De-a lungul ultimelor câteva decade, stânga „progresistă” a reușit să adeverească cu succes celebrul avertisment al lui Antonio Gramsci referitor la „lungul marș prin instituții”. În aproape fiecare țară occidentală, aderenții săi domină în prezent sistemul educațional, mediatic, instituțiile culturale și behemoții financiari.
Și cu ce realizări se laudă? Nu atât de multe pe cât s-ar fi așteptat. În locul unei asumări a puterii în stil bolșevic, există șanse serioase ca triumful instituțional să nu producă o victorie politică pe termen lung, ca să nu mai vorbim de o deviere substanțială a opiniei publice.
Chiar și înainte de inițiativa eșuată a lui Bideu – Build Back Better – progresiștii americani întâmpinau opoziție cu afirmațiile lor extrem de greu de pus în practică despre „zero Covid” și „zero emisii”, despre contracararea „rasismului sistemic” cu tăierea fondurilor către poliție, reglementarea limbajului și redefinirea celor două sexe biologice într-o multitudine.
Acum este din ce în ce mai evident că acest „marș” a început să se poticnească. Asemeni generalilor francezi din 1940, care au crezut că îi pot învinge pe nemți perfectând tactici folosite în Primul Război Mondial, stabilimentul progresist și-a construit propria sa linie Maginot, care deși greu de pătruns, ar putea fi totuși flancată.
Nu le putem nega „progresiștilor” o serie de succese limitate. Au dezvoltat, într-adevăr, o abilitate remarcabilă de a compromite chiar și cele mai respectabile instituții, cum ar fi armata americană. Dar cam aici se opresc realizările lor.
În vreme ce cadrele superioare ale Pentagonului se concentrează pe „terorismul domestic” și pe o agendă socială „progresistă”, armata a gestionat catastrofal retragerea din Afghanistan și pare complet nepregătită pentru competiția chineză și rusă. Și efectul acestui marș progresist este limpede ca lumina zilei: procentul americanilor care resimt „o foarte mare încredere în armată” a scăzut în trei ani de la 70% la 45%.
Acest declin al încrederii în instituții majore, atât de evident în America, este resimțit și în Europa și în Australia. În Europa, de exemplu, tinerii au început să-și exprime din ce în ce mai puțin mândria vizavi de moștenirea lor culturală și religioasă, și sunt aproape de trei ori mai predispuși decât părinții lor să creadă că democrația este în declin.
Marele paradox al „progresismului” este că nicăieri nu i se pot observa mai bine neajunsurile decât în inima sa geografică: centrele urbane dens populate. Gândirea convențională a dictat că viitorul economic high-tech american va fi modelat în zonele urbane dens populate, în care companiile-vedetă au cele mai bune șanse de a recruta angajați vedetă.
Dar în vreme ce clasa superioară a forței de muncă continuă să se îndrepte spre centrele dens populate, pe teren oamenii migrează în cealaltă direcție. În cadrul păturii cu venituri mari, nu numai cea din America, dar și cea din Europa, marea majoritate a creșterilor au fost înregistrate de suburbii și periferii. În ultima decadă, peste 90 % din întreaga creștere a populației metropolitane a Statelor Unite și 80% din creșterea în sectorul angajărilor a avut loc la periferie. Pe teren, așadar, visul „progresist” se destramă.
Plandemia a exacerbat aceste trenduri, iar cartierele citadine se recuperează cu mult mai greu decât cele suburbane, periferice și micile orașe. Dar chiar dacă aceste schimbări nu sunt permanente, cel puțin nu în totalitate, rezidenții citadini trebuie totuși să se confrunte cu o altă capcană a agendei „progresiste”: infracționalitatea în creștere. Douăsprezece orașe americane au avut parte de un număr record de omucideri anul acesta; toate sunt sub conducerea unor lideri democrați, adesea progresiști, și mulți dintre ei au încercat să explice infracționalitatea și au scuzat, ba chiar au lăudat jafurile și haosul cauzat de protestatari în vara lui 2020.
Cu toate acestea, în ciuda impactului visceral asupra zonelor urbane, educația este domeniul în care noua hegemonie ar putea să aibă impactul cel mai de durată. Noii mandarini educaționali ai Occidentului, din ce în ce mai stridenți și influenți, nu au nevoie de moștenirea noastră liberală, pe care ei o consideră drept nimic mai mult decât o acoperire pentru rasiști și misogini.
