Părintele Roman Braga – un chip de icoană

Peste treizeci și cinci de ani, după a mea socotință, au trecut de când nu ne-am văzut; de fapt ne despart doară doi ani, fiindcă Sfinția sa a fost născut la 2 Aprilie 1922, iar eu la 12 Iulie 1920.

Și totuși Părintele Roman a rămas, este și va fi o prezență vie care mă cheamă la un dialog permanent. Îl văd cu acel chip păliduț, de talie mijlocie și firav…

înainte de a fi primit Sfânta îmbrăcare în cinul îngeresc de monah și îl văd, de îndată, transfigurat, cu acel sfânt chip al ieromonahului cu adevărat trăitor în duhul filocalic al isihiei, iradiând sfânta lumnă din el, lumina duhului lui Iisus Hristos Domnul și Dumnezeul Nostru, Iisus care s-a schimbat la față, în lumina lui Dumnezeu, pe Muntele Taborului.

Chipul blând al Părintelui Roman pe care îl știu și de care îmi amintesc, chipul de sfânt ieromonah, era încadrat de o barbă adevărat călugărească, iar părul de culoarea castanelor coapte și într-un fel, foarte aproape de culoarea sfântă a părului și a bărbii Domnului Hristos…așa cum îl văd pe Sfinția Sa, Părintele Roman îmi părea un chip din icoană, așa cum vedem în sfintele noastre mânăstiri.

Părintele Roman, în întregul prezenței sale, prin întreaga lui persoană, de la portul îmbrăcăminții, privirea ochilor, acel zâmbet de om sfânt și bun, luminat din belșug din harul lui Dumnezeu, mișcarea mâinilor, pasul și acel mers, care te face să te întrebi privindu-l atent, dacă Sfinția Sa pășește aevea pe pământ, ori dacă plutește pe deasupra pământului…în aer.

Toate, toate acestea, alcătuiesc acel tot, plin de duhovnicească taină, o viață sfântă, o trăire sfântă, în duhul lui Hristos, o trăire lucrătoare, ziditoare de sine și de semeni.

Smerenia Părintelui Roman este negrăită, greu de exprimat prin cuvinte omenești și de altfel ca și dragostea sa, cu deosebire pentru copii, bolnavi și bătrâni.

Dragostea aceasta, mare taină, transmisibilă cu o putere inexprimabilă, te pătrunde, te umple și te transformă și oricât de uscat și înrăit aș fi eu și cineva, în prezența Părintelui Roman, cunoaștem cu toții o sfântă transfigurare…

Părintele Roman cântă frumos, sădește în suflete adâncul cântărilor sfinte psaltice. Sfinția Sa este profund cunoscător al muzicii în totalitate, cu privire critică și foarte selectivă; pentru muzica Bizantină și Psaltică, pentru toate formele ei, Sfinția Sa este un adânc și competent cunoscător și un interpret ales. El are puterea de a transmite harul sfintelor cântări, este un unicat de mare referință.

Dar, fă-te dragă frate a lega o stare de vorbă, o convorbire adică, în estetică, arte, toate sistemele filosofice, ca și în domeniul cel mai divers al credințelor, de la ateism la teism; te vei cutremura de vastitatea și adâncimea cunoașterii lucrurilor și tuturor problemelor pe care le stăpânește.

Sfinția Sa nu este un enciclopedist, un depozit de date și cunoștințe, ci este un mare orânduitor și învățător al lucrurilor culturii, esteticii și credinței; este un om unic, ce tălmăcește exemplar valorile gândirii umane, din antichitate până în zilele de azi; Sfinția Sa Părintele Roman are puterea de a te face să cauți și îți arată cum să găsești sfânta revelație, acea sfântă epifanie, pe acel ce este Hristos Domnul: ”Calea și Adevărul și Viața!”

10 ianuarie 1994, Iași

(Pe drumul credinței. Arhimandrit Roman Braga, HDM Press Inc., Rives Junction, Michigan, SUA, 1995, pp. 101-102)

Pătimirile studentului Roman Braga după reeducare

Doamne, cum mai strigă uneori, în somn, Roman Braga! Fostul student în teologie, chinuit cu drăcească perseverență la Pitești, interiorizat, atât de răvășit și obsedat de nălucirile-i nocturne, nu uită dimineața să-și ceară iertare pentru că ne-a tulburat somnul în noaptea care a trecut¹.

După eliberarea sa, a absolvit teologia, s-a călugărit și, fiind cuprins în grupul mistic de la Mănăstirea Antim ”Rugul aprins al Maicii Domnului”, a mai făcut o repriză de închisoare din 1958 și până în 1964. Acum este arhimandrit și duhovnic la Mănăstirea Jacksonville – S.U.A., unde a fost stareță Maica Alexandra.

(Gheorghe Stănescu – Jurnal din prigoană, Editura Venus, București, 1996, p. 158)

---

1. O dovadă a delicateții de suflet de suflet.

Părintele Roman braga, omul echilibrului și al dragostei

Întâlnirea cu părintele Roman Braga este o adevărată binecuvântare, nu numai datorită impunătoarei sale staturi duhovnicești și culturale, ci și datorită șansei de a cunoaște pe unul dintre acei uriași ai Duhului ce au știut să transfigureze marea suferință din timpul detenției comuniste. Dialogul cu sfinția sa reprezintă șansa unei regăsiri rodnice și grație temeinicei pregătiri culturale pe care părintele și-a împropiat-o încă din interbelicul românesc.

De altfel, părintele susține cu tărie că numai reluarea legăturii cu tradiția culturală autohtonă dintre cele două Războaie Mondiale va duce în mod firesc la formarea unei adevărate culturi românești. Sfinția sa vorbește despre necesitatea păstrării specificului spiritualității românești, dacă nu vrem să devenim cetățeni ai nimănui. Părintele arhimandrit crede, de asemenea, că această criză morală, politică și de orice nuanță, în care este acum România, este cauzată în mare parte și de faptul că nu s-a reluat, în profunzime, legătura cu ceea ce au realizat înaintașii noștri în perioada interbelică.

Părintele Roman Braga se află în America de peste 40 de ani și prezența sa acolo, alături de maicile mănăstirii, a avut o însemnătate deosebită pentru mai mulți americani și canadieni care s-au convertit la dreapta credință ori au devenit mai conștienți de propria identitate ortodoxă. Iată ce mărturisește unul dintre ei: „Este o mare cinste pentru națiunea română, de unde au venit primele călugărițe și părintele Roman, pentru că ea ne-a conferit nouă, creștinilor ortodocși din America de Nord, un dar deosebit”.

Părintele Roman Braga a fost practic expulzat din România în timpul regimului comunist, dar Dumnezeu a avut cu sfinția sa un anumit plan în ceea ce privește misiunea ortodoxă în Statele Unite. Cartea părintelui, „Explorând universul interior”, a fost publicată în limba engleză în mai multe ediții și este foarte căutată de convertiții americani. Sfinția sa a transpus în engleză, cu har și profesionalism, mai multe din cântările psaltice românești. În acest fel slujbele în engleză ale mănăstirii aduc ceva din atmosfera așezămintelor monahale moldovenești și atrag ca un magnet pe căutătorii Adevărului. (Neo)Protestantismul american este zguduit astăzi de o criză puternică, fapt care deschide, într-un mod poate neașteptat, porțile Ortodoxiei pe continentul american. Convertirile la Ortodoxie sunt tot mai multe și tot mai spectaculoase. Mergând la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Rives Junction, realizezi dintr-odată că Ortodoxia românească poate transmite ceva profund întregii lumi, atunci când este mărturisită cu dreaptă socoteală, cu iubire și fără emfază.

