culmile unei diabolice perfecționări. Am revăzut, la scara termporară a câtorva zile, toată capacitatea de înșelătorie și minciună utilizată de defuncta URSS de la nașterea ei și până la decesul din 1991.

Ca într-o absurdă distopie cinematogafică, pe parcursul zilei de ieri, în timp ce orașele ucrainene erau bombardate cu rachete, aviație și artilerie grea, imaginile cu blocuri distruse și oameni sfârtecați nemaicontentind să umple de oroare agențiile media, la televiziunea rusă, ministrul rus al apărării și șeful Dumei de Stat anunțau, senini, că nici un civil nu are de suferit de pe urma intervenției.

Iar seara, cetățenii ruși care manifestau pașnic la Moscova și Sankt Petersburg, împotriva agresiunii, erau zdrobiți de trupe speciale, arestați și încărcați în dubele regimului de la Kremlin. Un comunicat al guvernului rus avea să anunțe că protestatarii au fost arestați deoarece… nu respectaseră regulile de combatere a pandemiei Covid… Și pentru că, desigur, manifestația nu fusese autorizată (pentru necunoscători, în Rusia sunt autorizate doar manifestațiile favorabile dictatorului).

Demențiala ofensivă nu s-a limitat la enclavele Lugansk și Donețk. Astă noapte, ucrainenii apărau cu greu Kievul și Harkovul, Odessa era bombardată, iar Cernobîlul fusese ocupat încă din timpul zilei. Grănicerii din mica garnizoană aflată pe Insula Șerpilor, după ce au respins un prim desant al trupelor ruse, au fost măcelăriți până la unul în bombardamentul care a rășluit mica stâncă aflată la doar 45 de km de frontiera României, și care acum e ocupată de trupe rusești.

La orele nopții, informații din surse sigure ne comunicau că în orașele ocupate deja, rușii efectuau ample operațiuni de identificare și arestare a studenților naționaliști, invocând intens termenul “denazificare”. Vă sună cunoscut? Nouă, celor care am avut bunici sau părinți anticomuniști, da, căci ne aduce aminte de siniștri ani de după 1945…

Este util de știut acest aspect, în condițiile în care, cu tristețe am observat că există, în aria naționalistă din România, numeroase opinii favorabile regimului lui Vladimir Putin și chiar condamnabilei agresiuni din ultimele două zile.

Greșelile ucrainenilor

Din capul locului vreau să răspund cu anticipație celor care mă vor acuza că susțin Ucraina, stat în care etnicii români din nordul Bucovinei și Bugeac sunt oprimați. Nu este așa. Nu susțin Ucraina și nu am pentru ucraineni mai puțină antipatie decât am pentru ruși. Din punctul meu de vedere, pentru România, Ucraina e doar o Rusie mai mică.

Vreau să fac public, pentru prima oară, un episod pe care îl consider revelator. Cu ani în urmă, când deja frații români din Bucovina de nord erau terorizați de bandele naționaliștilor ucraineni, am cerut camaradului francez Yvan Bennedetti, după părerea mea cel mai reprezentativ și brav naționalist din Europa, ca uzând de autoritatea sa morală să-mi intermedieze un contact cu liderul radicalilor din Ucraina. În numele unor idealuri comune naționaliștilor din toată Europa, speram că voi putea purta niște discuții de pe urma cărora să obținem o schimbare de atitudine față de români. În viața mea nu am putut întâlni o probă de primitivism și lipsă de civilizație precum cea de care a dat dovadă liderul ucrainean, care a respins orice discuție cu românii.

Am realizat încă o dată că nu este nici o diferență între ei și ruși. Și m-am gândit atunci că poate își merită soarta care se întrevedea.

Din păcate însă, mii de oameni nevinovați suferă din greu, plătind încăpățânarea și rigiditatea de care și establishmentul ucrainean a dat dovadă în ultimii ani, refuzând la modul absolut baza de plecare oferită de unele negocieri favorabile supervizate de puterile occidentale, după 2014.

Care-i fața rusului?

Și el anti-rus (nu doar antisovietic) prin vocație, Păstorel Teodoreanu îi dedica oportunistului Mihail Sadoveanu, după 1945, o epigramă în stilul său consacrat: “Sadoveanu filo-rus / Stă cu curul spre Apus, / Să arate-Apusului / Care-i fața rusului…”

Nimic nu s-a schimbat în mentalitatea și temperamentul acestui stat imperialist de sute de ani încoace. Indiferent că a fost țarist, sovietic sau că acum se revendică de la un amalgam grotesc între cele două sisteme, Imperiul Rus și-a arătat în istorie aceeași și aceeași față. Blestemul Rusiei își are originile în Testamentul lui Petru cel Mare. Acolo este cancerul care își aruncă metastazele la sute de ani distanță, până în zilele noastre, făcându-ne să trăim, periodic, spaime de genul celor din 1968, 1992 sau din ultimele 48 de ore.

