În cartea sa „Vechiul Regim și Revoluția”, Alexis de Tocqueville descria Revoluția Franceză ca pe o mișcare religioasă: Idealul pe care și l-a propus Revoluția Franceză nu era doar o schimbare în sistemul social francez, ci nici mai mult, nici mai puțin decât o regenerare a întregii specii umane, creând o atmosferă de fervoare misionară și, de fapt, căpătând toate aspectele unei renașteri religioase – spre marea consternare a observatorilor contemporani. Ar fi poate mai nimerit să spunem că a evoluat într-un soi de religie.
Ryszard Legutko a dezvoltat acum această idee sub forma unei cărți, dar există un aspect crucial pe care el îl corectează și îl explică mai bine. Tocqueville era de părere că, deși Revoluția „evoluase într-un soi de religie”, rămânea totuși „una singular de imperfectă, dat fiind că nu avea un Dumnezeu, nu avea un ritual și nici promisiunea unei vieți viitoare”. Legutko arată cât de greșită este această părere. Urmașii Revoluției nu numai că posedă o teologie și o escatologie, dar au și un jurământ solemn central și o liturghie care să-l însoțească. Într-adevăr, ei repun în act această liturghie la modul obsesiv, fără să se poată stăpâni, cu o anxietate crescândă, în același timp în care se împăunează cât sunt de liberi de orice superstiție.
Născut în 1949, Legutko este un filosof polonez și membru al Parlamentului European, fost dizident în timpul regimului comunist și demnitar de rang înalt în guvernul noului stat polonez liberal-democratic. Având această poziție privilegiată care îi permite să înțeleagă la fel de bine și comunismul, și liberalismul, nu e deloc surprinzător că primul cadru la care apelează pentru cartea lui este prin a face o comparație între cele două sisteme. Progenituri gemene ale Iluminismului, crescute în același leagăn al Revoluției, comunismul și liberalismul au aceeași logică interioară, aceeași structură intelectuală și aceeași dinamică de-a lungul timpului – aceasta este teza principală a lui Legutko. Ambele întruchipează soteriologia secularizată a Iluminismului, narativul Progresului. Forma de guvernare liberală și cea comunistă sunt deopotrivă într-o perpetuă stare de pregătire între „acum” și „nu încă”, între ieșirea din noaptea întunecată a lipsei de rațiune și triumful final. În paralel, însă, pentru ele, forțele „iraționalității”, „urii”, „discriminării” și „reacțiunii” sunt încă puternice – în Vendeea, printre culacii Americii care cred în Biblie și care se agață cu strășnicie de puștile și Dumnezeul lor, ba chiar și în universități.
Comunismul și liberalismul prezintă o bizară și distinctă combinație de determinism istoric cu pelagianism radical. Eshatonul libertății radicale pentru toți este inevitabil, forțele Istoriei vor mătura totul înspre victoria lor finală – și, prin urmare, pentru adepți este esențial ca orice bun cetățean să primească liberalismul (comunismul) în sufletul său și să-l promoveze public, străduindu-se să depisteze și să facă de rușine prejudecata (interesul de clasă) și intoleranța (oprimarea). Rezultă totodată din teza lui Legutko că ordinea liberală de felul UE re-crează patologiile comunismului, chiar dacă sub o mască umană. Națiunile Europei de Est care, după ce au respins comunismul, s-au bulucit de-a valma în direcția liberalismului în stil UE s-au trădat reciproc și s-au trădat pe ele însele. Forțele din spatele mișcării Solidaritatea, după spusele lui Legutko, nu erau cu toatele uniform liberale. Biserica – sau unele părți importante ale ei – a fost una dintre puținele instituții care a reușit să reziste în fața partidului comunist. Dar când noul regim polonez a devenit un regim liberal, a căzut în umbra unui nou fel de întuneric, având, în esență, aceeași formă ca și cel vechi.
Diferența de fond dintre gemenii Iluminismului – comunismul este violent coercitiv, în timp ce liberalismul îngăduie libertatea de gândire – rămâne una superficială. Cetățenii iliberali, prinși în capcană fără pașaport de ieșire, se văd supuși la o diminuare a sferei de acțiune și exprimare permisă, perspective care se îngustează și presiune crescândă din partea organelor de reglementare, a angajatorilor și a celor din cercul lor de cunoștințe, ba chiar și din partea prietenilor și a familiei. Societatea liberală ridică în slăvi toleranța, diversitatea și libertatea de a pune întrebări, dar în practică stimulează răspândirea conformismului social, cultural și ideologic. Legutko se ridică la maximă înălțime intelectuală atunci când explică, în maniera lui Jon Elster, subtilele mecanisme cauzale care stau la temelia acestei porniri nestăvilite spre conformism, care se străduiește constant să elimine neliberalul.
