Traian Trifan, exemplu de ”avă” și de erou

Eu am avut fericirea să stau o perioadă scurtă de timp cu Traian Trifan. Eu am fost mutat din infirmerie atuncea, și am avut ocazia să stau cu Traian Trifan. A fost o personalitate uriașă. A fost un om deosebit, o structură sufletească deosebită, un intelectual deosebit, el era doctor în drept, prieten cu Moța. Fost comandant legionar, fost prefect de Brașov.

A fost condamnat abuziv, nu s-a întâmplat nimic în Brașov, și totuși a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Mai târziu ne-am întâlnit la Periprava, în aceeași baracă. La început niște frecușuri, n-aș putea spune disensiuni, am avut puncte de vedere oarecum diferite, dar pe care le-am armonizat. Ne-am legat sufletește.

Pot să spun, Dumnezeu să-l ierte, mi-a acordat multă atenție și prietenie. Era mult mai în vârstă decât mine, eu eram atunci tânăr, el era bărbat în toată firea. El avea aproape 50 de ani la ora aceea, iar eu 27-28 de ani la momentul arestării. El mi-a acordat atenție și prietenie, aș putea spune. De la dânsul am învățat rugăciunea inimii. Am avut multe, multe discuții. După aceea m-a luat, am intrat în infirmerie, și, după aceea, când am ajuns la Periprava, și era și el acolo… și ne-am reîntâlnit la Periprava. A fost o bucurie mare pentru amândoi. Ne-am adunat de vorbă, rezemați de baracă, și-mi spune:

– Virgile, ei nu se tem de asta (arată spre braț), adică de forță, ei se tem de asta (arată spre cap).

Omul acesta, tot ce a enunțat, ceea ce a spus au rămas principii care nu puteau fi mutate din loc. Îi întâlnirile cu ei, el a vorbit deschis, vă dau un caz: în timpul lui Antonescu, cu reabilitarea legionarilor pe front, prin moarte. Comandantul închisorii era maiorul Munteanu, magistrat, o bestie, a fost sub toate criticile. A scos toată închisoarea afară și le-a spus:

– Conducerea, generalul, a luat măsura: cine vrea, poate să plece pe front pentru reabilitare,prin moarte.

Nu le-a spus că prin moarte, dar ăsta era ordinul: cine pleacă să nu se mai întoarcă. Și vreau să spun de Traian Trifan, când i-au pus problema, atunci el a făcut un pas înaintea frontului și zice:

– Locotenent de rezervă, Traian Trifan, înțelege să plece cu gradul său pe front, că-ți lua și gradul, te trimitea soldat. Nu are nimic de reabilitat nici el, nici Mișcarea Legionară.

Asta a fost linia directoare pentru toți. Cine a înțeles, au fost și excepții, dar majoritatea s-au orientat exact după ce-a spus el.

Încă un fapt. Eu eram la mină, la Baia Sprie, în perioada aceea de timp. Aiudul avea o anexă lângă el, o fabrică, niște ateliere mari, unde se lucra începând de la jucării, pictură, la motoare, paturi, confecții pentru armată. Lucrau aproape 2000 de deținuți acolo. Într-o zi toată fabrica este adusă-n celular, pe balcoane, știți cum e sistemul, toți scoși pe coridoare, de jur împrejur, conducerea închisorii. Era boala întrecerilor socialiste atunci, stahanovismul. Și-au pus un cetățean, un ticălos care-a spus:

– Îl provoc la întrecere socialistă pe Traian Trifan.

S-a făcut o liniște. Răspunsul lui Trifan, eu vi-l dau cu aproximație:

– Eu sunt rob, robul este sub lege, muncesc fiindcă am cultul muncii, munca are legea și morala ei, de aceea resping provocarea.

Ăsta a fost răspunsul său. L-au izolat și l-au chemat, că a dat un răspun filozofic, și el le-a zis:

– E imoral să vii să ceri o asemenea întrecere, întrecerile acestea nu pot fi un barem de muncă pentru ceilalți, să se ia media care se face în muncă. Unul putea să producă foarte mult la un moment dat, cum era Stahanov, hrănit în mod deosebit, muncea odată pe lună și după aceea se odihnea. El putea să dea un maxim de muncă pe 10 ore sau 8 ore, pe când un om, ca să aibă tot acest ritm de muncă, nu poate să dea.