În Canada, am asistat la o „purificare prin flăcări” a orice, de la vechi enciclopedii, la hărți, la ilustrații din perioada Marii Depresiuni. În America, prăpastia dintre profesori și public nu face decât să se adâncească, iar conservatorii sunt pe cale de dispariție în multe campusuri: într-adevăr, în campusuri renumite cum ar fi Williams, Swarthmore și Bryn Mawr, raportul dintre democrați și republicani ajunge undeva între 70 și 132 la 1.
Aceste trenduri sunt de mult timp vizibile în domeniul științelor umane și sociale, dar acum până și știința a ajuns să fie politizată. Așa că probabil că nu este o surpriză că universitățile își pierd credibilitatea chiar și printre stângiști tradiționali, care se minunează de felul în care aceste universități își consolidează reputația progresistă în timp ce încasează profituri uriașe din donații și îi plătesc prost pe majoritatea angajaților lor.
Și alături de nemulțumirea crescândă față de armată, au început să opună rezistență și profesorii, elevii și părinții. Un număr de profesori care au fost „anulați” sau altminteri amenințați pentru dizidența lor, și-au mutat acum rezistența în instanță. Există de asemenea o critică considerabilă din partea părinților și a alumnilor, unii dintre acești alumni se angajează acum să nu mai contribuie către aceste școli, ci să sprijine noi inițiative, cum ar fi recent anunțata Universitate din Austin. Și mai important, viitorii studenți își dau la rândul lor votul negativ: după zeci de ani de expansiune rapidă, numărul studenților de colegiu a scăzut cu 5% în ultima decadă, și a mai scăzut cu încă 6.5 % din 2019 încoace.
Egalmente, doar unul din trei americani are încredere în școlile publice, unde scopul stabilimentului educațional pare a fi acela de a distruge meritul. În California, statul meu de adopție, această abordare „post-colonială” include minimizarea importanței testelor, scuzarea comportamentelor negative și impunerea unei ideologii unor studenți care sunt cel mai adesea prost-educați. În vremea asta, San Diego Unified School District este foarte ocupată cu anularea oricăror obligativități școlare, cum ar fi cunoașterea materiei, absolvirea examenelor, predarea lucrărilor la timp sau chiar prezența obligatorie; toate acestea, insistă districtul, sunt intrinsec „rasiste”. Asta într-un stat care e clasat pe locul 49 ca performanță a studenților, care sunt săraci, și majoritar membri ai unor comunități minoritare.( Și totuși, situația ar putea fi și mai rea: statul vecin Oregon a încetat să mai ceară orice dovadă demonstrabilă a unor competențe în scopul absolvirii. )
În ultimul an, această orbire a incitat o indignare publică considerabilă. Criticismul Teoriei Critice a Raselor a încurajat victoria republicană din Virginia din noiembrie, și a devenit un principiu care i-a unit pe părinți din toată țara, și a constituit inclusiv forța din spatele unei inițiative de revocare a membrilor consiliului școlar din San Francisco.
Alți părinți au optat pentru ieșirea totală din sistemul public. Pandemia a însemnat plecarea a mai mult de un milion de elevi americani din școlile publice, cu 1.2 milioane de familii care au trecut la homeschooling în ultimul an academic, ceea ce aduce numărul total de copii școliți acasă la 3.1 milioane, adică aproximativ 11% din total. Potrivit Biroului de Recensământ, familiile de culoare și hispanice au acum cele mai mari rate estimate de homeschooling, în creștere cu 16, și respectiv 12 %.
Între timp, mass media, și în mod particular companiile media istorice, reprezintă un alt bastion progresist care îți pierde credibilitatea. Un sondaj recent arăta că doar unul din trei americani are încredere în media, inclusiv o majoritate a democraților, în timp ce doar 15% dintre americani au încredere în presa scrisă. Parte din această situație se datorează cu siguranță prejudecăților lor: deși rămân niște voci conservatoare puternice, în special în talk show-urile radio și în publicațiile Newscorp, marea majoritate a puterii jurnalistice aparține stângii. Este aceeași poveste și cu rețelele de socializare, care domină din ce în ce mai mult accesul la știri și sunt, la rândul lor, privite în general cu neîncredere.
