O perspectivă teandrică despre Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor

L-am cunoscut destul de bine pe Nicolae Trifoiu, un fost deţinut politic care a stat 24 de ani în închisoriile carliste, antonesciene şi apoi în cele comuniste. Calvarul detenţiei nu i se citea pe faţa luminată de o credinţă trainică şi adevărată. Nicolae Trifoiu a fost închis cu Valeriu Gafencu la Aiud, între anii 1942 – 1946. De la el am aflat prima dată, la începutul anilor 90 despre Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor. Avea o mare dragoste faţă de Sfântul Închisorilor comuniste. A şi scris o carte de mărturii în 2003 la Cluj: „Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor din România”, Editura Napoca Star. E prima lucrare, care înmănunchează mărturii despre Valeriu Gafencu după amintirile lui Ioan Ianolide.

De atunci au mai văzut lumina şi alte cărţi ca „Sfântul închisorilor” de călugărul Moise de la mănăstirea Oaşa, în 2007 sau „Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor” de Octavian Anastasescu, Editura Meditaţii, Bucureşti 2014. De asemenea, au apărut în ultimii ani numeroase studii, mărturii sau cărţi despre Valeriu Gafencu, dar nicio sinteză care să surprindă exhaustiv acest fenomen hristologic de o unicitate tainică a ortodoxiei mărturisitoare româneşti. Fenomenul Valeriu Gafencu trebuie privit din perspectiva teologică a unei renaşteri din subterana istoriei a germenilor ideii de sfânt popular. Din catacombele suferinţei s-au înălţat „hristofori” ce transced lumea materială perceptibilă. Valeriu Gafencu reprezintă suma Sfinţilor Închisorilor din perioada comunistă şi nu numai. Valeriu Gafencu a transces prigoana comunistă. El a fost un persecutat al regimurilor totalitare în general, fie carlist, fascist sau comunist. Prin Valeriu Gafencu asistăm la o rezistenţă spirituală şi tainică a ortodoxiei autentice faţă de agresiunea regimurilor dictatoriale. În general, studiile şi mărturiile vorbesc despre ultimii ani de viaţă a Sfântului Închisorilor, despre martiriul de la Târgu Ocna din 1951/1952 şi revelaţiile Luminii din acel sanatoriu, ca o cameră înaintea morţii şi Învierii.Dar imanenţa fenomenului Valeriu Gafencu nu o putem pricepe decât de la convertirea sa în zarca Aiudului din primăvara şi vara lui 1943, când tânărul prizonier al regimului antonescian realizează că suferinţa sa este începutul izbăvirii sufletului pe calea spinoasă şi plină de ispite sau pericole în drumul tainic al mânturii şi Învierii. Cu lacrimi în ochi, Valeriu Gafencu, deşi creştin practicant, „căldicel” ca toţi tinerii realizează atunci sensul zguduitor al suferinţei ca o cale a spinilor înspre mântuire a generaţiei sale lovite de o istorie crudă şi nedreaptă. Nu-l putem înţelege pe Valeriu Gafencu de la Târgu Ocna fără revelaţia mântuitoare a convertirii din zarca Aiudului. El realizează cu smerenie că face parte din sensul istoriei creştine a neamului său şi prefigurează prin suferinţă ceea ce va urma pentru români, adică calvarul din perioada bolşevică a comunismului.

Într-o scrisoare către cei dragi, Valeriu Gafencu face o mărturisire de credinţă a sensului vieţii sale întru Hristos şi a convertirii în spiritul şi legea unei vieţi de călugăr între gratiile puşcăriei: “Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr. Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite?! Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat. Ce este viaţa?! După mult zbucium, după multă durere trăită – paharul suferinţelor mi se umpluse –, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu.”

