Trubadurul exilului amar. Autor de romanțe și imnuri legionare, Ion Mânzatu s-a stins departe de țară

de Florin DOBRESCU, Muzeul Rezistenţei

Pe 6 februarie 1986 se stingea, la Milano, Nello Manzatti, pe numele său real Ion Mânzatu, una dintre figurile cele mai pregnante ale exilului anticomunist de după 1945 dar şi unul dintre cei mai reputaţi compozitori şi interpreţi de muzică uşoară ai perioadei interbelice. E de ajuns să ne gândim doar la celebra romanţă “Frumoasa mea cu ochii verzi”, care a încântat atâtea generaţii de îndrăgostiţi, pentru a înţelege faima pe care acest trubadur o avea într-o societate românească ce nu se gândea la furtuna Istoriei ce avea s-o spulbere  după 1940.

Născut în 1902 în Bucureştiul boem şi cosmopolit, Ion Mânzatu a activat o vreme în Partidul Naţional Liberal. După 1935 devine atras de Mişcarea Legionară, în care se va încadra. Aici îl va cunoaşte pe poetul Radu Gyr, care devenise practic bardul acestei mişcări de tineret. Între cei doi – compozitor şi poet – se va stabili o simbioză aristică rar întâlnită. O fructuoasă colaborare care va zămisli creaţii de muzică uşoară şi de petrecere nemuritoare, dar şi cele mai valoroase marşuri şi imnuri legionare. “Sfântă Tinereţe Legionară”, “Imnul muncitorilor legionari”, “Imnul Moţa-Marin” sunt doar câteva din creaţiile care au înflăcărat zeci de mii de tineri în cămăşi verzi.

De asemenea, romanţa “Vânt de seară”, numită şi romanţa surghiunului, tulburătoare baladă a sufletului îndepărtat de ţară, a răscolit sufletele a generaţii de visători.

Din păcate, teroarea Istoriei a rupt brutal acest tandem artistic. Încă din anii dictaturii regelui Carol II, în 1938-39, cei doi artişti au fost încarceraţi în lagărele de la Tismana şi respectiv Miercurea Ciuc.

Ulterior scurtei guvernări legionaro-antonesciene, Radu Gyr a luat din nou drumul închisorilor politice, mai întâi în timpul dictaturii lui Antonescu, iar apoi, prin procesul ziariştilor din 1945, sub totalitarismul comunist.

Nello Mazatti reuşeşte să se salveze din România ocupată, luând calea exilului, din care nu se va mai putea întoarce niciodată într-o ţară în care era condamnat în contumacie şi în care ar fi fost imediat aruncat în închisorile de exterminare ale regimului comunist.

Se împlinea astfel, tragic, predestinarea amarului surghiun atât de sfâşietor cântat de Ion Mânzatu în nemuritoarea sa romanţă “Vânt de seară”. Destinul lui s-a uscat pe ţărmuri străine, departe de locurile natale la care nu a încetat să viseze. Cu toate acestea, a găsit mereu forţa de a fi unul dintre cei mai activi corifei ai exilului românesc anticomunist.
S-a stins la 6 februarie 1986, la Milano, cu dorul ţării pe care nu o mai putuse vedea pentru o ultimă dată.

Din păcate, operele oamenilor de cultură încarceraţi sau urmăriţi peste hotarele ţării de comunişti au suferit aceeaşi persecuţie cu aceia care le-au creat. Comuniştii nu puteau uita că Nello Manzatti fusese compozitorul Gărzii de Fier. După cum nu puteau uita că romanţa “Frumoasa mea cu ochii verzi” fusese şlagărul preferat al lui Corneliu Zelea Codreanu, ori că altă romanţă – “Vânt de seară” – avusese o variantă conspirativă în perioada 1938-39, al cărei refren spunea: “Căpitane, Căpitane, / Ţara plânge cu amar…” 

Aşa încât, melodiile lui au fost zeci de ani interzise, chiar dacă pare absurd. Nu s-au cântat, nu s-au imprimat, nu s-au difuzat. În ceea ce privește piesele interpretate chiar de el, ca diseur îndrăgit al acelor ani interbelici, ei bine ele au rămas pe plăcile de patefon, acoperite de praf în câte-o casă veche. Despre difuzarea la radio ori reînregistrarea pe viniluri, nici vorbă. De aceea, chiar și astăzi, dacă diseuri precum Jean Moscopol, Cristian Vasile, Titi Botez ori Dorel Livianu au fost scoși din uitare, cântecele lor fiind restituite publicului pe CD-uri editate de Electrecord, interpretul Nello Manzatti rămâne pe mai departe necunoscut tinerelor generații. Mai ales că astăzi nu e „trendy” să se mai vorbească despre legionari…

Este greu de stabilit care dintre cele trei dictaturi din secolul trecut a fost mai absurdă în prigonirea cântecelor. Pentru că, dacă în perioada comunistă, ca şi în cea antonesciană, puteai primi ani buni de puşcărie pentru simpla fredonare a romanţei “Vânt de seară”, Siguranţa carlistă ajunsese, prin agenţii ei, să urmărească pe cei care ar fi interpretat acest cântec prin birturi şi bodegi, iar asta se reflectă în rapoartele rămase în arhiva odioasei instituții.

Doar în perioada de deschidere iniţiată de Ceauşescu după venirea sa la conducerea PCR, strălucita cântăreaţă Doina Badea a reuşit să imprime şi să difuzeze radiofonic romanţa “Vânt de seară”. Desigur, modificând câteva versuri. Dar după un timp, aceasta nu a mai fost difuzată, intrând din nou în atenţia cenzurii politice.

După 1990, un grup de inimoși au avut inițiativa aducerii osemintelor lui Nello Manzatti în România, locul unde marele compozitor așteaptă obșteasca înviere și Judecata de Apoi urmând să-l facem cunoscut în viitorul apropiat.

Credem că a venim momentul să scoatem la lumină atât opera compozitorului Ion Mânzatu, cât și imprimările vocii interpretului de muzică ușoară Nello Manzatti, ca și memoriile sale din exil. Sperăm ca Electrecord, care este depozitarul unora dintre înregistrările interbelice ale lui Mânzatu, precum și instituțiile de cultură ale statului român, să audă acest îndemn și să îi dea curs așa cum se cuvine. Iar dacă nu, atunci revine societății civile această îndatorire.

Dumnezeu să îl odihnească în pace pe Ion Mânzatu.

VIDEO: Vocea lui Nello Manzatti, imprimare pe disc de ebonită Columbia pentru patefon