Părintele Roman Braga cunoaște bine problemele tinerilor, după cum se va vedea din cuvintele care urmează. La mănăstire vin în mod regulat studenți de la universitățile din jur, cu toate că unii dintre ei nu sunt ortodocși. Ei vin și pentru a vorbi cu părintele care, din păcate, la cei 91 de ani, nu-i mai poate primi tot timpul. Părintele Roman Braga nu este numai un erudit foarte fin, ci și un om al echilibrului și al dragostei. Sfinția sa le spune tinerilor că superficialitatea intelectuală poate deveni un văl care ne împiedică să-L găsim pe Dumnezeu. În același timp părintele ne învață că noi existăm, doar atâta timp cât îi ajutăm pe alții. Numai această dăruire către ceilalți dă un sens vieții noastre. Pentru noi, cei din țară, părintele arhimandrit ne transmite că este foarte mare nevoie să existe în România o ortodoxie matură, demnă, independentă de factorul politic, o credință ortodoxă capabilă să răspundă adecvat provocărilor globalizării.

Statornicia și seriozitatea în rugăciune au făcut din mănăstirea Adormirea Maicii Domnului de lângă Detroit o minune vie, o oază de har și de încredere în puterea credinței. În acest loc binecuvântat, părintele Roman Braga depune o mărturie credibilă despre ce înseamnă spiritualitatea ortodoxă și românească.

(Protos. Teofan P. – Revista Cuvinte Către Tineri, Mănăstirea Putna, an VI, 2013, pp. 12-13)

---

1. Titlul original al articolului, ”Părintele Roman Braga, ultimul supraviețuitor al Rugului Aprins” este neinspirat ales întrucât părintele Roman nu este ultimul supraviețuitor al Rugului Aprins, în viață mai fiind Emanoil Mihăilescu și Dan Pistol, ambii arestați și condamnați ca stundeți în lotul ”Rugul Aprins”. De aceea ne-am permis să înlocuim titlul dat de autor.

Roman Braga – un om al lui Dumnezeu

Am învățat, cu trecerea anilor, că întâlnirile nu sunt întâmplătoare, că punerea față în față a oamenilor nu ține decât foarte puțin de voința lor și că o anume răbdare a așteptării poate fi răsplătită, oricât de târziu, cu vederea a ceea ce ar părea imposibil. Când, prin anii ’70, venerabila măicuță Benedicta Braga îmi vorbea, în chilia Prea Cuvioșiei sale de la Văratec, despre Arhimandritul Roman Braga, aflat pe atunci în Statele Unite, Părintele mi se părea un personaj de poveste hagiografică. Atâta durere răzbătea din spusele măicuței despre suferințele grozave îndurate de fratele său mai mic în închisoare, apoi de încercările grele prin care trecuse în Mato Groso și care-i zdruncinaseră amarnic sănătatea, încât mă copleșeau și pe mine tristețea și o milă nesfârșită față de călugărul de departe. Mi-l închipuiam ca pe un mucenic, palid, slab, strivit de chinurile la care fusese supus, ca o imagine dintr-o icoană bizantină. Și nu doream altceva decât ca măicuța Benedicta să apuce să-și mai vadă o dată fratele înaintea sfârșitului, ca să-și aline dorul și durerea.

Dar istoria, din voia lui Dumnezeu schimbătoare, a îngăduit, printr-o uimitoare potrivire de împrejurări (de fapt prin iconomia Proniei), ca cei doi frați să se întâlnească și să rămână împreună, amândoi slujind mai departe ortodoxiei noastre românești, deși departe de granițele lor dragi.

Cât despre mine, nici nu-mi închipuiam să am vreodată bucuria de a-l vedea în carne și oase pe părintele Roman.

Dar deodată, în vara anului 1992, au început a umbla prin Văratec vorbe despre o neașteptată venire a părintelui Braga în România și chiar la casa sa (și a măicuței Benedicta) din mănăstirea nemțeană. Zvonurile veneau, se duceau, noi nu îndrăzneam să sperăm. Maica Eufrosina, ucenica maicii Benedicta, se afla într-o stare de așteptare necontenită, dar nu spunea nimic. Oricum, fierberea era mare.

Și într-o bună zi, după ce o ucenică fusese trimisă de Maica Superioară Nazaria să ne spună ca părintele Braga prânzise la stăreție și că va petrece noaptea tot acolo, dar că, oricum, va trece și pe „acasă”, iată că „minunea” s-a produs.

În amurg, într-un amurg din acelea de tainică măreție, cum numai Văratecul are, cum stăteam cu soțul meu sub nucul bătrân al curții noastre, văzurăm suind pe cărearea dinspre vale, o siluetă monahală. Venea repejor, cu pas tineresc pe scările destul de numeroase, neînsoțit. Dar, măicuțele noastre i-au ieșit cu o nemaipomenită grabă în cale, fericite să-i primească blagoslovenia pentru întâia oară în chip direct. Plecăciuni, sărutări de mâini refuzate de modestia părintelui au încetinit ritmul suișului său. Dar nici uimirea Sfinției sale n-a fost mai mică la vederea casei și a acareturilor ridicate, cu supraomenească trudă, de măicuța Benedicta și ucenicele sale cu zeci de ani în urmă. Se oprea și întreba cu sfială despre fiecare lucru în parte, privea împrejur la liniștea livezii, la dealurile din zare și la pădurea mândră la ale cărei poale ne găseam.

Când a ajuns la capul scării, soțul meu și cu mine l-am întâmpinat cu o emoție greu stăvilită. Ne aflam, în sfârșit, în fața aceluia la care ne gândeam și pe care-l așteptam de ani și ani. Și am rămas muți de uimire, căci imaginea pe care ne-o făcusem despre Sfinția sa nu coincidea de fel cu cea adevărată. Chipul său nu era mohorât și brăzdat de urmele durerilor. O caldă și luminoasă bucurie radia din figura blândă a părintelui, înconjurată d eo barbă albă ca neaua care întregea parcă un nimb nevăzut. Ne-a îmbrățișat și ne-a binecuvântat cu o dragoste adevărată, deși ne vedea pentru întâia oară. L-am poftit sub nucul cel vechi. L-am întrebat cât rămâne la noi și greu l-am convins să rămână în casa Sfinției sale, fiindcă se temea să nu stingherească. Dar, când în sfârșit l-am hotărât să poposească în așezarea care-i aparținea întru totul, am pornit spre nuc. Atunci am văzut că mersul părintelui e puțin ciudat, că se mișca repede, însă picioarele aveau o călcătură care trăda o lipsă și, probabil, o durere.

Ne-am așezat și am început să vorbim, de una, de alta. La început au fost vorbe de circumstanță, schimburi de politețe. Dar, curând, firescul și franchețea părintelui ne-au făcut să ne simțim în largul nostru și am pornit să dialogăm ca și când ne-am fi cunoscut de când lumea. Sfinția sa era mai tânăr de cât noi, dar aparținea aceleiași generații. Trăisem aceeași istorie vitregă, aveam rădăcinile de intelect, de suflet și de spirit comune. Evocam oameni pe care îi cunoscusem, împrejurări prin care trecusem toți trei. Ne entuziasmam și făceam să retrăiască viața, tinerețea noastră. Și tot timpul eram fascinați de-a dreptul de vorbele părintelui. Cu o eleganță de o simplitate surprinzătoare, Sfinția sa povestea despre lucruri din trecut și lucruri prezente, dându-ne o imagine limpede asupra celor trăite. Judecățile sale aveau o obiectivitate rar întâlnită, întemeiată pe o cunoaștere dreaptă și adâncă a faptelor. Fie că atingea un subiect de istorie, de politică, de cultură, ca să nu vorbim de cele religioase, o făcea într-o perspectivă atât de adevărată, încât părea că ai în față un istoric din cei mai pătrunzători, un om politic cu experiența unei vieți întregi, un om de cultură plin de toate cărțile, de toată cunoașterea lumii. La sine făcea prea puține referiri și cu atât mai puțin la suferințele prin care trecuse. În treacăt, și doar ca răspuns la o întrebare a soțului meu, a pomenit de Pitești, de Țurcanu, de felul în care acela, lovindu-l cu biciul, lăsa să-i sară sângele și puroiul până-n tavan. Atunci a pomenit și de smulgerea oaselor (metatarsienelor) și am înțeles pricina mersului său mai special. Îl priveam încremeniți despre ce chinuri infernale vorbea și cu cât zâmbet curat, cu câtă iertare își aducea aminte de ele, ca și cum închisoarea ar fi fost un loc de plăcută aducere aminte iar persoana care fusese supusă acelor torturi n-ar fi fost Sfinția sa.