Și el a explicat toate lucrurile acestea. Pe când se găsea la Periprava, veneau cu avionul în Deltă, ca să vadă și starea de spirit, și l-au invitat de mai multe ori, și el le-a spus un lucru:

– Domnilor, eu după viață nu pun punct, pun virgulă. Eu mă mișc în raport de virgulă. (…)

De la dânsul am învățat rugăciunea inimii. El rostea aproape tot timpul, în timpul în care nu era antrenat în celulă în discuții. El m-a îndemnat să rostesc rugăciunea inimii. De aceea, eu îl socotesc un învățător pe linia aceasta. Cred că o rostea după bătăile inimii. După aceea m-am întâlnit cu dânsul la Periprava.

(Fragment de interviu luat lui Virgil Totoiescu – Aiudule…Aiudule…, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 57-60, 79)

Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”.

Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Nicu Mazăre,Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita”. Faţă de neam nu am greşit cu nimic. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

(Nicolae Purcărea – Publicația Veghea)

Bărbăția și demnitatea bădiei Traian Trifan

De la început se forţase prin intimidare ca legionarii să ceară mergerea pe front pentru reabilitare. Din relatările celor prezenţi atunci în Aiud şi din ceea ce au povestit Trifan şi Marian se ştie ce s-a întâmplat. Căpitanul Munteanu cu colonelul Suceveanu, chemat de la Sibiu, duşmani declaraţi ai legionarilor, îi scoseseră pe legionari în curtea închisorii, înconjurată de ostaşi înarmaţi şi gardieni de încredere. Le-au ţinut un discurs ispititor: eliberarea cu condiţia de a merge pe front pentru „reabilitare” care sfârşea perfid: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?”

Derutaţi de întrebare, ce conţinea intenţionat condiţia mergerii pe front, cei mai mulţi au rămas pe loc. Doar un grup ataşat de Stere Mihalexe, care avusese şi mai înainte o atitudine echivocă în relaţiile cu stăpânirea, a ieşit din rânduri. Munteanu a trecut la ameninţări, insultându-i pe cei rămaşi, socotindu-i laşi şi trădători. Ieşind în faţa frontului Traian Trifan, comandant legionar, fost prefect de Braşov, a răspuns clar şi hotărât:

– Mergerea pe front în bătălia contra comunismului este o onoare pentru orice legionar. Dar nu poate fi condiţionată de vreo obligaţie morală pentru noi. Dacă ţara şi neamul ne cheamă sub arme, mergem să apărăm fruntariile, cu toate drepturile şi obligaţiile ostaşului român, nu sub presiuni şi ameninţări. Trifan Traian are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui.

Toţi au trecut alături de el, afară de grupul celor socotiţi oportunişti. Unii, prin străinătate, necunoscând împrejurările în care s-a încercat, prin compromitere morală, trimiterea legionarilor închişi pe front, l-au acuzat pe Trifan de faptul că legionarii au fost reţinuţi în închisori de Antonescu.

Încercând să mai câştige aderenţi, Munteanu s-a înfuriat, acuzându-i pe Trifan şi Marian că sunt capii răzvrătirii. A dat ordin soldaţilor să-i încadreze între baionete şi să-i ducă într-o celulă la parterul Celularului. Pe ceilalţi, sub escorta gardienilor, i-a închis cu ambele zăvoare în Celular. (De obicei se încuia doar zăvorul de sus şi cu cheia).

