“Hristos nu a avut comportamentul cuiva care caută cu orice preț să-și atragă susținători, ci a preferat să spună adevărul celui din fața sa, fără niciun fel de menajamente, dar și fără a-l agasa….”. REFUZUL LINGUȘIRII ȘI AL COMPROMISULUI DUHOVNICESC, DAR ȘI AL ÎNCĂLCĂRII LIBERTĂȚII CELUILALT
“Nu putem să ne strecurăm și să păcălim pe Dumnezeu, slujind banului! Suntem creștini sau închinători la idoli?
ÎNTRE “DUMNEZEUL DIN CAPUL NOSTRU” ȘI “DUMNEZEII” BUNURILOR MATERIALE DE CARE SUNTEM ATAȘAȚI
Pr. Constantin Sturzu/ Ziarul de Iasi:
Propovaduirea Evangheliei in patru timpi
Pentru propovaduirea Evangheliei, adica pentru a grai despre“Vestea cea Buna” a mantuirii in Iisus Hristos, avem un dumnezeiesc model in textul ce se va rosti maine in biserici si care relateaza despre intalnirea Domnului cu “tanarul cel bogat” (v. Matei 19, 16-26). Putem identifica, in modelul cristic de lucrare cu sufletul omului, patru momente distincte. Mai intai, vom constata ca Mantuitorul este…neimpresionabil in dialogul cu tanarul bogat. La intrebarea “Bunule invatator, ce bine sa fac ca sa am viata vesnica?” (v. 16), Iisus ii da mai intai o replica descumpanitoare: “De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decat numai Unul Dumnezeu” (v. 17). Cu alte cuvinte, Hristos refuza linguseala, refuza orice forma de captatio benevolentiae venita din partea acelui tanar (care mai era si dregator, adica avea o functie importanta). Chiar daca epitetul “Bunule” era cum nu se poate mai potrivit, fiind intrutotul adevarat, totusi Domnul ii arata ca doar Dumnezeu este bun si ca, daca i se adreseaza asa, atunci sa o faca avand constiinta ca se afla inaintea lui Dumnezeu Insusi.
Dar nu este singura explicatie a acestui mod de a reactiona al Domnului. El voieste sa ne invete si pe noi, crestinii de azi (pastori sau simpli credinciosi), cum sa reactionam cand oamenii ne gratuleaza cu astfel de epitete. Adica sa punem toate lucrurile bune din viata noastra pe seama lui Dumnezeu, aratand ca El este singura sursa a binelui pe care l-am dobandit sau l-am savarsit. Dar cati dintre noi ar rezista, cu adevarat, la o astfel de abordare? Cati dintre cei care slujesc lui Dumnezeu, fiind abordati de un mai-mare al zilei (sau de un om oarecare), cu unele cuvinte de apreciere, chiar reale fiind, ar avea curajul sa replice: “De ce-mi atribuiti mie acestea? Toate cele bune de la Dumnezeu ne vin!” Daca ni se“inmoaie genunchii” intr-o astfel de situatie, atunci sa stim ca deja iesim din lucrarea evanghelica si ne plasam intr-o relatie pur umana, excluzand pe Dumnezeu din dialogul nostru cu celalalt.
Cel de-al doilea element la care trebuie sa luam aminte, daca am trecut cu bine prima etapa, este de a incuraja omul sa exprime ceea ce are mai bun in el, sa scoata la iveala lucrarea sa, spre a intelege, astfel, pana unde a ajuns, duhovniceste vorbind. Si sa aratam ca avem incredere in el ca “stie poruncile”,, adica sa pornim de la ceva ce stie sau ii este familiar (cum a facut Pavel in areopagul atenian, cand i-a laudat pe greci pentru evlavia lor fata de “Dumnezeul necunoscut”). Este ceea ce face si Domnul in momentul in care ii aduce aminte tanarului despre poruncile pe care acesta le cunostea si despre care marturiseste ca le-a implinit. Cu alte cuvinte, si noi trebuie sa cercetam, mai intai, pe cel din fata noastra, spre a vedea unde se afla, din punct de vedere spiritual. Nu trebuie sa ne repezim sa-l catehizam, plecand de la premisa ca este un analfabet in cele ale credintei, anulandu-i orice cunostinta anterioara despre Dumnezeu. Abia dupa ce sesizam ce a putut el implini, in viata lui, din Evanghelie sau in ce fel de relatie se afla cu Dumnezeu, putem continua dialogul, aratandu-i pe ce drum are nevoie sa mearga mai departe.