Și despre nimeni niciun cuvânt negativ, nicio cârteală, nicio tăgadă. În furnicarul nostru românesc care colcăia de resentimente, de critici neîndurătoare la adresa oamenilor și faptelor, de violențe anarhice ale cuvântului, gândului și acțiunilor, Părintele Roman ne arăta un model de monah creștin care stârpise din ființa sa negația însăși. Păstrător al tuturor rânduielilor legate de instituțiile naționale, trăind în toată ființa sa continuitatea neamului, Sfinția sa privea, cu ochiul înrourat de iubire hristică, viitorul românesc ortodox. Fără nicio emfază, dincolo de orice ostentație, însuflețit de o smerenie nemaiîntâlnită de noi la un om atât de cultivat, ne vorbea blând, cu dulceață, luminând parcă seara care se lăsase, cu chipul acela care răspândea atâta dragoste și atâta căldură duhovnicească.
Am stat împreună până noaptea târziu și ne-am simțit înălțați și purificați de acea întâlnire. Fusese într-adevăr o întâlnire cu „un om al lui Dumnezeu”.

(Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Amintiri dintr-o viață de om III. Arhimandritul Roman Braga, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 5-11)

Roman Braga în lupta spirituală împotriva comunismului

Este originar din Condriţa Lăpuşnei, născut în 1922 într-o familie de credincioşi ortodocşi. Îşi începe pregătirea teologică la seminariile de la Cernica, Bucureşti, apoi Chişinău.

În 1947 a absolvit cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pentru ca un an mai târziu să se înscrie la doctorat. Apropierea de viaţa autentică creştină o începe de la vârsta de 12 ani, când a intrat pe poarta Mănăstirii Căldăruşani. Însă vocaţia sa de luptător se va concretiza în timpul facultăţii, când căuta calea pentru a înfrunta ideologia comunistă.

Îl cercetează pe Sandu Tudor la Antim, la conferinţele cu miros duhovnicesc ţinute de monahi şi intelectuali ortodocşi. Sandu Tudor este cel care îl convinge că împotriva comunismului se poate lupta numai cu armele duhovniceşti. Totodată, tânărul Braga este implicat în grupul studenţilor de la Teologie care nu puteau accepta instalarea regimului comunist în România.

Alături de alţi colegi, precum Antonie Plămădeală, Nicolae Bordaşiu sau Paul Munteanu, redactează un manifest intitulat „Fraţi creştini” în care îi îndeamnă pe români să păstreze în post sâmbăta din Săptămâna patimilor care cădea de 1 mai.

La 9 iulie 1948 este arestat, apoi condamnat la cinci ani temniţă grea. A fost trimis la Peninsula-Valea Neagră, în „brigada preoţilor”, unde a muncit timp de 582 de zile.

La 27 iulie 1953 a fost eliberat.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

Interviu cu Parintele Roman Braga

Despre adevărata rugăciune, care nu trebuie să se sfârşească niciodată

Părintele Arhimandrit Roman Braga este un călugăr ortodox român, deosebit de oricare alt monah pentru simplul fapt că n-a trăit viaţa călugărească într-un schit sau mănăstire şi nici nu a cunoscut altă chilie decât celula închisorilor comuniste dar mai ales „cămara cea de sus a inimii”!…

Iar dacă monahismul înseamnă trăirea în Hristos, Părintele Roman a trăit-o din plin pe parcursul întregii sale vieţi, datorită smereniei, evlaviei şi iubirii de Dumnezeu care l-a stăpânit întotdeauna, calităţi şi virtuţi pe care le-a dobândit atât din familie cât mai ales de la călugării din Mănăstirea Condrița, din nordul Basarabiei, în vecinătatea căreia s-a născut la 2 aprilie anul 1922 și a crescut. Ulterior a fost vieţuitor al Mănăstirii Căldăruşani iar apoi elev seminarist la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, unde a fost, permanent, aproape de Sfântul Ierarh Calinic – Ocrotitorul spiritual al mănăstirii – care-i adăposteşte sfintele sale moaşte!…

După desfiinţarea acestei şcoli este transferat la Seminarul Central din Bucureşti iar ultimul an îl va urma la Seminarul Teologic din Chişinău. Întorcându-se în Bucureşti, între anii 1943 – 1947 urmează atât cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie cât şi cele ale Institutului Teologic.

În anul 1948 este arestat pe motivul că ar fi ajutat un legionar. Trimis la Piteşti trece prin toată teroarea „reeducării” dar în întunericul celulei afla lumina vorbirii şi împăcării cu Dumnezeu. De la Piteşti este trimis în lagărele de la „Canal”. Acolo îl întâlneşte pe călugărul Evghenie Hulea – o figură de pateric, conform mărturiei Părintelui Roman, care l-a determinat spre a intra, definitiv, în monahism. Este eliberat în anul 1954 dar i s-a impus domiciliu forţat în Bucureşti şi, totuşi, în aceste condiţii, merge pe ascuns la Iaşi unde Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei îl călugăreşte şi îl hirotoneşte diacon, aici – la Catedrala Mitropolitană – făcând bună misiune, mai ales cu tinerii.

În anul 1959 este arestat din nou, anchetat timp de un an de zile, cautandu-i-se învinuiri închipuite, pentru că până la urmă să fie încadrat în lotul grupului „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim – unde a fost coleg, în anii studenţiei, cu Părinţii Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Nicolae Bordasiu şi cu Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului. Au urmat închisoarea Jilavă, colonia de muncă Baltă Brailei, lagărele din Delta Dunării, cu seferinte grele, dar în acelaşi timp cu o companie de elită: Părinţii Benedict Ghiuş, Grigorie Babus, Sofian Boghiu, Dosoftei Moraru, Ţiţ Moldovan, Felix Dubneac, vestitul profesor Tudor Popescu, omul de cultură Petre Pandrea şi alţii. Condamnat la 18 ani temniţă grea, lucrează până în anul 1964, când la 31 iulie este eliberat cu prilejul graţierii generale a deţinuţilor politici.

De acum înainte începe lungul pelerinaj al ierodiaconului Roman Braga prin toată ţara, cunoscut fiind de toţi dar şi izgonit fiind de către toţi din cauza faptului că „avea tinicheaua de coadă!”…

De aici nu urmează, totuşi, faptul că toţi „inspectorii” de la Culte erau calai. Aşa se face că tot în anul 1964, Dumnezeu îl scoate în cale pe unul din cei „buni” care-i dă Episcopului Oradiei – Valerian Zaharia – aprobarea pentru a-l hirotoni în treaptă de preot, eveniment ce are loc cu binecuvântarea lui Dumnezeu în anul 1965!…

La 1 Ianuarie anul 1985 este instalat ca preot la Negreşti – Oas, unde a început o intensă activitate pastoral-misionara şi catehetica, duminică la vecernie – cu copiii şi tineretul aşa încât oşenii îl înconjurau cu dragoste, ba chiar şi securiştii nu îndrăzneau să intervină pe faţă, de teamă credincioşilor. Apoi l-au mutat silit, într-o noapte, în localitatea Sârbi – Bihor, iar ulterior, adică în anul 1968 a fost chemat la Patriarhie şi trimis ca misionar în Brazilia. În anul 1972 episcopul romanilor din S.U.A. – Valerian Trifa – îl cheamă la Vatră – unde îşi desfăşoară activitatea ca stareţ şi duhovnic al Mănăstirii „Înălţarea Domnului”, iar din anul 1988 se retrage la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, SUA.