Valeriu Gafencu devine un om liber întru Hristos deşi era închis. Libertatea întru Hristos nu ţine cont de zidurile ridicate de oameni. El percepe puşcăria ca şi catacombele romane pentru primii creştini: eliberatoare şi sfinţitoare. Valeriu Gafencu se poartă între zidurile puşcăriei ca într-o mănăstire, oferind sens suferinţei şi un exemplu pentru o generaţie ce urma să fie sacrificată pe altarul materialismului ateu comunist. Valeriu Gafencu era deja în mijlocul unei lupte între bine şi rău, între Lumină şi întunericul căderii. Gafencu devine omul nou împărtăşit liturgic cu tainele credinţei cele adevărate, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ca un sfânt ostaş implicat în războiul nevăzut cu vechiul om „sinucis” sufleteşte de căderea din grădina Edenului. Convertirea lui Valeriu Gafencu la viaţa desăvârşită a lui Hristos din iunie 1943 e prima treaptă pe scara spre sfinţenie şi o deschidere a dasein-ului spre miracolul unui model hristic pentru generaţii de martiri anticomunişti de la Târgu Ocna, din iarna lui 1952. Prin rugăciune şi post Valeriu Gafencu sfinţeşte sanatoriul de la Târgu Ocna. Aici bolnavii de TBC nu îşi aşteptau moartea, ci doar adormirea întru cele veşnice, cu îmbărbătarea rugătoare a lui Valeriu Gafencu care era perceput ca un sfânt de către colegii de penitenciar, dar şi de către gardieni sau doctori. Puterea rugăciunii sfinţitoare a lui Valeriu Gafencu înmuiaseră inimile împietrite ale gardienilor. Sanatoriul Târgu Ocna, în 1951/1952 devine prin Valeriu Gafencu o „pregustare” a Raiului, o anticameră necesară spre mântuire şi Înviere. Valeriu Gafencu a ajuns la o desăvârşire a credinţei sfinţitoare la Târgu Ocna, care nu ar fi fost posibilă fără coborârea în iadul şi catacombele morţii sau deznădejdii de la Aiudului. Valeriu Gafencu devine la Târgu Ocna, în ochii colegilor săi de suferinţă şi generaţie o Imitatio Christi. Doctorii şi gardienii sunt înnobilaţi şi transfiguraţi de suferinţa sfinţitoare a lui Valeriu Gafencu. Un coleg de celulă care a devenit mai târziu preot vorbeşte de transfigurarea la propriu a închisorii: “La Târgu Ocna s-a practicat „rugăciunea inimii”. Valeriu Gafencu şi Ion Ianolide au adus experienţa duhovnicească a Aiudului, cei arestaţi după 1948, pe cea isihastă a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, unde îi cunoscuseră pe marii duhovnici, părinţii Benedict, Sofian, Daniil etc. Cu binecuvân­tarea preoţilor, s-a chemat şi aci, zi şi noapte, numele de putere al Domnului nostru Iisus Hristos. Şi s-au petrecut lucruri de taină, adevărate experienţe mistice. Părinţii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie Ioja şi alţii ne-au asistat pe toţi, prin tot felul de slujbe şi mai ales prin taina spovedaniei, această „sfântă terapie”. Mai mult decât atât: în închisoare ne-am putut împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, aduse aci prin oameni ai lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au fost cuminecaţi(…)Asistenţa medicală a fost organizată, sub oblăduirea înge­rească şi maternă a doamnei doctor Margareta Danielescu, de către medicii noştri deţinuţi. Cine nu-şi aminteşte de devota­mentul şi nopţile nedormite ale medicilor Ion Ghiţulescu, Constantin Banu, Nicolae Floricel (Papaşa!), Aristide Lefa, Mibai Lungeanu? Dar cine poate să-i uite pe tinerii – tebecişti şi ei dar ceva mai în putere – care, cu o dăruire impresionantă, dar firească şi discretă, au fost în acelaşi timp surori de ocrotire şi infirmiere, femei de serviciu, spălătorese de rufe şi cearceafuri, pline uneori de puroi, muncind ca pentru Hristos, şi ziua şi noaptea, când făceam de gardă la patul bolnavilor mai grav. Dintre ei, unii nu au gustat din porţia lor de lapte, de unt sau de carne. Le cedau bolnavilor care aveau nevoie, ei mulţumindu-se cu fasole şi cu arpacaş. Mai toţi sunt aici de faţă. În mijlocul acestor realităţi tragice, tinereţea noastră, cu năzuinţele ei sfinte, purta pecetea optimismului.(“Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii”, apărută la Editura Bizantină, 2002, în îngrijirea Ioanei Iancovescu)”.