Urmatoarea “miscare”, cea de a treia, este cea mai delicata si necesita multa indrazneala. Vedem ca Hristos nu-l cruta deloc pe acel tanar evlavios si ravnitor, ci ii pune in fata o alegere mai mult decat incomoda: aceea de a-si vinde averea, de a imparti totul saracilor si de a urma cu totul Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu-l lasa pe tanar in starea de automultumire, de autosuficienta, nici nu-i cruta slabiciunea pe care o avea pentru averile pamantesti, ci ataca exact in punctul cel mai nevralgic, in locul unde stia ca sufletul sau inca mai este bolnav. Asta ar trebui sa facem si noi cand avem in fata cate un credincios cu viata curata, cu multa ravna pentru implinirea poruncilor: sa cautam sa vedem ce-l tine, totusi, departe de starea de desavarsire, sa-i identificam slabiciunea si sa-i oferim medicamentul necesar vindecarii, oricat de amar ar fi el. Daca ne multumim sa avem un credincios cuminte si evlavios, gandind ca i se poate trece cu vederea vreo “slabiciune” (mai ales daca e o persoana care ajuta mult Biserica), atunci procedam invers decat Domnul si nu suntem vrednici a ne numi slujitori ai Sai.
Nu te teme, turma… mare?
Al patrulea moment al propovaduirii este, poate, cel mai dificil dintre toate. Asta pentru ca inseamna, adesea, a te recunoaste “invins” si, mai ales, a nu recurge la alte mijloace decat la cele care tin de propovaduirea Evangheliei, spre a convinge pe cineva. Inseamna a respecta intrutotul libertatea fiecarei persoane careia i te adresezi si a accepta faptul ca cel din fata ta are dreptul sa nu primeasca ce-i comunici, ca are, inclusiv, dreptul sa-L refuze pe Dumnezeu. Tanarul caruia Mantuitorul Hristos i-a cerut sa-si dea averea saracilor nu a putut primi acest cuvant si a plecat intristat (v. 22). Iar Domnul nu l-a oprit sa plece, nu a insistat nicio secunda in a-l convinge sa primeasca acel cuvant al Sau, nu a folosit puterea sa dumnezeiasca spre a-l impresiona cu vreo minune. A preferat sa-l lase liber, sa treaca un timp in care samanta Evangheliei ce s-a sadit in inima lui sa rodeasca (lucru care s-a si intamplat, Traditia mentionand ca, dupa aproximativ un an, a facut ceea ce l-a indemnat Hristos). Cu alte cuvinte, Hristos nu a avut comportamentul cuiva aflat in “campanie electorala”, care cauta cu orice pret sa-si atraga sustinatori, ci a preferat sa spuna adevarul celui din fata sa, fara niciun fel de menajamente, dar si fara a-l agasa in vreun fel cu insistenta si cu argumente “zdrobitoare” care inving, dar nu conving.
Asadar, propovaduirea credintei se poate face urmand modelul pe care Domnul ni-l indica a fi viabil in dialogul cu orice alt suflet, renuntand la un comportament de tip “electoral”, evitand a face compromisuri doar de dragul de a avea mai multa multime in biserica, intrucat, pe termen mediu si lung (dar mai pe ales pe termen… vesnic) lucrul acesta este pierzator, nu castigator de suflete. Hristos a spus: “Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua imparatia” (Luca 12, 32), nu a spus: “nu te teme, turma mare”. Pe Domnul nu-l intereseaza cantitatea de credinciosi si sa fie adusi oricum in Biserica, ci il intereseaza cum se apropie ei de Dumnezeu (desi sufera, cu o durere de nemangaiat, pentru fiecare suflet care alege sa stea departe de Dansul).
