25 mai 1949. Consiliul de Miniştri hotărăşte construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră

La 25 mai 1949, Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române lua decizia deschiderii lucrărilor de construcție a Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Deși existaseră planuri legate de construirea acestui canal încă din secolul al XIX-lea, după alipirea Dobrogei la Regatul României, fiind reluate în 1928 într-un studiu al academicianului Aurel Bărglăzan, acestea nu fuseseră puse în practică din cauza lipsei condițiilor tehnice necesare.

În 1949, Consiliul de Miniștri al RPR decidea demararea acestui colosal șantier, decizia fiind anunțată cu fast de propaganda oficială comunistă. Totuși, ideea îi fusese furnizată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de însuși conducătorul URSS. Dezbătând cu liderul comuniștilor români problema deținuților politici anticomuniști, al căror număr devenea tot mai mare, prin arestările zilnice, Stalin îi dăduse drept exemplu lui Dej soluția sa pentru lichidarea a milioane de chiaburi la Canalul Volga-Don. Practic, Gheorghiu-Dej se întorsese în țară cu sarcina deschiderii lucrărilor canalului, în realitate o uriașă hecatombă întinsă pe o distanță de 60 de km, unde – în cadrul celor 12 „colonii de muncă” (de fapt, adevărate lagăre de exterminare) –  aveau să fie decimate elitele României, care trebuia să dispară pentru a face loc noilor elite comuniste, aproape analfabete, şcolite peste noapte.

Zeci de mii de oameni, tineri și bătrâni, bărbați și femei, adversari ai regimului comunist, exponenți ai elitelor politice și economice, fruntași ai țărănimii, intelectuali de marcă, au fost aduși aici și exploatați ani de zile, după un program zilnic exterminator, munciți, subnutriți și lipsiți de cele mai elementare mijloace medicale sau de igienă. Locul rămășițelor pământești ale celor exterminați nu se cunoaște nici astăzi, deoarece morții erau îngropați noaptea, în secret, în cimitire aflate în câmp, fără cruci sau alte însemne. Se spune că, pentru a le dispărea urma, morţii au rămas în malurile canalului, peste care s-au revărsat milioane de metri cubi de pământ, rocă şi apă. Familiile lor au primit târziu, după 1957, certificate de deces, după ce ani de zile nu au știut nimic de soarta lor.

Nicole Valery Grossu, autoare a cărții „Binecuvântată fii, închisoare”, ea însăși deținută politic la Canal, relata: „La o oarecare distanţă, zăceau în dezordine uneltele lăsate în seara din ajun: târnăcoape, hârleţe, lopeţi. Am văzut cum femeile se năpustesc spre aceste instrumente de tortură. Unele unelte erau mai bune decât altele, mai noi şi mai bine ascuţite; altele erau ru-ginite sau aveau mânerul prea mare, fiind deci mai greu de mânuit şi cerând un efort fizic mai mare. (…) Eu aveam o roabă. Şi o tot încărcau. Până îţi trăgeai răsuflarea sau îţi ştergeai nasul, era plină. Când era umplută de mai să dea pe dinafară, trebuia să o împingi până la vreo sută de metri depărtare, trecând peste o groapă pe o scândură îngustă pe care de-abia îţi puteai ţine echilibrul, şi când ajungeai de cealaltă parte s-o goleşti. Apoi, fără să te opreşti, trebuia să te întorci făcând echilibristică pe o altă scândură. Convoaiele de roabe încărcate mergeau într-un sens, iar cele goale în celălalt.”

Bucur Brașoveanu povestea cum, în timpul iernii, pentru a se apăra de gerul dobrogean, mai ales la Midia, lângă Mare, deţinuţii foloseau hârtia sacilor de ciment. „Dimineaţa ne trezeam cu vreo două ore mai devreme începând echiparea – respectiv – înfăşura-rea în hârtia de sac. Ne înfăşuram mai întâi mijlocul, bustul, apoi picioarele (…) Din bucăţi de pături şi prelate am improvizat «tuzluci» (un fel de pâslari), legaţi cu zdrenţe ca să se ţină de picioare…”

„Oamenii păreau sfârşiţi de orice energie. Pe feţele lor nu se putea vedea niciun reflex psihic; nici zâmbet, când omul ar fi încercat să-l schiţeze, nici grimasă, doar cute adânci care începeau să se piardă şi ele într-un fel de ţesut care apăruse pe faţa tuturor. Dacă am fi murit în clipa aceea toţi am fi avut masca ultimă anonimă”, își amintea Ion Cârja, deținut la Canal, în lucrarea

Lucrările Canalului au fost oprite abia în iulie 1953. Dar regimul comunist nu a asumat eșecul evident al acestui proiect grandios pe care au vrut să-l realizeze aproape exclusiv cu târnăcopul și roaba, mânuite de zeci de mii de sclavi subnutriți. Pentru a-și justifica eșecul, comuniștii au înscenat un proces răsunător în august-septembrie 1952, în cadrul căruia au condamnat la moarte mai multe cadre tehnice din conducerea șantierului, evident nevinovate, cărora le-au impuitat vina de a fi sabotat lucrările, ca agenți ai imperialiștilor occidentali.

Lucrările aveau să fie reluate în 1975, la inițiativa lui Nicolae Ceauşescu, dar de această dată cu o tehnilogie adecvată acestui scop. Prima etapă a noului șantier s-a încheiat în 1984, iar ce-a de-a doua abia în 1987, prin finalizarea ramificaţiei Poarta Albă-Midia Năvodari.