Panslavismul și idealul găunos al Celei de-a Treia Rome, obsesia a unui mesianism rusesc, himera destinului unui popor menit să creștineze o Europă care era deja creștină de aproape o mie de ani, iată mobilurile neliniștii care parazitează sufletul rus de sute de ani, îmboldindu-l la răstimpuri să iasă din stepele sale și să se reverse, acaparând teritorii ce nu-i aparțin și trecând prin foc și sabie popoare cărora le otrăvesc apoi sufletul și simțirile.

Mișcarea de expansiune rusească, de doi pași înainte și unul înapoi, visează atingerea strâmtorilor Mării Negre. Și, invariabil, drumul lor către Constantinopol trece pe la noi. De aici obsesia de a ne fura teritorii precum Basarabia, de a zădărnici existența între Carpați, gurile Dunării și Pont, a unui stat românesc mare, puternic și dezvoltat.  

Incapabili vreodată să administreze eficient imensul teritoriu întins pe două continente și resursele naturale colosale, încă de la țari, și până astăzi, conducerea imperiului nu a putut oferi altceva poporului rus decât subdezvoltare, mizerie și umilință. La un loc cu o eternă tiranie. În compensație, rușilor li se oferă drogul naționalismului și exaltării misiunii planetare a Maicii Rusia. Și asta este destul pentru un popor care a fost dresat să își idolatrizeze tiranii. Să deții cea mai mare și mai bogată țară de pe glob, iar poporul tău să trăiască într-o mizerie de ev mediu, dar să aloci resurse exorbitante invadării unui stat vecin, mi se pare ceva de neconceput.

În fine, în raționamentul invocat de Putin pentru invazie s-a făcut recurs la argumente istorice. Strict istoric vorbind, Putin are dreptate: acele regiuni au aparținut, cândva Rusiei. Ceea ce nu înțelege el este faptul că trăim în secolul XXI și că există tratate internaționale, un întreg sistem al dreptului internațional, iar frontierele nu se mută prin metode desprinse din alte epoci ale Istoriei. Și noi, românii, avem de revendicat teritorii ce ne-au aparținut, și alte state de asemenea. Dar dacă fiecare țară ar utiliza forța armată pentru a-și alipi provincii care cândva i-au aparținut, pământul ar deveni teatrul unui răboi global.

Creație a școlii KGB-iste de diversiune a lui Andropov, Putin, asemenea celorlalți roboței care alcătuiesc conducerea de la Kremlin, s-a priceput de minune a specula găunoșenia unui Occident vulnerabilizat de propriile sale păcate. Inteligența lui de nevăstuică a înțeles repede că națiunile europene nu digeră ideologia neomarxistă și terorismul intelectual promovat de elitele degenerate de la Bruxelles și Washington. Și astfel, Putin a pus în scenă cel mai mare spectacol de balet diversionist al KGB-ului din ultimele decenii: acela al unei Rusii pravoslavinice, salvatoare a identității creștine a Europei aflate, altminteri, într-un real pericol. Evident că totul nu este decât circ, dar este incredibil cum a reușit să seducă mișcările naționaliste europene și pe mulți conservatori creștini, mai ales pe cei din țările dominant ortodoxe.

De altfel, reactivarea Bisericii Ortodoxe Ruse sub control NKVD și folosirea ei ca vector de expansiune a intereselor rusești nu este o idea nouă. Ea a fost pusă în aplicare de Stalin în anii războiului, fiind cu succes utilizată astăzi de de țarul criptosovietic de la Kremlin. Motiv consistent de a privi cu maximă rezervă orice demers al Ortodoxiei ruse în aceste vremuri ale diversiunii generale.

În ultimele sale intervenții publice, Putin a arătat că este deranjat de prezența României și Bulgariei în NATO. Aceste țări au intrat în alianța nord-atlantică urmare a dorinței popoarelor lor. Este de neînțeles cum acest om își permite să facă imixtiuni în deciziile interne ale unor state independente, doar pentru că până acum 33 de ani, ele se aflau în sfera sa de influență.

Da, suntem în NATO și trebuie clarificat că pentru noi nu exista altă soluție la acea vreme. După sufocanta îmbrățișare de 45 de ani a Rusiei, încheiată sângeros cu vizita a 30.000 de turiști în Decembrie 1989, precum și cu un război devastator pe malul Nistrului, în 1992, pentru o țară ca România, ca și pentru Polonia sau Țările Baltice, nu exista în anii de după 1990, după cum nu există nici acum, o alternativă geostrategică la NATO. Iar ceea s-a întâmplat în 2008 în Georgia, în 2014 în Crimeea, iar acum în restul Ucrainei, arată cde ce era necesară intrarea noastră în NATO și într-un pateneriat strategic pe termen lung cu americanii. Altfel, România era astăzi și ea o găură neagră, spațiu al terorismului, traficului de arme și carne vie, așa cum sunt Republica Nistreană, Abhazia și celelalte enclave rusești de pe teritoriul fostei URSS.