Parte din acest tablou este familiara idee tocquevilliană că egalitarismul liberal generează suspiciune atotprezentă și neîncredere în asocierile și instituțiile concurente, care ajung să fie percepute ca medii fertile pentru apariția privilegiilor speciale. Și aici Legutko îmbunătățește teza predecesorului său, stabilind cu precizie sursa profundă a ostilității liberale față de religia ortodoxă în particular: Mântuirea este un bun inegal distribuit și, ca atare, se constituie în supremul privilegiu ilegitim. Mai important pentru concepția lui Legutko, totuși, este un alt aspect: singurătatea esențială a cetățeanului liberal, care devine un motor redutabil al conformismului. Pentru că liberalismul tinde să dizolve instituțiile intermediare și grupările tradiționale – familia, comunitatea, Biserica –, omul liberal tânjește după apartenență, după calitatea de membru a ceva. În comunism, cetățenii știau că „trebuie să reteze, fie și numai verbal, toate legăturile cu tradiția, și să umple spațiul gol din sufletele lor cu conținutul crezului socialist”. La fel și în liberalism: „Vidul trebuie să fie umplut cu o nouă identitate”. Indivizii își făuresc această nouă identitate inventând și participând la ritualuri politice extatice, care aspiră să combine egalitatea perfectă cu libertatea perfectă. Deosebit de proeminent sunt „ritualurile de limbaj” politizate, și ele o caracteristică a vieții în comunism; „cu cât erau mai mulți participanți, cu cât erau mai zgomotoase riturile politice, cu atât părea părea să fie mai impresionantă funcționarea întregului sistem politic”.
În ce-i privește pe intelectuali – acei liber-cugetători care se bazează doar pe dovezi concrete, în aerul rarefiat al idealurilor înalte, crescuți, aleși și antrenați să evite superstiția și prejudecata (cu excepția propriilor prejudecăți inconștiente, pe care le mărturisesc cu mâhnire, dar speră cu evlavie să le depășească într-o zi) – , sub regimul liberal ei fie adoptă noua identitate liberală, fie se supun intimidați unui conformism de suprafață. Acesta se datorează nu doar fricii de represalii sociale și oprobriu, ci și autoamăgirii și lipsei oricărei alte concepții cuprinzătoare care să le dea încrederea în sine pentru a gândi și a vorbi împotriva liberalismului. Intelectualul „în sufletul lui… crede (sau nu este îndeajuns de puternic încât să alunge credința) că trebuie să fie ceva fundamental corect în tot acest potop de absurditate, și se convinge singur că ar fi mai greșit să-l critice aspru decât să păstreze tăcerea”.
Există multe lucruri care intrigă, în privința liberalismului contemporan: inconsecvențele și ipocriziile sale, angajamentele sale vehemente care par să fie în dezacord cu propriile principii profesate ale liberalismului. Exact la fel cum în succesiunea teoriilor științifice, anomaliile ies la lumină și se tot adună, până când are loc o criză care să provoace schimbarea de paradigmă, și anomaliile liberalismului, așa cum acționează el în practică astăzi, au devenit flagrante. Iată doar câteva.
De ce universitarii occidentali liberali și tehnocrații UE obiectează atât de strident în fața iliberalismului partidului parlamentar FIDESZ din Ungaria, în același timp în care nu spun nimic sau aproape nimic despre Arabia Saudită și alte regimuri monarhice sau autoritare, aliate declarate ale Occidentului, care exercită prin lege controlul asupra femeilor, homosexualilor și dizidenților religioși, pe care îi pedepsesc și îi domină? De ce tehnocrații UE, al căror punct forte se presupune că ar fi competența, bâjbâie și comit una după alta erori de politici publice? Cum e posibil ca, în timp ce președintele în exercițiu al Statelor Unite s-a opus fățiș căsătoriei între persoane de același sex cu doar câțiva ani în urmă, aceiași intelectuali liberali care l-au susținut cu însuflețire să condamne totodată opoziția față de acest soi de căsătorie ca fiind o dovadă de bigotism și înapoiere culturală? De ce triumful căsătoriei între persoane de același sex a fost urmat cu atâta repeziciune de deschiderea unei noi frontiere legislative și juridice, anume recunoașterea identității transgen?
Legutko ne ajută să înțelegem aceste ciudățenii. Trebuie să începem prin a înțelege că liberalismul are un caracter sacramental. „Mintea liberal-democrată, exact la fel ca mintea oricărui comunist veritabil, simte un imbold lăuntric să-și manifeste loialitatea pioasă față de doctrină. Viața publică e plină de ritualuri obligatorii, la care orice politician, artist, scriitor, celebritate, profesor sau personaj public participă de bunăvoie, cu toții dorind să arate că crezul lor liberal-democrat izvorăște spontan din adâncul sufletelor lor”. Liturghia de bază a liberalismului este Sărbătoarea Rațiunii, care în 1793 a așezat-o pe Zeița Rațiunii (care se prea poate să fi fost sau nu o prostituată recrutată pentru această ocazie, într-una din malițioasele farse cu dublu înțeles ale Providenței) pe altarul sacru al Catedralei Notre Dame din Paris. Cu cât Iluminismul respinge sacramentalul, cu atât simte mai imperios nevoia să-și re-pună în act Sărbătoarea fondatoare, marcând zorii raționalității.