Munteanu i-a ameninţat cu trimiterea în faţa Curţii marţiale unde le va cere pedeapsa capitală pentru revoltă în Penitenciar, înjurându-l de mamă pe Trifan. Trifan avea un cult deosebit pentru mama sa şi pentru toate mamele acestui neam. Munteanu era voinic; dar şi Trifan era atlet şi făcuse lupte greco-romane. Într-o secundă i-a sucit braţul şi l-a aruncat pe coridor ca pe un bolovan. Ridicându-se înfuriat, Munteanu a dat ordin ostaşilor să îi împuşte pe Trifan şi Marian. Ostaşii, uitându-se la superiorul lor, un tânăr subofiţer, au pus armele la picior. Munteanu umbla în uniformă, încins şi înarmat cu pistol, dar n-a avut curaj să facă şi crimă căci martorii nu îi erau favorabili. A început să urle, blasfemiind, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi legionarii. Atunci s-a cutremurat Aiudul de bătăi în toate uşile celulelor.

Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Braşov, iar Munteanu a cerut mână liberă să acţioneze asupra legionarilor; aproape un an de zile a făcut demersurile să concentreze toţi legionarii la Aiud. Prezenţa în închisoare a unui camarad scăpat cu viaţă de pe front, demonstra intenţia criminală a guvernului antonescian, care nu voia reabilitarea noastră, ci moartea noastră: şi fizică, şi morală.

În Iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia.

În celulă ca un monah

Omul acesta, cu mintea lui sfredelitoare, căuta totdeauna răspunsurile cele mai înalte, cele mai plăcute lui Dumnezeu la toate actele noastre pământești. Câteodată se tulbura analizând actele politice ale partidelor, zise istorice, care au condus țara. Actele lor de conducere demonstrau lipsa de legătură cu Dumnezeu, lipsa conștiinței responsabilității în fața Lui și în viața particulară, și în cea comunitară. De multe ori, vrând să intru la dândul în celulă găseam ușa încuiată. Când reveneam socotind că și-a sfârșit pravila, rugăciunea sau meditația, îl găseam cu capul în mâini, neputându-și ostoi plânsul. Avea pentru mine o afecțiune deosebită. Îi plăcea să facem împreună Paraclisul Maicii Domnului. Această rugăciune îi aducea liniștea sufletească. (…)

Gândul acesta, că trebuie în mod imperios să ne pregătim pentru jertfa supremă, îi capacita toate puterile. Nu scăpa nici o ocazie să ni-l pună în fața sufletului. Aceasta era ultima și cea mai mare datorie de conștiință, care reflecta jurământul elitei legionare: jertfă de ispășire adusă lui Dumnezeu în numele neamului nostru.

La despărțire, mă învăluia în lumina albastră a ochilor și a unui zâmbet discret, care nu s-a transformat niciodată în râs, și-i îmbrăca fața aspră… Măsura vieții lui era seriozitatea și gravitatea. În ziua când am plecat la Târgșor, luându-mi rămas bun de la dânsul, mi-a spus:

– Vezi că lumea cere de la noi totul. Așa de vrea și trebuie să nu-i înșelăm așteptările…

Grija de a nu sminti, de a nu dezamăgi pe nimeni, de a fi călăuză pentru toți în închisoare, manifestată fără nici o ostentație, era lupta sa. Avea putere de autocontrol permanent; tenacitatea și constața în atitudini, faptul că nu i se putea reproșa nimic, îi dădeau aureola de mare demnitate. Blând și duios în intimitate, era necruțător cu lipsa de demnitate morală. Iată cuvântul lui la sfârșitul unei întâlniri în care se discutase despre obligația imediată și permanentă a fiecărei conștiințe de creștin.

– Noi nu suntem numai ai noștri! Vom da seama în fața lui Dumnezeu și a neamului de lipsa noastră de cunoaștere și viețuire în Hristos. Trebuie mai întâi să cunoaștem Adevărul Dumnezeiesc. Din această cunoaștere decurge implicit și obligația de a-l transforma în act de viață, de trăire. Nu ne este permis să călcăm în picioare ceea ce Dumnezeu ne-a făcut cunoscut.

”Noi acceptăm să suferim, mărturisind Adevărul”

[La Galda de Jos], prin luna mai, a sosit în colonie un inspector, activist de partid, sovietic, însărcinat cu agitaţia prin penitenciare şi care s-a recomandat Temirovschi sau Tomirovski; luând informaţii despre organizarea coloniilor de muncă cu deţinuţii politici. A venit mai întâi la Galda.