Valeriu Gafencu a adormit întru Domnul ca un sfânt. Toţi de lângă el îl percepeau sfânt, ca o icoană vie a lui Hristos. Valeriu Gafencu şi-a cunoscut ziua plecarii la Domnul, aşa cum odinioara erau hărăziţi sfinţii pustiei. În ziua de 2 februarie 1952, cu 16 zile mai înainte de adormirea lui în Domnul, Valeriu Gafencu i-a rugat pe colegii săi de suferinţă să-i facă rost de o lumînare şi de o cămaşă albă, până pe data de 18 februarie. În ziua de 18 februarie, la ora 14:00, după o indelungată rugăciune, cu ultimele puteri, Valeriu a spus: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul.” Valeriu Gafencu a ştiut să transforme suferinţa în izbăvire mântuitoare să-i dea un sens dumnezeiesc, ca o cale spre mântuire şi Înviere. “Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus. Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire. Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.” (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă). Valeriu Gafencu a înţeles clar şi distinct că omul este Chipul lui Hristos cel viu, că alt sens viaţa noastră nu are în Istorie. Într-o scrisoare din anii revelaţiei Aiudului, Valeriu Gafencu a demantelat nimicnicia regimurilor totalitare ca expresie a răului care vor să deformeze Chipul lui Hristos din om. Valeriu Gafencu a fost nu numai un sfânt dar şi un profet al necesităţii dispariţiei omului istoric pentru a face loc omului duhovnicesc şi înveşnicit de tainele credinţei al căruio sens este unirea prin mântuire şi Înviere cu Dumnezeu. “Sunt sănătos şi mă gândesc întruna la voi, dragii mei, la toate încercările prin care a trebuit să treceţi, spre a vă da seama de deşertăciunea acestei lumi, de ajutorul şi dragostea lui Dumnezeu, de Viaţa Veşnică, pe care noi o putem câştiga cu mila Domnului, dacă ne vom trăi viaţa în iubire curată, fapte bune şi rugăciune.Viaţa e un dar de la Dumnezeu, şi noi trebuie să ştim a o trăi în chipul cel mai vrednic. Să ne curăţăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire faţă de semenii noştri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine şi la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele şi să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârşi. Iată, a venit şi postul Crăciunului. Pregătiţi-vă sufleteşte pentru această mare sărbătoare creştină, prin post şi rugăciune şi nu uitaţi milostenia pentru cei săraci şi lipsiţi, căci milostenia acoperă o mulţime de păcate. Aşa că, faceţi această faptă măreaţă, ca la Sfintele Sărbători să daţi la câte un sărac, lipsit de ajutor, ba o pâine, ba o prăjitură, ba un bănuţ, că mult vă va răsplăti Dumnezeu şi în viaţa aceasta şi în viaţa viitoare. Mie îmi pare tare bine că voi înţelegeţi această lume. Mi-aduc aminte că, încă în sat, îi mai ajutaţi din când în când şi pe ţiganii şi pe nevoiaşii de pe la noi! Ştiţi voi ce înseamnă lucrul acesta!? Fericirea este sensul întregii noastre vieţi. Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţă, meditaţie şi frământări, cu viaţă aspră, că Viaţa nu are nici un sens fără Hristos! Că toate alergările noastre, fără Iisus sunt deşertăciune şi goană după vânt! De aceea, să căutăm ca prin modul nostru de trăire să-l câştigăm pe Mântuitorul în inimile noastre. Numaidecât să vă spovediţi şi împărtăşiţi. Să faceţi o spovedanie cât mai serioasă şi mai adâncă. Să luaţi hotărârea de a vă lepăda de păcate, să duceţi lupta cu răul inimii voastre, înclinate a-i judeca şi condamna pe alţii pentru faptele lor, când noi înşine săvârşim aceleaşi păcate.” (Penitenciarul Aiud, 22 noiembrie 1943).Viaţa lui Valeriu Gafencu a fost sfinţită de suferinţă şi credinţă. Şi la Târgu Ocna, Sfântul Închisorilor a ajuns la o înaltă trăire religioasă, la isihia, acea linişte perfectă cum numai cei ce se identifică cu Hristos o pot avea. Dincolo de opoziţii trecătoare şi fără consistenţă teologică, Valeriu Gafencu este perceput de tot mai mulţi români ca un sfânt popular, E o chestiune de timp, în durata lungă a omului istoric şi foarte scurtă din punct de vedere al omului teandric, ca Valeriu Gafencu să fie recunoscut oficial de Biserică ca sfânt în calendar.

de Ionuţ Ţene Napoca News