Dar linia Maginot a mass-mediei s-ar putea arăta mai vulnerabilă decât ne-am fi așteptat, și această breșă este cu siguranță mult mai promițătoare decât cea care a rezultat din flancarea nemților. Există cu certitudine o provocare a status quo-ului, care vine nu doar de la dreapta tradițională, ci și de la o pleiadă de noi publicații care oferă analize inteligente în afara stabilimentului de partid, precum și de pe Substack. Dacă oligarhii trusturilor de presă nu găsesc o modalitate de a înăbuși aceste elemente, s-ar putea ca o recrudescență a gândirii libere să salveze jurnalismul din ghearele editorilor progresiști și a școlilor de jurnalism.
Schimbarea din peisajul mediatic o reflectă pe cea din cultura de masă. Până prin anii ‘50, cultura populară era văzută ca fiind în mare măsură neutră. Dar în ultimele decade, a căpătat un aspect din ce în ce mai monocrom – unul de care s-a săturat până peste cap o proporție semnificativă din public. Rocada dintre sexe ar putea să îi entuziasmeze pe progresiștii creativi, dar refacerea după șablonul corectitudinii politice a unor filme populare clasice s-a dovedit un dezastru la box-office. Într-adevăr, este surprinzător că prezentatori în mod deschis conservatori, cum ar fi Greg Gutfeld de la Fox, au acum rating-uri mai bune decât rivalii lor mult mai bine ancorați, Jimmy Kimmel și Jimmy Fallon.
Și cu toate acestea, nu este nimic mai ironic și potențial mai periculos decât preluarea lumii corporate de către ideologia progresistă. În mod tradițional, dispersia proprietății și părerile conflictuale ale antreprenorilor și moștenitorilor hrăneau dinamismul democrației: aveai oameni de afaceri de extremă stângă ca George Soros și doctrinari de dreapta ca frații Koch, aflați în competiție. Se confruntau, și câteodată chiar se aliniau. Dar veneau cu puncte de vedere foarte diferite.
Astăzi, diversitatea punctelor de vedere este ștearsă intenționat, iar comportamentul corporatist se află într-un mariaj intim cu noțiunea de „mare resetare” și „des-creștere”: o economie în care îmbunătățirea condițiilor de trai pentru mase este înlocuită cu reducerea emisiilor de carbon și simbolismul diversității. Aceste standarde, desigur, nu se aplică la simandicoasele școli private la care se duc progeniturile lor, sau la zonele în care se află proprietățile lor.
Poate că oligarhii simt că merită să fie scutiți de obligațiile maselor pentru „faptele lor bune”, dar oamenii nu sunt atât de proști și atât de maleabili pe cât îi cred elitele care îi conduc. Încrederea în marile corporații, care nu a fost niciodată foarte robustă, a căzut acum sub 20%, mai puțin de o treime din încrederea acordată micilor afaceri. Devine încet-încet clar că acest capitalism ”woke” nu va rezolva niciodată diviziuni care sunt, în esență, economice. Cheia, nota Richard Parsons, fost președinte Citigroup, nu constă în cotele rasiale sau angajarea persoanelor transgender, ci în creștere economică și în oportunități. Nu va exista ”unitate”, sugerează el, până ce oamenii nu o ”vor simți în buzunare”.
Întrebarea care se pune acum este dacă va exista o rezistență suficientă pentru a întoarce curentul. Spre deosebire de consiliile școlare locale, revistele online sau chiar colegiile alternative, este dificil să înlocuiești sau să contești un Amazon, Apple, Microsoft, Google, sau un Morgan Stanley. Dar, din fericire, aceste instituții nu controlează încă toată bunăstarea. Poate că marile companii s-au auto-condamnat public și retras din afacerile cu gaz și cu petrol, dar investitorii se îngrămădesc din cauza prețurilor ridicate ale acestor bunuri.
Așadar, iată care sunt veștile bune. Pe ceea ce pare câteodată a fi drumul inexorabil către prizonieratul progresist, vedem multiple fronturi de rezistență, și coagularea incipientă a unor forțe independente în gândire, atât din partea dreptei raționale, cât și a stângii liberale tradiționale. Poate că societatea noastră nu-și va mai regăsi niciodată îndrăzneala de altădată, iar noile noastre elite vor continua să marșeze prin instituții. Dar pe măsură ce devin din ce în ce mai discreditate, ar face bine să nu uite că toate marșurile, oricât de lungi, ajung într-o bună zi la capăt de drum.
traducere: Contramundum