Daca nu procedam asa cum ne invata Hristos, in loc sa-i ajutam pe oameni sa se apropie de Dumnezeul Cel Viu, nu facem decat sa-i lasam in platadumnezeului din capul lor, unul pe care ei si-l croiesc pe masura neputintelor lor, cautand sau inventand tot soiul de formule – zise “de credinta” – prin care isi justifica, de fapt, unele pacate sau patimi care ii stapanesc. Dupa cum o alta consecinta negativa a gresitei propovaduiri poate fi aceea de a-i pune pe oameni intr-o relatie artificiala, exterioara cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, daca vrem sa ne ostenim cu folos in ogorul Domnului, sa o facem cu mult discernamant, caci, asa cum se spune intr-un comentariu patristic, “binele nu-i bine daca nu-i bine facut”.
Predica aspra la Duminica a 12-a dupa Rusalii a IPS Nicolae Condrea, Mitropolitul ortodox român al celor doua Americi (2012):
“Biserica lui Hristos nu este o simpla asociatie sau un club, unde ne simtim bine sau unde venim sa ne intalnim cu fratii nostri, ci o comunitate bazata pe jertfa”
“Duminica a douăsprezecea după Rusalii ne vorbeşte despre o întâlnire cu totul specială. Nu este vorba despre un om suferind care vine să ceară tămăduire, nu este vorba despre un părinte disperat care vine să ceară vindecare din stăpânirea demonului pentru copilul său, ci este vorba de o întâlnire a lui Hristos cu un om care pare deja desăvârşit, cu un om care spune că a împlinit din tinereţe poruncile şi, dacă citim cu atenţie relatarea Sf. Matei vedem că poruncile la care se referă nu sunt numai citate din cele zece porunci ale lui Moise – să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să îţi cinsteşti părinţii, să nu depui mărturie mincinoasă – ci se adaugă la acestea porunca cea mai mare: să-L iubeşti pe Dumnezeu, spune Hristos, că este cea mai mare, apoi, asemeni ca şi aceasta, să-l iubeşti aproapele tău.
Vă amintiţi, parabola samarineanului milostiv este tocmai un răspuns al Mântuitorului la întrebarea altui tânăr, Cine este aproapele meu? Acest tânăr nu întreabă <Dar oare, Doamne, cine este aproapele meu…?>, ci spune, foarte surprinzător, că le-a împlinit din tinereţe. Şi cele cu “să nu…”, şi aceasta, ultimă, că şi-a iubit aproapele din tinereţe. Cu siguranţă, Hristos a fost impresionat să vadă că un tânăr a fost preocupat din tinereţe să împlinească poruncile, cele din legea lui Moise şi aceasta, care este greu de îndeplinit până în ziua de astăzi, să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Şi, totuşi, Hristos ştia că acestui tânăr îi mai lipsea ceva; pentru că nu numai împlinirea poruncilor ne arată vrednici să intrăm în Împărăţia Cerurilor, ne arată desăvârşiţi, ci şi renunţarea la orice patimă în viaţa noastră.
Acest tânăr era foarte bogat. Şi nu numai că era foarte bogat, ci, aşa cum vedem din Evanghelie, ţinea foarte mult la bogăţia lui. De aceea Mântuitorul îi spune ce-i lipseşte lui. Împlinise toate poruncile. Îi mai lipsea ceva. Îi mai lipsea tocmai statutul de ucenic al lui Hristos. Iar acest statut se dobândea prin renunţarea la patima lui cea mai înverşunată şi prin urmarea lui Hristos. Hristos, ca Dumnezeu, i-a cunoscut patima şi i-a dat răspuns la întrebarea lui: Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde toate, dă-le săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi vino şi-Mi urmează Mie. Şi ne spune Sf. Evanghelie că tânărul s-a întristat adânc, căci era foarte bogat. S-a întristat, dar a ales bogăţia şi nu L-a ales pe Dumnezeu.