Cu toate acestea nu a fost scos în evidenţă decât primul strat al vieţii Părintelui Roman. Miezul (ei) duhovnicesc trebuie căutat în anii formării sale spirituale la mănăstirea copilăriei sale din Condrita Basarabiei apoi în anii formării sale intelectuale la seminariile şi la cele două prestigioase şcoli superioare bucureştene, în anii studenţiei sale petrecuţi, alături de elită intelectualităţii creştine româneşti care făcea parte din gruparea „Rugului Aprins” dar, mai cu seamă, în perioada modelarii şi desăvârşirii sale duhovniceşti de către mentorul său spiritual – călugărul Evghenie de la „Canal”!…

Orice cinste omenească i s-ar acorda părintelui pentru duhovnicia sfinţiei sale, sună ciudat deoarece viaţa să jertfita, în întregime, lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Căruia i s-a jertfit!…

Este vrednică de laudă această viaţă şi activitate!… Datorită acestor oameni minunaţi, spiritualitatea creştină a rezistat. Noi cei de astăzi, luaţi cu problemele şi greutăţile cu care ne confruntăm, nu realizăm suficient şi bine cât de importantă a fost mărturisirea ce au făcut-o ei pentru Iisus Hristos!…

Mi se pare că pentru generaţiile tinere, care nu au trăit ororile comunismului, aceste mărturii nu spun mare lucru. Noi suntem convinşi că dacă mai avem astăzi o spiritualitate serioasă, o avem datorită acestor bătrâni cuminţi şi minunaţi, din care categorie face parte şi Părintele Arhimandrit Roman Braga!… Şi pentru a ne folosi, din punct de vedere duhovnicesc, de învăţătura Părintelui Roman, am purces, cu a sa învoială, dragoste şi binecuvântare la realizarea unui interviu de suflet, pentru care îi mulţumesc în mod deosebit.

Aşadar, parcurgând viaţa, opera, activitatea şi biografia acestui părinte îmbunătăţit constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lor de caracter şi verticalitatea cu care au fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac!…

– Preacuvioase Părinte Arhimandrit Roman Braga, astăzi propagandă în favoarea normalizării anumitor păcate şi patimi are consecinţe şi efecte profund negative asupra vieţii sufleteşti şi spirituale a tinerilor, mai mult chiar decât propagandă ateismului din timpul regimului comunist. Ce măsuri şi soluţii credeţi că ar trebui luatesi adoptate pentru că numărul victimelor aşa numitei democraţii să fie cât mai mic, cât mai scăzut?

– Întrebarea este interesantă şi mi-a mai fost pusă şi cu alte ocazii, şi că şi atunci vă răspund şi dumneavoastră acum, că ar trebui să întrebaţi guvernul statului (în cadrul căruia lucraţi şi dumneavoastră) de lucrul acesta. Să ştiţi că tinerii nu sunt vinovaţi cu nimic că trăiesc în această civilizaţie şi cultură decadentă. Să nu credeţi cumva că epocă pe care o trăim noi acum este foarte diferită faţă de alte timpuri din istoria creştinismului şi că ceilalţi au fost privilegiaţi, bucuroşi şi norocoşi că au trăit în altă epocă, iar noi suntem foarte nenorociţi că trăim acum, în aceste vremuri. Ce pot spune eu, este să nu aşteptaţi nimic concret de la şcoli. Eu trăiesc, după cum bine ştiţi, într-o ţară în care oamenii îşi educă copiii acasă, până la intrarea în facultate.

Bineînţeles că regimul permite să se dea numai examenele, fără ca profesorul să-l vadă pe copil la cursuri în timpul anului şcolar. În America foarte mulţi se feresc de şcolile publice. În statul Michigan, unde locuiesc eu, un sfert din copii nu se duc la şcoală, până la studiile superioare, universitare. Cine îi poate învăţa mai mult şi mai bine pe copii şi cine este mai mult interesat de morală lor decât părinţii, bineînţeles, dacă ei sunt nişte oameni responsabili. Nu ştiu, nu am auzit că în România să fie oficializat acest sistem de homeschooling adică şcolarizare la domiciliu, acasă.

Ştiaţi că în Statele Unite ale Americii există o asociaţie de tineri care s-au jurat să fie virgini până la căsătoria lor? Ei poartă o insignă pe care scrie: only my wife sau only my husband (adică numai soţia mea sau numai soţul meu). Sunt bine organizaţi, organizează conferinţe şi dansuri ori diferite spectacole şi acţiuni dar sunt oameni care vor să arate şi să demonstreze că omul nu este un animal şi că se poate trăi în abstinenţa şi înfrânare.

În altă ordine de idei, dacă un copil este crescut şi educat să spună nu raului, va reuşi să depăşească ostacolele spirituale şi ispitele de acum. Desigur că tensiunea şi presiunea este mare, însă constrângerea diavolului a fost mare întotdeauna. Tânărul trebuie învăţat să nu dorească ce are celălalt, adică să nu râvnească la bunurile aproapelui său. Colegul sia- luat maşina, vreau şi eu una, cel puţin la fel, celălalt are un anumit computer, vreau şi eu unul, cel puţin că acela. Ei, felu acesta de gândire să ştiţi că îl distruge pe om, cultivându-i invidia şi egoismul. Trebuie că tânărul să aibe puterea sufketeasca şi tăria de character să spună nu. Cui? Nu păcatului care-l vede pe stradă, ci să spună nu chiar lui însuşi.

Căci este mult mai greu să-ţi spui nu ţie însuţi, păcatelor tale, patimilor tale, dorinţelor tale egoiste şi posesive. Aceasta este educaţia care trebuie făcută. Ea nu s-a făcut niciodată în şcoală. Pe asta o fac părinţii acasă. Nu-i impui şi nu-i torni pe gât predici, fiindcă toţi s-au săturat de predici, discursuri şi toate de felul acesta. Ci îl iei de mână şi îl duci la biserică, tu săruţi icoană, o sărută şi el, îl duci la spovedanie şi împărtăşanie, te spovedeşti şi împărtăşeşti tu şi atunci va face şi el la fel.

Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Atunci omul devine rugăciune

– Preacuvioase Părinte Arhimandrit, ce să face ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

– Trebuie să vorbim permanent cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afara ta, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este nelimitată, infinită deoarece în ea se splasluieste Iisus Hristos începând de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, în profunzime, fără limită, cu alte cuvinte persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel de multe ori că „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”. Deci să nu deturnăm ori direcţionam rugăciunea noastră către un colţ ori într-un colţ, fiindcă Dumnezeu nu este material ori spaţial ca să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo este Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui!

Să ştiţi că dialogul, convorbirea cu Dumnezeu îţi produce şi aduce sentimentul şi simţirea aceasta, a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui că te duci la Bucureşti ori la Oradea, unde ai treabă, spune-i Lui ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumos este peisajul, ce frumoase sunt florile sau natură. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate şi despre toate. Doamne, ce să fac, cum să fac? Uite, trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine ori să beau un pahar cu apă… Tot ai în minte lucrurile astea, el păr la prima vedere copilăreşti, puerile, însă conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface, se transformă în rugăciune. Pentru că ce este rugăciunea? Este o permanentă şi continuă comunicare a omului cu Dumnezeu, într-un mod cât se poate de natural.

Gândiţi-vă ce spunea (tot) Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat, neîntrerupt, când era o persoană foarte activă? A făcut atâtea biserici, a scris atâtea episole, a propovăduit „cu timp şi fără timp”, a făcut şi avea de făcut permanent, atâtea lucruri. Nu putea, nu avea cum să stea tot timpul în genunchi. Drept urmare, la asta s-a gândit el: să ai intodeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi în acest fel definesc rugăciunea: ca fiind sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor acest lucru. Nu este doar atunci când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am terminat rugăciunea”. Păi, rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată.

Nu-i nimic, vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, căci noi suntem copiii lui Dumnezeu. Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei familiare, intime a lui Dumnezeu în inima ta. Dumneavoastră ştiţi proverbul călugăresc, invocat deseori şi de către Părintele Teofil Paraian că „dacă te rogi numai când te rogi, de fapt nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti, te afli, într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu clipe de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi cumplit şi groaznic. În conluzie, trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu. Atunci când spui „Doamne!”, să fii convins şi sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte-te la ce zici. Însă, dacă ai puţin timp, acolo, câteva minute sau chiar într-o conversaţie cu pamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”; „Doamne Iisuse Hristoase, uită-te la noi, ajută-ne!” sau „Binecuvântează-i Doamne, pe oamenii aceştia!”.