Era Duminică şi tocmai ne întorsesem de la Biserică. Un gardian de la Aiud care îl însoţea ni l-a prezentat ca inspector ministerial. Gardienii noştri, Rusu şi Avram, erau acasă. Activistul ştia destul de bine româneşte. Era un bărbat spre 50 de ani, elegant în ţinută, cu prestanţă fizică şi nu era deloc incult. Ne-a vorbit destul de decent şi ne-a mărturisit că a făcut seminarul teologic la Kiev, dar acum este convins că idealul lumii nu mai poate fi ancorat în transcendent, ci în imanent, ideea Dumnezeirii fiind o utopie perimată, doborâtă de realitatea descoperirilor ştiinţifice, materialiste pe care le deţine Uniunea Sovietică.

I-a răspuns domnul Trifan. Discuţia a durat două ore. Am reţinut finalul: inspectorul căutase să-l domine, nu atât prin argumente teologice sau măcar raţional-ştiinţifice, ci prin afişarea autorităţii căreia trebuie să ne supunem.

– Şi dacă nu ne supunem?, a întrebat domnul Trifan.

– Dacă nu vă supuneţi, veţi avea de suferit.

– Dumneata de aceea te-ai supus, ca să nu suferi? De aceea ai abdicat de la mărturisirea Adevărului? Noi acceptăm să suferim, mărturisind Adevărul.

Activistul a plecat fără să se uite înapoi. Ce s-o fi întâmplat în sufletul lui, nu ştim. Ştie Dumnezeu. Dar am aflat mai apoi că la Aiud n-a spus nimic şi a plecat la Bucureşti.

***

Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, 2002, pp. 87, 209, 139, 183)

Bădița Trifan – un om de o profundă trăire creștină

E foarte greu să spui ceva pentru un om pe care l-ai iubit până la urmă. Un om de o profundă trăire creștină, un mare și integru caracter, un povățuitor blând, înțelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un singur cuvânt pagini întregi.

Calea către Iisus Hristos o considera deschisă, generoasă, nu mărginită prin reguli rigide. El, Bădița Trifan, trăia într-o tăcere concentrată, fiind omul rugăciunii. Rugăciunea lui Iisus ne ajută să-L vedem pe Hristos în fiecare om și pe fiecare în Hristos.

Aceasta dorea eroul nostru care legase pe Iisus de suflarea, de răsuflarea și de inima lui care emana duh veselitor și măreț. Suflarea noastră să devină una cu suflarea divină care susține universul și întoarcerea în Paradis.

Mulțumesc din inimă Bunului Dumnezeu că, la vremea mea am cunoscut pe acest erou ascuțit în toate, care dorea să fie anonim și cugeta smerit la toți anii în care ne rabdă Dumnezeu fără să fim dați morții sau dracilor ca să ne piardă.

Îndureratul Dumnezeu este pălmuit de cel din urmă servitor și ne dă pildă de biruință. Aceasta este taina ascunsă în inima Bădiței și suferea cu o revoltătoare seninătate.

Într-un moment de mare intimitate i-am spus cu grjiă și teamă: ”doresc să plec la mănăstire!”… M-a privit puternic cu ochii aprinși și-a lăcrimat. Aceasta a fost ca o binecuvântare de la acest mare Bădiță Trifan.

Ne-am mai întâlnit, eu fiind călugăr, și cu o sfâșietoare nevinovăție m-a rugat să-l iau și pe el. I-am răspuns:

”Dacă tinerețea ar ști, Dacă bătrânețea ar putea”.

Și iarăși a plâns. Ajunsese la măsura fără răutate a copilului.

(Mărturia părintelui Arsenie Papacioc – Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 109-110)

„Hristos este unicul și singurul ajutor după moarte. Ferice de cine L-a dobândit prieten în timpul vieții.”

”Viața noastră trebuie să se desfășoare în cadrul paragrafelor legii dumnezeiești”

Cred că erau cam șapte sute de condamnați politici în Celularul mare din Aiud, în toamna anului 1941. Eram legionari, condamnați de regimul militar antonescian. Cei mai tineri, proveniți din Frățiile de Cruce, eram cam 250 de inși, ca vârstă până-n 20 de ani. Cei maturi, în vârstă de 35 de ani erau cei mai numeroși. (…) Mai puțini depășeau vârsta de 40 de ani.

