De ce a produs secolul al XX-lea atât de multe distopii – atât de vii – opere de ficțiune care descriu nu un viitor ideal, ci un viitor pe cât de groaznic poate fi imaginat? La urma urmei, nicicând nu a mai existat un asemenea progres material; nicicând nu ar fi trebuit să se simtă omul mai eliberat de neliniștile care, pe bună dreptate, l-au tulburat în trecut. Foametea a dispărut, practic, cu excepția războaielor civile sau a regimurilor care au pus-o în mod deliberat în aplicare; și, pentru prima dată în istorie, durata de viață biblică – sau chiar mai lungă – a fost o speranță rezonabilă pentru mulți. Medicina a învins bolile infecțioase înspăimântătoare care cândva decimau populații întregi. A nu te bucura de confortul luxos pe care nici măcar Ludovic al XIV-lea nu și-l putea imagina a devenit astăzi o dovadă de sărăcie insuportabilă.
Și chiar pe măsură ce tehnologia ne-a eliberat de nevoi (deși, desigur, nu și de dorințe), proiectele politice de mântuire seculară – comunismul și nazismul – au dezlănțuit un barbarism care, dacă nu a fost unic prin ferocitatea sa, cu siguranță a fost astfel prin determinarea, eficiența și meticulozitatea cu care a fost practicat. Încercarea de a pune în faptă idealuri utopice a avut drept consecință invariabilă eliminarea unor clase întregi sau rase de indivizi. Mulți oameni, în special intelectuali, au ajuns să privească la un viitor utopic – în care dreptatea domnește pe pământ și toți oamenii sunt mulțumiți și înțelepți – ca la o stare naturală a omului. Doar existența unor clase sau rase rău-intenționate putea explica căderea din rai. Când speranțele sunt nerealiste, temerile devin adesea exagerate; când visele reprezintă singurul model, apar coșmarurile.
Nu este surprinzător că cei doi mari scriitori de distopii, Huxley și Orwell, erau englezi. A fi englez în secolul al XX-lea însemna a respira un aer de pesimism fără alinare. A fost o perioadă de declin național neîntrerupt (…)
„1984”, romanul lui Orwell, se referă mult mai direct la evenimente contemporane decât o face capodopera lui Huxley: povestea are loc în viitorul apropiat mai degrabă decât în cel îndepărtat, iar ținta sa evidentă o reprezintă stalinismul. Înainte de Căderea Zidului Berlinului, când am călătorit în lumea comunistă, am descoperit că toți cei cu care mă întâlneam și care citiseră cartea (interzisă, desigur) aveau o admirație nețărmurită pentru ea și se minunau că un om care nu a pus vreodată piciorul într-o țară comunistă putea să descrie atât de bine nu doar universul fizic – mirosul ubicuu de varză, griul clădirilor decrepite – dar și atmosfera mentală și morală.
Era ca și cum regimurile comuniste luaseră „1984” mai degrabă ca model decât ca pe un avertisment. Cum ar putea cineva să-l privească pe „Marele Lider” al Coreei de Nord, Kim Il Sung, intrând pe marele stadion din Pyongyang, cum mi s-a întâmplat în anul 1989, fără să-i vină în minte „imnul către înțelepciunea și măreția Fratelui cel Mare” – „un act”, scria Orwell, „de autohipnoză, o amuțire deliberată a conștiinței prin mijloace de zgomot ritmic”, în timpul cărora „a-ți masca sentimentele, a-ți controla fața, a face ceea toți ceilalți făceau era o reacție instinctivă”. Instinctivă deoarece însemna supraviețuirea. Marele Lider stătea acolo impasibil minute în șir în timp ce 150.000 de oameni își aruncau în aer mâinile într-o spontaneitate organizată, adorându-l, exact cum a descris Orwell. Se întâmpla la 40 de ani, mai mult sau mai puțin cu o zi, de la apariția lui „1984”.
În România lui Ceaușescu, televiziunea raporta informații despre recoltele anuale prin detalii aiuritoare, asta în timp ce toată lumea stătea cu orele la cozi pentru a cumpăra câțiva cartofi amărâți, la fel cum televizoarele din Oceania Fratelui cel Mare chinuiau populația cu știri despre depășirea Planului de Trei ani, deși nu existau de niciunele. Adesea a trebuit să mă spăl cu exact genul de săpun pe care „eroul” lui Orwell, Winston Smith, trebuia să-l folosească. Iar când Smith se gândea la calitatea vieții din Oceania, auzeam vocile albanezilor și românilor din timpul comunismului: „Și totuși, deși este evident din ce în ce mai rău, pe măsură ce îmbătrânești, dacă inima ți se revoltă de lipsa de confort, de murdărie, de lipsuri în general, de iernile interminabile, de ciorapii care ți se lipesc de tălpi, de lifturile care niciodată nu merg, de apa rece, de săpunul grunjos, de țigările care ți se dezmembrează între degete, de mâncarea asta cu gustul ei ciudat și grețos, nu este, oare, un semn că nu asta este ordinea firească a lucrurilor?”