Dumnezeu nu are nevoie de apărarea noastră, El are nevoie de dragostea noastră

– Preacuvioase Părinte Roman, unii ortodocşi merg (şi) la catolici ori la protestanţi, ba chiar la diferite ramuri monofizite şi se roagă împreună cu aceştia. Sfinţia voastră ce spuneţi, este corect şi bine că se procedează astfel?

– Eu personal nu-i împărtăşesc pe cei care duc şi se cumineca la catolici ori pe cei care, în loc să vină la biserica lor, se duc la protestanţi, la monofiziţi ori în alte locuri. Sfinţii Părinţi ne opresc şi ne interzic să ne rugăm împreună cu ereticii sau schismaticii, dar suntem obligaţi să ne rugăm pentru aceşti. Să facem rugăciuni şi pentru încreştinarea musulmanilor ori a evreilor. Chiar este necesară o educaţie făcută copiilor şi tinerilor, ca să se roage spre a veni la dreapta credinţă, cea în Sfânta Treime, pentru a crede în Domnul Iisus Hristos Mântuitorul – ca Dumnezeu şi Om, toţi cei rătăciţi de la adevărata credinţă. Noi nu trebuie să-i urăm pe cei de altă credinţă, nu trebuie să ne ducem pe stradă şi să ne certăm cu careva dintre ei: că la voi este aşa, că la noi este aşa şi pe dincolo. Un gest ori un fapt că acesta nu are nici un efect, nici un rezultat bun. Ci, roagă-te pentru ei. De fapt, noi nu convingem şi nici nu constrângem pe nimeni să fie creştin. Vedeţi, aici suntem în America şi îi botezăm pe mulţi.

În America este un curent al evangheliştilor care se botează mereu, iar ortodoxia creşte aici foarte mult. Baptiştii au universităţi, metodiştii au universităţi, colegii, licee, sunt oameni pregătiţi, instruiţi, deştepţi. Ei citesc mult, îi respectă şi îi cinstesc pe Sfinţii Părinţi. Îmi spunea unul care este ortodox convertit acum că „am văzut Sfânta Liturghie descrisă în a doua „Apologie” a Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful, şi am văzut în „Constituţiile Apostolice” vorbindu-se despre Sfintele Taine, despre modul în care se face botezul, nuntă, cununia, maslul. Atunci mi-am pus întrebarea: când anume au dispărut toate acestea de la noi? Noi nu le avem. Suntem noi în Biserica în felul acesta, sau nu suntem?”. Este interesant că acest om, şi că el foarte mulţi alţii, nu s-a oprit nici la catolici, nici în altă parte, ci au venit la noi, pentru că au găsit că Biserica primară, apostolică şi cea una este aici, în Ortodoxie.

– Da, am înţeles că au tecut chiar comunităţi întregi la Ortodoxie…

– Adevărat, aşa este, au trecut (şi) comunităţi întregi. În Chicago avem două comunităţi care au trecut la ortodocşi cu păstori cu tot. S-au botezat două mii de oameni într-o singură zi. Tot grupul care lucra la educaţia studenţilor în universităţile americane, un grup de evanghelişti numiţi „Campus Ministry”, toţi sunt ortodocşi astăzi. Au făcut şi un film „Come back Home” (Întoarce-te sau revino acasă), când îl vezi începi să plângi. Toţi iau Sfânta Cuminecătura din linguriţă pentru prima dată şi încep să le curgă lacrimile pe obraz. Să-l iubeşti pe eterodox. Nu poţi să-l convingi prin discuţie, ci numai Duhul Sfânt îl convinge şi îl poate aduce la adevăr. Sfântul Ioan Teologul ne arată că, dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu este între noi. Numai Dumnezeu poate să convingă şi să învingă. Vedem că Domnul nostru Iisus Hristos nu şi-a urât vrăşmaşii, i-a iubit şi i-a certat chiar şi de pe cruce. Eu recomand ca în toate rugăciunile noastre individuale să nu ne rugăm numai pentru noi şi pentru familia noastră ci să-i includem pe toţi care nu sunt ortodocşi. Chipul lui Dumnezeu este în toţi oamenii. Gândiţi-vă la fenomenul şi revoluţia religioasă din China.

Aici sunt, conform ultimei statistici, circa o sută treiezeci de milioane de creştin aşa încât guvernul nu-i mai poate controla, este imposibil. Africa este un continent creştin. Se lăsă de mahomedanism cu toată persecuţia ce este acolo. Se înmulţesc creştinii în Africa foarte rapid. De aici, de la noi din America, a plecat un grup de studenţi în Madagascar, în misiune. Din punct de vedere numeric noi ortodocşii, creştem şi ne dezvoltăm şi în insula Madagascar. Este un mitropolit de culoare acolo, Acunda. Africa are mitropoliţii ei de culoare, episcopii, toţi sub ascultarea bisericească a Patriarhiei Ortodoxe a Alexandriei – patriarhiei istorică, are şcoli teologice şi seminarii în Kenya, la Nairobi şi în Uganda. Deci se înmulţesc creştinii şi aici. Desigur, merg în paralel şi catolicii şi protestanţii – care fac misiune foarte serioasă acolo dar vrea să spun că Africa nu mai este un continent sălbatic.

Sunt fenomene în lume care ne arată că Duhul Sfânt lucrează. Nu trebuie să urâm pe nimeni, chiar dacă unii îl urăsc pe Dumnezeu şi credinţa cea adevărată. Dumnezeu nu are nevoie de apărarea noastră, El are nevoie de dragostea noastră. Iar dragostea noastră faţă de Dumnezeu trece prin om, chiar dacă acel om este duşmanul tău sau chiar dacă este (şi) duşmanul lui Dumnezeu, el are nevoie şi mai mult, cu atât mai mult, de iubirea creştinilor.

Tinerii trebuie să înţeleagă că într-o familie lucrurile nu pot merge bine fără ajutorul lui Dumnezeu

– Preacuvioase Părinte Duhovnic, când este bine să se căsătorească omul? Înainte sau după vârsta de douăzeci şi cinci de ani? Astăzi mulţi oameni spun că, dacă se căsătoresc prea devreme, îşi irosesc tinereţea.

Iisus Hristos apărătorul vietii- Depinde de mai mulţi factori… te căsătoreşti când eşti matur. Unii sunt mături la douăzeci şi cinci de ani, alţii niciodată. Căci unii sunt imaturi şi la patruzeci de ani. Căsătoria este o mare responsabilitate. Astăzi trebuie să punem mai mult ca oricând, accentul pe maturitate. Eu nu le recomand să se căsătorească celor care vor după nuntă să se ţină de distracţii şi să avorteze copiii. Să, şi mai grav, să ia contraceptive şi tot felul de alte medicamente de acest fel. Cel puţin femeile care au făcut un avort sau două se pot mărturisi complet, dar acelea care iau pastile nici nu ştiu câţi au omorât deja.

Divorţul este şi el o calamitate. Când te căsătoreşti îţi asumi un sacrificiu, o jertfă. Căsătoria este o cruce, asumată. Iubirea nu este sex, nu este instinct ori plăcere trupească, iubirea este ce spune acelaşi Sfânt Apostol Pavel în capitolul 13 la Epistola I către Corinteni: toate le rabdă, toate le îndura, nu este geloasă, iubirea nu cauta ale sale, ci ale celuilalt… Iubirea nu cade niciodată. Aceea este adevărata iubire şi dragoste, când poţi să mori pentru cineva. Dacă tânărul nu este în stare să moară pentru o fată, aceasta să nu se căsătorească cu el.