Noi tinerii, ne adresam celorlalți cu apelativul respectuos și totdeauna vechi românesc ”bădie”. Pentru cei vârstnici foloseam apelativul ”domnule”.

Pentru Traian Trifan, în vârstă cam de 45 de ani pe atunci, comandant ajutor legionar, doctor în drept și fost prefect legionar la Brașov, respectul era încă mai deosebit. Figura lui de dac, preluată de pe columna lui Traian, lumina ochilor care străluceau a răsculat de-al lui Horia, poate și ținuta simplă, dar îngrijită, a zeghei de deținut, ca și toată comportarea câtă putea fi văzută de la distanță, impuneau: ”domnul”

Mersul puțin legănat, pe un picior și apoi pe celălalt, sau vreo împrejurare de apropiere ni-l dezvăluiau nouă copiilor, sub aspectul lăuntric cald și de multă bunăvoință ”bădia”.

Printre cei care au avut influiență formativă asupra noastră, a celor tineri, Bădia Trifan, este, cred, cel mai important. (…)

Unul din gândurile asupra căruia Bădia insista în împrejurările când putea să vorbească era ”dârzenia dacilor”, simbolizată în drapelul dacic: capul de lup. (…)

În 1944 Bădia a fost dus la Brașov pentru a nu mai fi exemplu celor izolați în Zarcă pentru intransigență, de acolo împreună cu alți legionari de marcă, au adresat lui Antonescu un memoriu în care atrăgeau atenția asupra evoluției nefaste a politicii pe care o ducea.

În 1945-1946, sub regimul ”democratic”, întemnițații legionari rămași ca zestre după căderea lui Antonescu, am avut o detenție mai ”largă”, am putut lucra în atelierele penitenciarului.

Bădia Trifan sculpta troițe mici ornamentale sau candele cu suport. O imagine simbol era statornic prezentă în sculpturile la care lucra. O Golgotă pe a cărei culme erau trei cruci frânte din piciorul lor, iar deasupra pe cer, o cruce înconjurată în raze. Întrebat ce semnificație au crucile frânte și imaginea în ansamblul ei, Bădia explica: ”Vor veni vremuri grele. Se vor frânge în noi, pe Golgota ce-o avem de urcat, și credința și nădejdea și dragostea. Salvarea, numai Dumnezeu din ceruri cu puterea Lui ne-o va da.” Așa a fost și în închisori și în țară și în lume. (…)

L-am mai întâlnit după câțiva ani, în 1961, la colonia penitenciară din Deltă, la Periprava. Era același. Aceiași ochi, dar parcă îndurerați. Auzeam că era deseori văzut cu lacrimi; și erau, desigur, nu pentru suferințele personale, ci lacrimi de rugăciune pentru îndurarea cerească. Vorbea puțin din grai, dar mult din privire și din ținută.

Peste mulți ani, în 1990, după răsturnările din Decembrie 1989, aflând că trăiește, l-am căutat acasă, la Brașov. A fost foarte bucuros. Îl mai vizitaseră și alții, căci riscurile supravegherii stricte a securității fuseseră înlăturate. Era în adevăr o minune pentru oricare din legionari ca după 30 de ani de presiune să mai putem sta de vorbă, în doi sau mai mulți, fără să ne stingherească vreo grijă.

Timpul era scurt, eram venit între două trenuri, și cu grija de a nu-l obosi. Era trecut de 90 de ani. La față și la mers, era tot așa ca altă dată. Aceiași ochi vioi. Aceeași vorbă rară și apăsată.

Îl agream, domnindu-l (adică spunându-i: ”domnule”). După a doua sau a treia oară m-a oprit cu un ton puțin mustrător: ”Nu-mi mai spune domnule!”

Derutat, am amuțit o clipă în care i-am citit în ochi dragostea din inimă. ”Dar cum să vă zic?”. ”Spune-mi Bădie”.