Putin și avatarurile URSS. Mă tem de ruși și când îmi fac daruri…

Imediat după declarația live de recunoaștere a republicilor Lugansk și Donețk, am primit de la cunoscuți mesaje în care mi se sublinia cu entuziasm afirmația lui Putin precum că Stalin a atribuit Ucrainei teritorii care aparțineau României. Unii au exclamat chiar că este o declarație istorică de recunoaștere a dreptății noastre în nordul Bucovinei și în Bugeac. Și nu puțini sunt cei care cred în fumigenele lui Dughin, prin care lăsa să se înțeleagă că o schimbare de ax geopolitic din partea României i-ar putea aduce acesteia Basarabia, ca un favor din partea Rusiei.

Să te mai încrezi în cuvântul rușilor, după experiențele avute în ultimele două veacuri și jumătate, indiferent că Impreiul Rus a fost țarist sau sovietic, denotă o acută carență în ceea ce privește facultatea Memoriei. Dacă cineva te-a înșelat o dată, este de condamnat. Dar când după atâtea experiențe continuă să te înșele, de condamnat ești doar tu. Nici un tratat sau alianță avute cu rușii nu au fost vreodată respectate, nici o promisiune făcută nu a fost onorată, teritoriul românesc a fost, pe rând, teatru de război, zonă de ocupație, gubernie anexată, spațiu de experiențe demografice de depopulare sau înlocuire cu alte grupuri etnice, spațiu de rusificare agresivă a elementului românesc și de jaf sistematic.

Dar ce relevanță ar putea avea cuvintele aruncate de un Putin cu privire sticloasă, la miez de noapte, într-un delirant discurs, când nu mai devreme de vara trecută, același Putin susținea fără rușine că, în iunie 1941, România și Germania au atacat fără motiv URSS, nepomenind nimic de raptul rusesc al Basarabiei din anul anterior. Când, în repetate rânduri, același Putin a declarat că destrămarea URSS a constituit „cel mai mare dezastru geopolitic al secolului al XX-lea”, ba mai mult, „a fost dezintegrarea Rusiei istorice sub numele de Uniunea Sovietică” (recunoscând deci identitatea dintre cele două concepte statale).

Nu mai vorbesc că an de an, Ambasada Rusiei la București declară că Armata Roșie ne-ar fi eliberat de naziști, motiv pentru care ar trebui să le fim și azi recunoscători. Să fii naționalist, să ai în urma ta martiri ai Rezistenței împotriva comunismului sovietic și să accepți aceste ofense, înseamnă să ai mari probleme de discernământ.

Dar ce să facem cu miile de basarabeni morți, răniți sau dezrădăcinați în 1992, când pentru a preveni o unire a Basarabiei cu Țara Mamă, Armata a 14-a Rusă de ocupație de pe Nistru, care și astăzi e se află acolo, a făcut în Moldova exact ceea ce face Putin astăzi în Ucraina? Ce să zicem despre instabilitatea pe care serviciile secrete ruse au întreținut-o în ultimele trei decenii în Republica Moldova, tocmai pentru a împiedica orice apropiere decisivă a ei de România?

Putem uita toate acestea? Evident că nu. Și de aceea, orice vorbă a lui Putin ori a ciracilor săi, precum penibilul Dughin, sunt vorbe în vânt.

În ultimă instanță, politica lui Putin de a reabilitare a tuturor simbolurilor fostei Uniuni Sovietice, inclusiv reactivarea cultului lui Stalin, de reabilitare URSS, care ne-a ocupat, ne-a exterminat elitele, ne-a violat femeile și ne-a jefuit resursele, furând de la păduri, grâne, uraniu și până la ceasul de la mâna omului de pe stradă, constituie o declarație de război la adresa Memoriei poporului român și, implicit, a Identității acestuia. Ca să nu mai vorbesc de o jignire a memoriei celor ce au luptat în Rezistență împotriva tocmai a ciracilor manevrați din spate de Uniunea Sovietică.

Fie ca Dumnezeu să oprească nebunia acestui război absurd, a cărei rațiune este doar nebuia unui sistem dictatorial și obsesia de a-și prezerva o supremație pământească efemeră. Să ne rugăm pentru acei ce suferă și mor în aceste momente. Să ne rugăm pentru pace!