Preoţii trebuie să se ocupe de educaţia tinerilor ce urmează să se căsătorească. Să se anunţe cuniile cu trei duminici înainte în biserică. În aceste trei săptămâni preotul trebuie să se întâlnească cu viitorii soţi de mai multe ori şi să le vorbească despre copii, despre ce înseamnă căsătoria, despre iubirea care trebuie să existe între soţ şi soţie şi celelalte probleme referitoare la căsătorie. Lucrurile acestea le ştie preotul di propria sa experienţă, fiindcă şi el este căsătorit, are soţie, copii, într-un cuvânt, familie. În America, dacă tinerii nu-şi anunţa căsătoria cu o lună – două înainte, nici nu îi cunună. Aici, la toate confesiunile există cursuri de căsătorie. Cursurile de căsătorie din Ortodoxie au un specific al lor, nu se potrivesc în toate celelalte învăţături de la eterodocşi. Tinerii trebuie să înţeleagă că într-o familie lucrurile nu pot merge bine fără ajutorul lui Dumnezeu.

Trebuie să li se explice ce înseamnă o familie creştină, să li se arate că este nevoie şi de înfrânare sau abstinenţa şi de rugăciune. Lucrurile de felul acesta trebuie să li se transmită tinerilor. Dacă sunt ignoraţi sau neglijaţi, se pot căsători şi la şaisprezece şi la treizeci de ani, că tot una este, adică sunt la fel de nepregătiţi, fiindcă nu s-a ocupat nimeni de ei ca să-i înveţe, să-i pregătească. Şi uite aşa apar divorţurile şi avorturile. Mă bucur că în România sunt organizaţii şi fundaţii care lupta împotriva avorturilor. În America sunt milioane de oameni angajaţi în această luptă. Pe data de 22 ianuarie în toate oraşele din SUA se fac demonstraţii împotriva avorturilor. La Casa Alba se adună un milion de oameni, iese preşedintele şi le vorbeşte; chiar dacă el este de acord sau nu cu practica avorturilor, el trebuie să le vorbească.

Fără libertatea spirituală nu poţi să guşti din libertatea exterioară

– Preacuvioase Părinte Roman Braga, în altă ordine de idei, timpul comunismului aţi fost întemniţat întrucât aţi făcut parte din mişcarea duhovnicească „Rugul Aprins”, despre care spuneaţi, mai demult, că i-a speriat pe guvernanţii regimului comunist mai mult decât toate centrele de rezistenţă din Carpaţi. Care au fost cele mai dificile şi anevoioase momente în viaţa de închisoare? Dar cele mai frumoase şi mai înălţătoare?

– Privind acum în urmă, într-un mod retrospectiv, pot spune că închisoarea a fost o binecuvântare. Au fost clipe grele, bineînţeles. Însă, totuşi, niciodată n-o să trăim acele momente de intimitate cu Dumnezeu pe care le-am trăit atunci, în închisoare. Când vroiau să ne spurce în Vinerea Mare, asta era o regulă generală a puşcăriilor româneşti, ne dădeau să mâncăm cane iar noi refuzăm, le dădeam gamelele înapoi, neatinse, pline. Ei, acesta era un moment foarte frumos pentru noi. În noaptea Paştelui şi în ziua de Sfintele Paşti, ne dădeau varza acră cu apă, că aşa erau foarte cinici, doreau să-şi bată joc de noi şi de credinţa noastră. Când te băga la carceră vreo trei zile pentru că ai cântat vreo colindă, te simţeai fericit.

Momentele acestea frumoase noi nu le-am mai avut în libertate. Desigur că în închisoare au fost fel de fel de oameni. Cine a fost bun afară, înainte, a fost bun şi în închisoare. Şi vice-versa. Închisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a făcut să aibă o inimă mai bună. Acolo, dacă-l aveai pe Dumnezeu în inimă şi în lăuntrul tău, nu sufereai, nu erai afectat şi nici compromis. Acolo am văzut (şi) intelectuali care au căzut, sarmanii, şi s-au compromis definitiv şi irevocabil; am văzut şi ţărani simpli, care nici nu ştiau să se iscălească, dar aveau o frumuseţe sufletească şi o tprie de caracter nemaipomenite. Atunci şi acolo am înţeles care este şi ce este adevărata cultură, autentică, am înţeles că ea nu constă în informaţia aceasta formală.

Să ştiţi că au fost momente foarte frumoase în închisoare. Tragedia apărea atunci când vedeam cum cădeau intelectualii noştri. La Jilava am stat cu mai mulţi miniştri şi mă gândeam cum au putut oamenii aceştia să conducă tara, cu această micime de suflet şi de caracter, că acolo, săracii, îşi dădeau aramă pe faţă, povesteau tot. Am văzut un general care a furat ceapa de sub căpătâiul uni ţăran, motivând că nu putea să reziste de foame. Închisoarea a fost o şcoală extraordinară, o şcoală spirituală. Suferinţa fizică nu conta, chiar la Piteşti, cu toate că aici am fi dorit să murim cu toţii, numai să scăpăm de chinurile reeducării. Dar nu ne dădeau voie nici măcar să murim, ne-au luat totul, toate instrumentele cu care ne-am fi putut face rău. Pentru că ideea lor era să nu mori până ce nu te murdăreşti, până ce nu spui că ei, să nu mori până ce nu te compromiţi. Iar după ce te compromiţi poţi să şi mori, că e totuna.

Fenomenul acesta, din păcate, nu a fost numai în închisoare, ci este şi astăzi în afară închisorilor, în lumea postcomunistă, şi în România şi în America. Fiindcă diavolul vrea ca noi să ne compromitem, să ne murdărim duhovniceşte şi, după aceea, putem să murim, cu totul. În închisorile comuniste ne spuneau: „Nu vă dăm drumul acasă până nu vă compromiteţi. Că ieşind afară să nu fiţi eroi ci laşi, după care să scuipe lumea pe stradă”. Tot aşa este şi în toată societatea de astăzi. Omul care păcătuieşte nu se simte bine singur şi în aceste condiţii vrea să-i atragă şi pe alţii în păcat şi patimă, ca un fel de justificare şi pretext pentru constiita lui ce îl mustra.

– Cum aţi resimţit în închisoare privarea şi lipsirea de libertate?

– Trebuie subliniată şi susţinută realitatea că adevăratul om liber este acela pe care îl eliberează Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Deoarece libertatea fizică, exterioară, nu contează; nu poţi (re)simţi această libertate exterioară, dacă nu o ai pe cea interioară, dinlăuntru. În tot timpul închisorii, rugându-te şi vorbind cu Dumnezeu, nici nu simţeai zidurile. Să ţineţi minte că libertatea adevărată este libertatea spirituală. Fără libertatea spirituală, duhovnicească, şi vrea să accentuez faptul acesta, nu poţi să guşti din libertatea exterioară. Dacă nu eşti liber de păcat, dacă tu eşti rob pasiunilor tale, păcatelor tale, sclavul sexualităţii, al lăcomiei, al iubirii de argint, al mândriei şi invidiei ori egoi mului, dacă tu eşti robul plăcerilor trupeşti, poţi să ai oricât libertate exterioară, că tot sclav rămâi, pentru totdeauna. De aceea trebuie să ne închinăm întreaga viaţă, în duh şi în adevăr, adică Mântuitorului Iisus Hristos – Domnul şi Adevărul, Care Adevăr ne va face pururea şi veşnic liberi, şi asta pentru că El este Calea, Adevărul şi Viaţa!…

– Preacuvioase Părinte Stareţ, vă mulţumesc foarte mult pentru tot, rugându-vă să ne pomeniţi pe toţi în rugăciunile dumneavoastră!…

– Doamne ajută! Cu multă bucurie!…

(Stelian Gomboș – CreștinOrtodox)

„Dumnezeu ne-a trimis în Occident ca să deschidem porţile bisericii”

A stat în temniţele comuniste mai bine de un deceniu, dar nu regretă nimic din experienţa detenţiei. A făcut parte din „Rugul Aprins”, unde i-a cunoscut pe marii duhovnici ortodocşi. După eliberare, a reuşit să plece din ţară cu sprijinul patriarhului Iustinian şi a trăit în exil, slujind ca preot ortodox în Brazilia şi Statele Unite. De mai bine de două decenii, este duhovnicul mânăstirii de maici „Adormirea Maicii Domnului”, din Michigan, şi unul dintre cei mai iubiţi preoţi ortodocşi de peste Ocean.