Lumina este definită însă prin contrast, deci Sărbătoarea le impune copiilor luminii să depisteze și să zdrobească forțele întunericului, veșnic deghizate altfel, pentru a putea reînnoi ritualul sărbătoresc. Componentele esențiale ale Sărbătorii sunt două: caracterul ireversibil al Progresului și victoria în fața Dușmanului – a forțelor reacțiunii. Luate în combinație, aceste angajamente îi conferă liberalismului dinamismul agresiv și plin de neastâmpăr, și ajută la găsirea unui sens anomaliilor. FIDESZ în Ungaria reprezintă în mai mare măsură o amenințare decât monarhia saudită, chiar dacă aceasta din urmă este mult mai puțin liberală, pentru că FIDESZ reprezintă o retrogresiune – o respingere deliberată a liberalismului de către o națiune care era până atunci o membră recunoscută cu bună reputație a ordinii liberale. Ungurii, și, de fapt, și polonezii, sunt apostați, spre deosebire de neștiutorii saudiți, care sunt simpli „eretici”. Ceea ce rămâne absolut esențial este ca orologiului Progresului să nu-i fie dat niciodată timpul înapoi. Problema nu e doar că ar putea deveni un precedent care i-ar încuraja pe reacționarii de pe alte fronturi; la un nivel și mai profund, este că ar tăgădui însăși eshatologia fundamentală a liberalismului, conform căreia Istoria nu poate să se miște decât într-o singură direcție. Rezultă că Brexitul trebuie să fie amânat sau învins cu orice preț, la nevoie prin procedură contencioasă sau prin acțiunea unei Camere a Lorzilor care nu a fost aleasă de popor, și că administrația Trump trebuie să fie văzută ca o anomalie temporară, adusă la putere de niște alegători cu mințile încețoșate de rasism și suferință economică. (Ar fi astfel imposibil de admis că alegătorii de acest fel ar putea avea nemulțumiri culturale legitime sau chiar obiecții filozofie față de liberalism.)
Enigma care ne intrigă în privința tehnocraților UE, la acest capitol, nu este deloc o engimă. Ei sunt atât de înclinați spre eroare, chiar și dintr-un punct de vedere tehnocratic, cel puțin în parte pentru că sunt efectiv angajați într-un demers netehnocrat și generalizat ideologic, exact în același fel în care știința sovietică era ideologică. Directiva lor primordială este să protejeze și să extindă domeniul liberalismului, indiferent dacă acest lucru susține sau nu eficiența tehnică.
Liberalismul are nevoie de un inamic, pentru a-și păstra dinamismul sacramental. Nu va putea niciodată să se odihnească în ape liniștite, scăldându-se în aura triumfătoare a zilei victoriei; este esențial ca, în orice moment dat, să existe încă o bătălie care trebuie purtată. Bunul liberal trebuie întotdeauna să poată spune: „Am făcut progrese, dar au mai rămas încă multe de făcut”. Tocmai de aceea triumful căsătoriei între persoane de același sex a avut loc, de fapt, prea brusc și prea complet. Era nevoie de altceva care să anime liberalismul, și golul a fost repede umplut de transgenderism, definind noi forțe ale reacțiunii și permițând astfel noi iterații și ritualuri de Sărbătoare. Iar dacă acceptarea și aprobarea „identității de gen” autodefinite devine o normă juridică și socială larg răspândită, se va deschide o nouă frontieră, și vreo nouă problematică va urca pe primul loc în atenția opiniei publice, ceva care acum pare cu desăvârșire o bizarerie și este un lucru garantat să provoace iarăși opoziție din partea forțelor crude ale reacțiunii – poligamia, eventual, sau vegetarianismul obligatoriu.
Omul este un animal sacramental, care nu-și poate tăgădui propria natură. Legutko ne oferă o ilustrare frapantă a acestui adevăr. Dacă ritualul este respins în teorie, el va fi maimuțărit în realitate ca un fel de compulsiune. Sentința finală în procesul Obergefell v. Hodges a fost cea care a pronunțat un drept constituțional la căsătoria între persoane de același sex, având ca temei dreptul constituțional „de definire și exprimare a identității [proprii]”. Președintele Curții Supreme, în opinia sa separată, a deplâns remarcele denigratoare ale majorității judecătorilor Curții, „complet gratuite”, la adresa susținătorilor căsătoriei tradiționale: „Una este ca majoritatea să conchidă că Constituția protejează un drept la căsătoria între persoane de același sex, și cu totul alta, să-i descrii pe toți cei care nu împărtășesc «înțelegerea mai bine informată» a majorității drept bigoți”. Prin aceasta, președintele Curții a trădat o profundă neînțelegere a genului de activitate la care participa. El credea că participă la o decizie juridică. De fapt, el participa la o dramă rituală – în rolul personajului negativ. Sărbătorirea eroismului liberal din dreptul cutumiar și a victoriei acestuia asupra bigotismului din străbuni, cere tocmai remarcele denigratoare pe care președintele Curții le socotea gratuite. Ele erau un moment esențial din liturghia liberalismului.
Traducere Reactionarii după https://www.firstthings.com/article/2017/01/liturgy-of-liberalism
Sursă foto: The Feast of Reason at Notre Dame on November 10, 1793