Oameni care nu aveau niciun fel de experiență a vieții în afara regimurilor comuniste îmi mărturiseau că știau – deși nu erau siguri cum – că viața lor nu este „naturală” la fel cum Winston Smith ajunge la concluzia că viața în Marea Britanie era nenaturală. Alte feluri de trai ar putea avea problemele lor, susțineau prietenii mei albanezi și români, dar al lor era singular prin violarea naturii umane. Capacitatea imaginativă a lui Orwell de a descrie cum este să trăiești în comunism li se părea lor, așa cum mi se pare și mie, vecină cu geniul.
Multe dintre ideile lui Orwell, ca și acelea ale lui Huxley, rămân pertinente – deși amenințarea stalinismului a trecut – deoarece Orwell ne-a avertizat despre tendințele nedorite care derivă din modernitate la fel ca și despre cele care vin din stalinism. Fricile sale nu provin doar din intuiția cu privire la statele staliniste și experiența felului de a fi al comuniștilor în timpul Războiului Civil din Spania, ci și din experiența sa cu birocrația BBC în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde a văzut la prima mână potențialul mass-media moderne de a induce în eroare și de a manipula.
Să luăm ca exemplu tratamentul familiei. În „1984”, părinții se tem de copiii lor, pe care Spionii, organizația de tineret a Partidului, i-a îndoctrinat. Spionii încurajează și recompensează denunțul oricărei erezii politice, reclamă chiar și cele mai intime detalii ale vieții private, ceea ce duce la dispariția acesteia. În Anglia modernă, părinții se tem de copiii lor incontrolabili, ai căror colegi, saturați de valorile egoiste și violente ale unei culturi populare degradate, i-au îndoctrinat. În ambele cazuri, părinții nu mai sunt sursă de autoritate morală. Orwell ne forțează să ne confruntăm la nivelul imaginativ cu această răsturnare a ordinii naturale.
Dubla gândire – capacitatea de a susține două idei contradictorii și de a fi de acord cu ambele – se află prezentă în rândul nostru și va rămâne astfel câtă vreme vom avea birocrații extinse care pretind că acționează în interesul nostru în timp ce își urmăresc propriile interese instituționale. Și ce este oare corectitudinea politică dacă nu o Nouăvorbire, încercarea de a face anumite gânduri de nespus prin reforma limbajului?
Cartea lui Orwell oferă o viziune profetică asupra politizării moderne a istoriei. Tipul de istoriografie descris în „1984” a devenit practic modelul standard în varii domenii (feminism, negri, homosexuali și altele) ale studiilor academice ale resentimentului, în care istoria nu este altceva decât proiecția retrospectivă a nemulțumirilor curente, reale sau imaginare, folosite pentru a justifica și a inflama resentimentul.
Obiectivul unei asemenea istoriografii este de a anihila din toți oamenii simțul real al prezenței trecutului și culturii. Într-adevăr, tema comună care subîntinde cele două distopii ale secolului al XX-lea este nevoia de a prezerva un simț al tradiției istorice și culturale pentru ca viața să devină suportabilă.
În ambele distopii, oamenii sunt separați de trecut din cauza unei politici deliberate. O astfel de inginerie distopică este acum la lucru în propria mea țară. Prin decizia deliberată a pedagogilor, sute de mii de copii părăsesc astăzi școlile fără să știe măcar un singur fapt istoric despre propria lor țară. Principiile istorice care stăteau la baza unor vernisaje artistice au lăsat locul vernisajelor anistorice – portrete de femei dintr-un mix de epoci, de pildă. O cutie de sticlă lipsită de orice sens stă astăzi pe un piedestal în Piața Trafalgar din Londra ca o „corecție” la trimiterile istorice ale acestui celebru spațiu urban. În mod deliberat se creează o populație care nu are niciun fel de simț al istoriei.
de Theodore Dalrymple
Versiunea integrală a articolului a apărut în volumul de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”
Sursa: Contramundum