Mi-a spus apoi de o lucrare pe care vrea s-o termine. Avea titlul ”Miorița”. Era într-o formă de machetă primară, copertată cu un desen tot schițat pe față.

Mi-a vorbit de trăsăturile sufletești pe care un conducător de oameni trebuie să le aibă. Trăsăturile acestui conducător, Bădia le identifica în păstorul cel bun din balada Miorița.Aceasta era tema lucrării.

Ne-având timp, mi s-a părut a fi nepoliticos să-i vântur numai paginile. Văzând că mă uit insistent la desenul de pe copertă, mi-a explicat: ”E semnul simbol al paragrafului. Viața noastră trebuie să se desfășoare în cadrul paragrafelor legii dumnezeiești și al legilor drepte omenești. De aceea am pus simbolul acesta pe copertă. Mai am de retușat câte ceva în conținutul ei.”

I-am dorit să trăim să o vedem  terminată. Am cerut scuze pentru deranj ca și pentru graba mea, și m-am ridicat să plec. ”Stai o clipă”. A tăcut puțin voind să sublinieze ce va spune. ”Dacă a voit Dumnezeu să trecem de toate câte au fost, e semn că are El cu noi un plan de îndeplinit”. M-a condus până la mica terasă de la intrarea casei. Am coborât scările și la ieșirea pe portița curții mi-am întors privirea. Văzându-l tot acolo, mi-am ridicat pălăria a rămas bun. Cât au mai durat cei câțiva pași până ce am dat după colțul clădirii, a făcut continuu din mână, ca semn de despărțire.

Peste numai două luni, împreună cu alți camarazi, l-am însoțit la locul de veci din cimitirul Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului.

(Mărturia lui Nicu Mazăre – Mărturisesc…. Robul 1036, ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 93-97)

Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală

Așa după cum sfântul nu vorbește despre el însuși, ci ucenicul lui care i-a cunoscut viața îndeaproape, tot așa, noi cei ce am făcut parte din vatra Aiudului, depunem mărturie despre Bădia Traian Trifan. (…) Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală, prin curaj, modestie și trăire creștină cu ardere de mare intensitate.

”Ce frumoasă este unirea între frați!” Așa a început Aiudul. (…) În jurul lui Bădia Trifan, se afla un buchet de elită, Marian Traian, șeful jud. Brașov, prof. Valeriu Ștefănescu, ajutorul comandant Anghel Papacioc, Ion Schiau, Căliman Jan Agapie, zeci de tineri mai puțin cunoscuți, dar nu mai puțin valoroși. Pe vatra Aiudului au dospit, au copt și s-au răscopt patimi și suferințe, dar a crescut și sublimul, precum floarea de nufăr din noroi. (…)

Într-o zi din 1944, suntem scoși pe coridoarele Zărcii și maiorul Munteanu ne prezintă pe Bădia Trifan:

– Priviți-l. El este singurul legionar pe care-l recunosc.

Ca să-l izoleze de noi, să nu ne influențeze, a fost trimis la Târgu Ocna și apoi la Suceava. Cum frontul se apropia, închisoarea a fost evacuată, deținuții plecând fiecare încotro au apucat. Când generalului Petrovicescu i s-a comunicat că Antonescu a dat ordin să fie pus în libertate, a refuzat:

”Eu am fost condamnat printr-o sentință și nu accept să fiu eliberat pe sub mână”. Bădia Trifan s-a prezentat la Aiud, predându-se în mâna călăului. Unii i-au reproșat că putea să plece în Germania, că putea să plece în Germania, că putea să stea ascuns, etc. Dar omul de înaltă ținută morală a fost consecvent cu principiile lui. Maiorul, care umbla numai beat, a fost nevoit să-i recunoască superioritatea. (…)

În 1946 am fost scoși la muncă la Galda și în alte colonii. La Galda am dormit alături de Bădia Trifan și Bădia Marian. Câte aș putea spune despre viața acestor oameni!

Când se culcau făceau cruce deasupra pernii și o cruce mare pe suprafața patului. Însă atât de discret, încât dacă nu erai atent, credeaică numai aranjează patul.

