20 ianuarie 1998. 23 de ani fără NICOLAE BATICU. Și o amintire de suflet…

de Florin DOBRESCU

Citisem și auzisem multe despre Niculae Baticu, practic cel mai mare maestru al alpinismului românesc interbelic, o legendă despre care montaniarzii vorbeau cu sfiala și respectul de care se bucură în general eroii. Cu aceeași sfială se vorbea despre cele aproape 2 decenii de închisoare politică ce îi frânseseră aripile către înălțimi… Nu știam că îl voi întâlni cat de curând în carne și oase.

În mai 1996 devenisem membru al Partidului Pentru Patrie, înființat cu trei ani înainte de veteranii Mișcării Legionare sub interbelica titulatură Totul pentru Țară – denumire obstrucționată însă de justiția iliesciană… Așa am aflat ca făceam parte din aceeași organizație cu Niculae Baticu. După cum aveam sa aflu, tot în PPP era membru si camaradul de escaladă al lui Baticu, Costică Conteș din Bușteni, un alt fost deținut politic.

Vroiam sa stau mai mult de vorbă cu Niculae Baticu, așă că într-o zi am fost luat de Nicu Mazăre – apropiat al lui Valeriu Gafencu, ce executase 24 de ani de temniță – și am intrat în casa cu aspect de cabană în care, la mansardă, locuia marele alpinist, undeva pe strada Gladiolelor, de lângă rondul Coșbuc. Nenumarate au fost vizitele pe care i le-am făcut ulterior. Amintirile despre alpinism se împleteau cu relatări inedite din activitatea sa legionară, dar si cu acelea din perioada anterioară lui 1927, când făcuse parte din Liga Apărării Național Creștine a lui A C Cuza.

Dar pentru mine rămâne cea mai impresionantă această amintire din octombrie 1996. În prea austerul sediu al Partidului Pentru Patrie, din spatele Primăriei Sectorului 4, de fapt o magherniță subînchiriată de la Partidul Alianței Civice și renovata prin muncă voluntară de bătrânii legionari, erau adunați toți militanții organizației București. Media de vârstă: 75-80 de ani. Doar câțiva tineri rătăciți ne aflam pe acolo…

Legionarii participau la alegeri, pentru prima oară după 1937, deci după șase decenii. Era un moment istoric. Se depuseseră liste in toate județele țării, chiar dacă aveam organizații in cca 30 de județe. În celeilalte circumscripții se deplasaseră delegați din județele cu filiale.

Un singur județ era descoperit: Iașiul, fostul fief legionar interbelic. Acolo candida o altă legendă, Filon Lauric, bravul spadasin și lider al studențimii ieșene legionare de la 1930. Deși locuia în București și era aproape nonagenar, prea puțin deplasabil. Evident că unele candidaturi de acest fel aveau mai mult caracter simbolic, de reîntoarcere a acestor persecutați, în spiritul poeziei lui Radu Gyr.

O tăcere grea persista peste sala plină de capete albe. Nu se mai găsea nici un delegat valid pentru a se deplasa la Iași cu dosarul de candidatură. Si deodată, un glas sparge tăcerea: „Voi merge eu!” Toate capetele s-au întors spre fundul sălii, de unde răzbătuse glasul. Modest, așezat în ultimul rând, cel care se oferise voluntar era nimeni altul decât Niculae Baticu…

Însă pentru omul de 87 de ani, tot mai afectat de boala agravată de sechelele pușcăriei, o astfel de călătorie cu trenul presupunea o suprasolicitare riscantă, care se putea termina prost… Zadarnice au fost toate încercările președintelui Iulian si ale celorlalți camarazi de a-l convinge sa renunțe. Niculae Baticu era neînduplecat în hotărârea sa. Era o trăsătură definitorie a caracterului său…

În ziua următoare, Nae Baticu (așa cum îi spuneau camarazii) depunea candidatura camaradului său Filon Lauric în fosta cetate a naționalismului românesc interbelic, la Iași.

Ce vremuri… Ce oameni…

Notă: Niculae Baticu s-a stins la 20 ianuarie 1998, fiind înmormântat la cimitirul Izvorul Nou.