Era posibil pentru tânăr să-L aleagă pe Dumnezeu? Haideţi să ne amintim de Sfinţii Apostoli care, e drept, nu erau oameni bogaţi; erau oameni săraci, erau oameni simpli, erau pescari. Dar, când au auzit cuvântul Mântuitorului, acelaşi cuvânt, Vino şi-Mi urmează Mie, au lăsat toate. Au lăsat mrejele, au lăsat familiile, au lăsat copiii şi au urmat lui Hristos. De acest tânăr nu ni se spune că avea familie. Nu era legat de legături familiale. Era legat de patima pentru avuţie şi n-a putut să renunţe la această patimă pentru Dumnezeu, aşa cum au făcut-o Apostolii. Apostolii au lăsat toate şi I-au urmat lui Hristos. Şi Sfântul Matei ne spune că atunci când Apostolii întreabă care va fi soarta lor, a celor care I-au urmat lui Hristos lăsând toate, Mântuitorul ce le răspunde? Că vor şedea pe cele douăsprezece tronuri ale lui Israel la judecată; dar mai spune că cel care nu-şi lasă ţarină şi familie şi copii şi nevastă şi tot ce are şi nu-I urmează nu este vrednic de El. Aşadar, dacă punem în legătură cele două cuvinte ale Mântuitorului, vedem clar cum acest tânăr n-a fost vrednic de Dumnezeu.
Deşi era un tânăr aproape desăvârşit, îi mai lipsea ceva, îi mai lipsea ceva care nu era un detaliu, ci era interesul adânc al vieţii lui! Toată viaţa lui se învârtea în jurul acestei avuţii. De aceea n-a putut să o lepede. Toată dragostea lui era una pământească, aceasta pentru avuţie. Dacă cineva v-ar cere să renunţaţi la lucrul cel mai drag al vieţii voastre, aţi fi în stare s-o faceţi? Răspunsul este <Poate. Depinde cine ne-o cere.> Dar, de cele mai multe ori, răspunsul este că nu putem renunţa la ceea ce este mai drag în viaţa noastră. Iar tânărul de azi ne dovedeşte că nu putem renunţa, de multe ori, nici chiar dacă Dumnezeu Însuşi ne-o cere. Aceasta este problema vieţii noastre creştineşti. Dacă dorim să-I urmăm lui Hristos. Căci a-I urma lui Hristos vedeţi că nu este un lucru uşor. Nu este doar a primi botezul şi mirungerea, a urma poruncile, a veni la biserică, a urma posturile, a ne strădui să ne rugăm, ci a-I urma lui Hristos înseamnă să lăsăm toate pentru Hristos! Să privim atent la viaţa noastră, să vedem ce are valoare în viaţa noastră şi să lăsăm toate pentru Hristos. Aceasta este jertfa care se cere oricărui creştin. Aceasta este jertfa pe care Hristos ne-o cere ca să ne dovedim dragostea faţă de Dumnezeu.