Nu știu dacă la vremea aceea aveau rugăciunea inimii. De altfel, cei ce o au, nu spun. NeaCostică Dumitrescu [monahul Marcu Dumitru n.n.], care practica rugăciunea inimii, vorbea despre ea dacă-l întrebai, dar nu spunea că o are. De aceea cred că Bădia Trifan și Bădia Marian, trăiau rugăciunea inimii, coborând pe Hristos în inimile lor.

Lumina de pe fața lor, blândețea, răbdarea, suportarea suferinței, frigul, foamea, lovirile de tot felul, erau tot atâtea momente de bucurie pentru ei. (…)

Într-un moment de mare dezorientare l-am întrebat ce să fac. ”Să faci altfel de cum face mulțimea. Și poate că vei greși, dar vei greși mai puțin. Mulțimea cade pradă psihozei false”.

Valoarea unui om se cunoaște după audiența pe care o are. Să amintesc de cei formați de Bădia Trifan. Când zici Virgil Maxim, zici și Marin Naidim, când zici Ion Ianolide, zici șiValeriu Gafencu, când zici Ion Schiau, zici și Căliman, Marian Traian, Anghel Papacioc, Ion Agapie, Victor Mihăilescu, Nicu Mazăre, Bălan Iulian, Nicolae  Trifoiu, Brânzei, Petru Fotin, Sebastian Avram, Gicu Dragon, Alecu Georgescu, Dr. Uță, Costică Dumitrescu și alte câteva sute, formând al doilea cerc. Cer iertare celor pe care nu-i amintesc cu numele. A trecut o jumătate de secol. (…)

Priviți fotografia lui Bădia Trifan din cartea lui Ion Gavrilă, cu brațele încrucișate, în poziție de luptă cu răul dincolo de lume…

Acesta a fost și este Bădia Traian Trifan.

(A consemnat Sandu (Atanasie) Ștefănescu, robul 1338 – Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 82-86)

Un monah între monahi

Detenția legionară începută sub Antonescu în anul 1941 se continuă prin detenția întregului neam din 1945 sub regim comunist, până în anul 1964, pe un excurs de aproape un sfert de veac pentru mulți din supraviețuitorii acestui marș static în încarcerarea comunistă.

Presiunea Occidentului obligă pe comuniști, după 20 de ani de la terminarea războiului, să elibereze deținuții politici (…)

Printre ei Bădia Traian, o prezență incofundabilă în acest marș: el purta lumina spiritului, ne-a pus în contact cu cerul, cu Iisus, cu Prea Sfânta Fecioară, cu învățătura creștină a Bisericii noastre. Printr-o viață de rugă și asceză, a acestui monah între monahi, a cultivat verticala creștină creând prin disipoli mucenici și cuvioși, o școală care a cuprins toate închisorile, modelând un Țuțea convertit, un Steinhardt spiritualizat, o mulțime de preoți clăditori ai regenerării creștine a Bisericii, preoți de mir sau monahi, strădanie încununată de cei apuși: Gheorghe Jimboiu, Gili Ioanid, Gafencu, Bohotici, etc., care acced în panteonul neamului pe zidurile sfințeniei.

În robie, [Bădia Traian] ne-a oferit pâinea credinței, care ne-a îngăduit, împotriva evidenței, să supraviețuim, să mimăm încă un surâs, fără un plămân și cu celălalt ciuruit de caverne, cu un singur rinichi, cu picioarele bicisnice să ne târâm sub altare, să invităm neamul acesta adormit la Cina Mirelui: ”Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…” în acest ofertoriu care ne trece la  viața cea adevărată întru Hristos.

Fie-ți țărâna ușoară ca lumina pe care ai risipit-o cu dărnicie în sufletele noastre, ca rațiunile inimii pe care le-ai revărsat în mințile noastre.

Dumnezeu și Bunul Iisus să te aibă în bucuria vieții veșnice, împreună cu iubitul tău prieten Marian.

(Mărturia lui Gheorghe Dragon – Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 76-77)

via Fericiti cei Prigoniti