Cu Hristos, după gratii

 

Părea suspendat. Între lumi, între cuvinte, între tăceri. Vocea lui puncta limpede liniştea ca­merei mici, în care se mai auzea doar fâşâitul şters al reporto­fonului. Era în vizită prin ţară, una dintre puţinele pe care şi le permisese după revoluţie. Înain­te, nu se putuse apropia de România. Nu pentru că nu-şi dorea, ci pentru că aici îl aştepta iarăşi temniţa, din care abia scăpase, datorită patriar­hu­lui Iustinian.

Fusese arestat încă din studenţie, când, împreună cu alţi tineri teologi, semnase un manifest în care-i în­dem­­na pe toţi românii să postească în Sâm­băta Patimilor, care atunci se în­tâmplase pe 1 mai, Ziua internaţio­nală a muncii, una din marile sărbă­tori comuniste. După o primă deten­ţie de cinci ani, a trecut porţile Mâ­năstirii Antim, intrând în celebrul grup de rezistenţă prin credinţă şi cultură, care avea să fie cunoscut sub numele de „Rugul Aprins”. În total, a stat în închi­sorile comuniste 11 ani, anii tine­reţii cei mai frumoşi. M-a surprins mereu că nu-i regretă. Lumină, rugă­ciune, Dum­nezeu, iubire – reveneau des pe par­cursul interviului, chiar şi atunci când fă­cea referire la prigoana comu­nistă. Când fâşâitul reportofonului a în­ce­tat şi între noi s-a întins nestin­gherită tăcerea, am înţeles. Părintele nu a fost de fapt închis. Niciodată. În tem­niţă a găsit libertatea totală a credinţei în Dumnezeu. Cu Hris­tos, după gratii.

Rugul Aprins

„Părinţii duhovniceşti pe care i-am cunoscut în viaţă şi care au avut o înrâu­rire asupra per­soa­nei mele sunt aproape toţi în cimitir… Între ei, la loc de cinste este pentru mine părintele Bene­dict Ghiuş, un duhovnic mai pu­ţin cunos­cut, pentru că era un om de o intimitate duhov­nicească ra­ră. Nu se expu­nea. L-au ales cam fără voia lui Episcop de Argeş, pentru că i-a depus candida­tura Nichifor Crai­nic. A fost du­hovnicul miş­cării «Rugu­lui Aprins», de la Mânăstirea Antim. La el ne mărturi­seam, el ne-a dat binecu­vân­tarea să începem rugăciunea inimii. Era foarte căutat de intelectuali, dar era aşa de modest, încât se consulta cu toţi călugării, simpli, aşa cum erau. Dacă stăteai de vorbă cu părintele Ghiuş o oră, ieşeai com­plet purificat, pentru că omul acesta trăia credinţa la mari dimensiuni. N-a fost un duhovnic popular, ca să spunem aşa. A fost duhovnicul intelec­tualităţii Bucu­reş­tiului. Nu mărturi­sea lume simplă, pentru că, după părerea mea, nici n-ar fi putut să înţe­leagă lumea ce spunea el. Era foarte adânc şi rafinat. Profesori univer­sitari, ca Alexandru Codin Mironescu, Paul Stelian, doctorul şi poetul Va­sile Voiculescu, toţi se mărturiseau la părintele Bene­dict Ghiuş. Era un mo­del. Era sufi­cient să te uiţi la el. Mie mi-era de ajuns să-l văd. Duhovnicia ieşea din el într-un mod natural. Nu era o con­trafacere, nu era o sfor­ţare de a fi spiritual pentru că, după părerea mea, dacă vrei să devii om duhov­nicesc, trebuie să trăieşti o viaţă naturală. Pentru că trebuie să de­vii natural, în viaţa ta cu Dum­ne­zeu. Aşa cum e ţăranul român. El este natu­ral. Îşi face o cruce mare di­mi­nea­ţa şi se duce la lucru. Îşi cear­tă co­piii, de multe ori şi nevasta, dar cre­de în Dumnezeu şi se roagă, e pă­rintesc, e cald. Există şi o duhov­ni­cie şi nişte oameni cu «aripi» aşa de mari încât nu le dau voie să zboa­re…”

„Preoţia e foc, taică!”

„În afară de părinţii din Rugul Aprins, am cunoscut mulţi oameni simpli, care nu erau mari teologi, dar pe care i-am iubit mult. Oamenii simpli spun lucru­rilor pe nume; ei nu vorbesc mult, dar vorbesc ce trebuie şi cuvântul lor este foarte adânc, de multe ori în me­tafore şi în pilde, pen­tru că ceea ce nu poţi exprima logic – şi noi putem expri­ma logic foarte puţin – poţi exprima prin pilde sau me­tafore, prin forme de limbă care sunt mai aproape de mit. Eu cred că aşa cum mito­logia greacă ne-a dat cultura europeană, tot aşa mito­logia asta româ­nească, ţără­nească, ne-a dat nişte călugări mari, care vor­besc în metafore, despre lucruri foar­te adânci. Iar pe mine m-au interesat în­tot­deauna nu atât cei care erau cărturari, ci oame­nii duhovniceşti, mai ales cei sim­pli, pentru că ei au o adâncime spe­cială, pe care cărturarii nu o pot înţelege, ei fiind mult mai complicaţi în pregătirea lor spiritua­lă. Nu spun că nu sunt de va­loa­re. Dar m-au impresionat mult mai mult adânci­mile unui părinte ca Antipa, de la Cer­nica, care era şi duhov­nicul mul­tor intelectuali din Bu­cu­reşti, care se duceau la acest om care abia ştia să se iscălească, pentru că nu fă­cuse carte. Îmi amin­tesc că, atunci când eram stu­dent teo­log, mă duceam la mărtu­ri­sire, iar el îmi spu­nea me­reu: «Să nu te faci preot, taică». El, care slujea altaru­lui, a­proa­pe întot­dea­una spu­nea: «Să nu te faci preot tai­că, fă-te das­căl de co­pii», adică profesor, «că preo­ţia e foc, e foc, taică».

Erau nişte oameni care vibrau. Ei se apropiau de Sfânta Masă cu o anumită smerenie, dar şi cu teamă, pentru că Sfânta Liturghie nu este o simplă rugăciune; este un miracol care se întâmplă, vine Dumnezeu şi intră în materia pâinii şi a vinului, care este aceeaşi cu materia Universului întreg, şi sfinţeşte astfel tot Cos­mosul. Sfânta Liturghie este centrul liturgic al Uni­versului. Şi ne sfinţim şi noi. În biserică plouă harul Duhului Sfânt. Ei bine, călugării ceia simpli ştiau lucrul ăsta nu din cărţi, nu din teologie, nimeni nu i-a învăţat teologia euharistică, îl ştiau din experienţă.”