Iar, dacă revenim la avere, la bunuri materiale, trebuie să ne amintim de predica de pe munte, în care Hristos ne spune că unde este comoara ta, acolo este și inima ta. Dovadă: tânărul de astăzi. Comoara i-a fost pe pământ, inima i-a fost pe pământ, deşi el cu gura spunea: Doamne, ce trebuie să mai fac ca să intru în Împărăţia Cerurilor? Şi, când i s-a răspuns foarte drept şi la obiect, a refuzat, pentru că inima lui era pe pământ, acolo unde era comoara lui. Aşadar, atunci când vorbim de a-I urma lui Hristos şi a lepăda cele care ne leagă de această lume, trebuie să considerăm exact ceea ce vorbim. Pentru că acest ataşament, în cazul tânărului, de bunurile materiale, nu este doar o dorinţă de a avea haine frumoase, de a avea o maşină frumoasă, de a avea o casă spaţioasă, ci această legare a sufletului nostru de bunuri materiale dovedeşte ceea ce s-a întâmplat cu tânărul: cănoi, de fapt, iubim bunurile şi nu-L iubim pe Dumnezeu şi nu suntem în stare să-I răspundem lui Dumnezeu, să răspundem dragostei lui Dumnezeu aşa cum El Şi-a arătat-o faţă de noi. În ţinerea noastră la bunurile materiale se arată faptul că, în relaţia noastră cu Dumnezeu, noi nu ştim cum să procedăm. Modul cum privim bunurile ne arată pe noi cum Îl privim pe Dumnezeu. Modul cum suntem ataşaţi de aceste bunuri ne arată pe noi dacă-L iubim sau dacă nu-L iubim pe Dumnezeu.
Aşadar, nu este o simplă părere, o simplă idee cum că am dori să avem o viaţă îndestulată, ci, în cazul tânărului şi în cazul nostru, de multe ori, ataşamentul faţă de bunurile materiale dovedeşte că noi nu înţelegem, de fapt, relaţia noastră cu Dumnezeu. Căci, dacă am dori să răspundem dragostei lui Dumnezeu, am vedea în toată lumea şi în toate bunurile acestea pe care noi le considerăm ale noastre, am vedea că nu sunt ale noastre, ci am vedea în ele daruri ale lui Dumnezeu, am vedea dragostea lui Dumnezeu revărsată peste lume. Nu spune Hristos în Predica de pe munte, după ce spune Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta: De ce vă îngrijiţi de ziua de mâine? Priviţi la păsările cerului, priviţi la crinii câmpului… Oare nu va avea Dumnezeu cu atât mai mult grijă de creaţia Sa? Căutaţi mai întâi Împărăţia li Dumnezeu și dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.
Vorbind despre bunuri şi despre avere, noi ne arătăm cine suntem. Ne arătăm dacă în bunuri vedem darul lui Dumnezeu sau, din contră, vedem o posesie a noastră, vedem un bun al nostru pe care l-am câştigat noi, credem noi, şi-l merităm, merităm să-l stăpânim. Dar Dumnezeu ne-a pus stăpâni peste toată această creaţie: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi. Dar nu ca să transformăm stăpânirea bunurilor materiale în închinare la idoli. Căci, în cazul tânărului din Evanghelie, averea i-a devenit dumnezeu; el se închina averii lui. A ales averea în loc să-L aleagă pe Dumnezeu. Dacă nu înțelegem că bunurile materiale sunt darul lui Dumnezeu şi nu sunt posesiunea noastră şi că, primind darul lui Dumnezeu, se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să oferim darul în jurul nostru, ca darul lui Dumnezeu să ajungă la cei care au fost dăruiţi mai puţin de Dumnezeu. Nu înţelegem ce este dar de la Dumnezeu, nu înţelegem ce este această lume şi nu înţelegem ce este bunul material. Ne considerăm şi ne comportăm ca nişte stăpâni şi nu suntem, căci stăpânirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu este după chipul Lui. Dumnezeu ne oferă, ne oferă ale Lui. Aceasta spunem la momentul important al Sfintei Liturghii: Ale Tale dintru ale Tale. Noi Îi oferim înapoi lui Dumnezeu; Dumnezeu ne oferă şi noi Îi oferim înapoi lui Dumnezeu.
În darul Lui, Dumnezeu Îşi arată dragostea; în răspunsul nostru ne arătăm şi noi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Cum putea tânărul să spună că-l iubeşte pe semenul său ca pe sine însuși, când era atât de legat de cele materiale? Cum putea tânărul să spună că doreşte Împărăţia Cerurilor, când a plecat cu capul în pământ şi întristat foarte, căci răspunsul pe care l-a primit de la Dumnezeu nu prea îi convenea? Vedeţi, aşadar, iubiţi credincioşi, că în jurul felului în care privim darul lui Dumnezeu, lumea, bogăţia, ceea ce avem noi, de fapt ne arătăm cine suntem! Dacă suntem creştini care dorim să-I urmăm lui Hristos, chiar cu acest sacrificiu al bunurilor materiale, a ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit. Nu este o simplă poveste frumoasă în Evanghelia de astăzi, ci este ca o oglindă în care fiecare ar trebui să ne privim si să ne întrebăm: ce-aş face eu dacă aş fi în locul tânărului?
Suntem într-o lume a bogăţiei şi cei mai mulţi dintre noi am venit pentru aşa ceva, pentru o viaţă mai bună. Dumnezeu nu ne condamnă; dacă suntem aici, a îngăduit Dumnezeu să fim aici. Dar trebui să învăţăm, chiar în America fiind, iubiţi, credincioşi, să ne comportăm creştineşte, sa considerăm bunul ca dar al lui Dumnezeu şi nu ca stăpânire a noastră şi să nu ne punem inima în comoara aceasta de pe pământ, şi să răspundem prin dar darului lui Dumnezeu.Acesta este tot secretul vieţuirii creştine: cum primeşti darul de la Dumnezeu, cum recunoşti darul, cum înmulţeşti darul şi cum întorci darul înapoi la Dumnezeu. Chiar în America dacă suntem, a fi creştin nu s-a schimbat. Dacă avem mai multe daruri pe care le dorim şi pe care poate că le primim aici, să fim recunoscători lui Dumnezeu şi să ştim să întoarcem darul. Altfel, suntem ca tânărul din Evanghelie care şi-a pus inima şi toată dorinţa în bogăţiile acestei lumi şi L-a refuzat pe Dumnezeu.
Reţineţi, el a venit să afle ce să facă ca să intre în Împărăţia Cerurilor. Şi, când a auzit ce trebuie să facă, a plecat. I-a întors spatele lui Hristos. Nu acesta era răspunsul pe care-l aştepta. Pentru că n-a primit răspunsul potrivit, I-a întors spatele lui Dumnezeu. Aceasta este judecata. Să nu credem că ne strecurăm, că putem să ne împărţim, aşa cum suntem ispitiţi, şi să slujim banului şi să slujim lui Dumnezeu. Ne spune Hristos, scrie în Evanghelie foarte clar: Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. Dacă nu-I credem lui Hristos pe cuvânt, nu putem să ne numim creştini. Dacă noi credem că putem să ne păcălim pe noi înşine şi pe Dumnezeu, că putem să slujim şi banului şi lui Dumnezeu, ne păcălim pe noi înşine.
Care este răspunsul? Răspunsul este să învăţăm ce să facem cu ceea ce avem. Să învăţăm să răspundem darurilor lui Dumnezeu cu alt dar în jurul nostru, lui Dumnezeu înapoi, sunt atâţia oameni încă în nevoi, sunt atâţia oameni în suferinţă. Să-L găsim pe Dumnezeu în semenul nostru. Căci aceasta înseamnă să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi.
Iată, după atâtea explicaţii înţelegem că tânărul din frumoasa povestire de astăzi a Evanghelie nu era chiar atât de aproape de desăvârşire cum credea el, aşa cum credea că-i lipseşte încă ceva mic, încă un detaliu, ceva pe care nu-l percepea el şi a venit la un Învăţător să-i descopere. S-a arătat pe sine ca refuzându-L pe Dumnezeu. Nu ca şi căutându-L pe Dumnezeu. Iar din întrebare şi din răspuns se poate lămuri fiecare dintre noi cine este, aşa cum v-am spus. Ne putem întreba ce-am răspunde noi la Evanghelia de astăzi. […]”
sursa: Cuvântul Ortodox