„Între cei patru pereţi ai celulei, am descoperit infinitul din noi”

„La «Canal», l-am avut duhovnic pe părintele Ev­ghe­nie, tot un om simplu. El m-a determinat să mă fac călugăr. De aceea m-am şi apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia «Scara» Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Şi veneau la el preoţii şi călugării catolici. Toţi îl admirau. Nu avea lecturi, dar recita pe Sfinţii Părinţi. Avea o memorie extraordinară. El m-a influen­ţat cel mai mult. La un moment dat, mi-a spus: «Să ştii că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop». Ca orice om, atunci când am ajuns în închisoa­re, m-am întrebat şi eu, în anumite momente grele: «De ce, Doamne? De ce eu?». Eram şi eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: «De ce eu să sufăr şi alţii nu? Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!». Dar Dumnezeu mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost. Iar rostul acesta mi l-am lămurit în timpul celei de-a doua încarcerări (am fost închis de două ori). Atunci am fost izolat. Preoţii au trecut prin izolări de câte un an sau doi, singuri în celule, pentru că voiau ca ei să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani de închisoare niciun deţinut politic n-a văzut hârtie, creion sau carte. Ăsta era «tratamentul inte­lec­tua­lilor»… Pe cei de drept comun îi educau ca să îi redea societăţii comuniste, dar nouă ne luau toate mijloacele de informaţie şi nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic! În final, asta a fost foarte bine, pentru că, în loc să ne facă animale, aşa cum probabil că doreau, ne-au întors către noi înşine, ca să ne punem întrebarea: «Ce suntem noi?». Pentru că vă spun: când stai între cei patru pereţi ai celulei şi nu ai niciun orizont, nicio perspectivă unde să priveşti, te întorci către tine însuţi. Trebuie să te întorci, să te duci undeva! Acolo am descoperit infinitul din noi… Am descoperit că per­soa­na umană este infinită, că aşa a făcut-o Dumnezeu – a suflat asupra sa şi i-a dat Dintrânsul ceva care nu moa­re niciodată. Că adâncul din noi, care este – după Sfinţii Părinţi – şi locul rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este un loc căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Atunci, în situaţia aceea de izolare, timp de doi ani aproape, singur, atunci am înţeles cuvintele Scripturii, pe care le memorasem cândva: «Voi sunteţi biserica Dumne­zeului celui viu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi». Atunci am înţe­les de ce Mântuitorul a spus: «Îm­părăţia lui Dumnezeu este în voi». Dumnezeu nu este material sau spaţial, să Îl plasez într-un colţ, undeva. Ca să-L găsim, trebuie să ne întoarcem înlăuntru, să explorăm universul din noi. Asta este o experienţă care trebuie făcută. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune: «Ieşirea din tine este ieşirea din Paradis». Este o aventură mare şi singură în viaţa omu­lui. Este ceva extraordinar înăun­trul nostru, Dumnezeu este acolo!”

„Pe Dumnezeu nu Îl poţi cunoaşte fără să te cunoşti pe tine”

– După închisoare, aţi plecat în America, unde trăiţi şi acum, într-o mânăstire ortodoxă. Cum vi s-a părut societatea capitalistă, după experienţa comu­nistă?

– Da, după închisoare, Patriarhul Iustinian s-a străduit să fiu scos din ţară, Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare patriarh, care i-a înţeles foarte mult pe cei care suferă. În ciuda faptului că unii oamenii din presă îl critică, şi pe el, şi pe Preafericitul Teoctist, să ştiţi că ei au fost mari înţelegători ai suferinţei umane. Revenind la societatea americană, aş vrea să vă spun să nu jude­caţi capitalismul american prea rău. Să ştiţi că ameri­canul nu e capitalist în felul în care vă imaginaţi, pentru că există acolo un fel de socialism bazat pe trusturi. Dacă eşti muncitor la Ford, de exemplu, de la Ford primeşti, pe lângă salariu, şi o maşină, din doi în doi ani, la Ford te şi îmbraci, pentru că Ford nu face numai automobile. Au şi magazine cu de toate şi caută să-l ţină pe om înăuntrul acestui sistem. Ce să vă mai spun, că aproape toţi sunt acţionari. Adică un muncitor spune: „fabrica mea”, nu spune: „fabrica lui Ford”. Deci, nu mai este capitalismul de la început de secol XIX, există în el şi o latură socială.
Principala problemă pe care mi-am pus-o acolo a fost: cum poţi să trăieşti în societatea asta capita­listă şi totuşi să te ocupi de mântui­rea sufletului? Eu cred că nu se con­trazic unele cu altele. Trebuie să ne bucurăm de tot ceea ce Dum­nezeu a creat, dar, în acelaşi timp, Dum­ne­zeu ne-a făcut oameni ca să pro­du­cem, să muncim, să trăim din munca noastră.

Noi, ca orto­docşi, acolo, în Ame­rica, avem o misiune: să schim­băm direcţia cunoaşterii, pentru că Apu­sul, din care face parte şi Ame­rica, e orientat în exterior. Oc­ci­dentalii explorează universul din a­fara lor. Rostul ortodoxiei este să întoarcă atenţia omului spre sine, spunându-i că mai există o dimen­siune lăun­trică. Noi nu dispreţuim cunoaşterea cosmologică, cunoaş­terea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt am­prentele lui Dum­ne­zeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi şi pe Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem înăuntrul nostru, iar această cunoaş­tere a lui Dumnezeu este o expe­rienţă perso­nală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cu­noaşte fără să te cu­noşti pe tine. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine, pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vie­ţii morale, tineretul, mai ales, nu poate suporta aventura intrării în sine şi, ca un fel de scăpare, cultivă lucrurile zgo­motoase.

Şi vă dau un exemplu: noi avem nişte tabere de copii, vara, tabere religioase, le spuneţi dumneavoas­tră, aici îi aducem să înveţe religie. Pentru că în America nu se predă religie în şcolile publice. Nicio­dată nu s-a predat. Nu pentru că americanul nu este religios sau este împotriva bisericii, ci pentru că acolo sunt 1200 de secte şi atunci nu ştii ce fel de religie să predai în şcoală. Şi statul, care de fapt e respectuos faţă de bise­rică (nu plătim taxe, nu plătim impozit pe proprietăţi, pe nimic), a refuzat să introducă religia în şcoală, pentru că nu ştie ce fel de religie să predea. Aşadar, revenind, aveam o tabără de copii şi aveam o fetiţă care asculta perma­nent la două radiouri: unul în dreap­ta, altul în stânga, cu două căşti, una în urechea stângă, alta în cea dreap­tă, probabil că erau două pro­gra­­me: unul de sport şi unul de muzică. Şi eu i-am spus: „Shut them off!”-„În­chide-le!”. Şi ştiţi ce mi-a spus? „Pă­rinte, dacă eu le închid, în­ne­­bu­nesc!”. Ce tra­ge­die la o feti­ţă de 14 ani să spună lucrul ăsta! „Dar tu nu poţi să stai pe banca aia? Doar să stai o oră acolo!”. „Dar ce să fac?”. „Nu faci nimic; stai şi taci; poate Dum­nezeu vrea să-ţi vor­bească ceva!”.

Vedeţi, ăsta este rolul ortodo­xiei în cultura apusea­nă. Nu să ne cunoască lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creştini în Franţa, în Germania, în America. Ei, şi ce?! Nu pentru asta ne-a trimis Dumnezeu acolo. Ne-a trimis acolo ca să deschi­dem porţi­le unei cu­noaş­teri adevărate, să deschidem porţile Bisericii.

„New York-ul este pentru mine cel mai bun deşert în care un Sfânt Părinte s-ar putea realiza”

– Părinte, dar cum credeţi că pot fi unite aceste două preocu­pări: o viaţă care trebuie să se folosească de economia ca­pita­listă, acum asta este economia din marea majoritate a sta­telor lumii, şi pe de altă parte, preo­cuparea către o viaţă interioară, care necesită timp şi linişte.

– Exteriorul nu vă împiedică cu nimic să trăiţi cu Dumnezeu, în relaţie cu El, şi să vă bucuraţi de toate câte El le-a creat. Iar prin mun­ca dumnea­voastră, să le dez­vol­taţi şi să le înmul­ţiţi. Pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe om, să creeze. Un lucru să nu uitaţi: în orice situaţie vă aflaţi, să nu Îl uitaţi pe Dumnezeu! Am văzut că în Ro­mânia tramvaiele fac gălăgie, cir­cu­­laţia maşinilor, sirenele de la fa­brică, toate zgomotele astea indus­tria­le în care trăim. Păi să vedeţi ce este în New York! New York-ul este pentru mine cel mai bun deşert în care un Sfânt Părinte s-ar putea realiza. Că nimeni nu te cunoaşte. Este atâta lume pe stradă, este un aşa furnicar, încât nimănui nu-i pasă de tine. Poţi să îţi pui o pălărie ţuguiată, poţi să mergi desculţ, să-ţi atârni o coadă, nu se uită nimeni la tine! Pentru că nu-i interesează. De aia şi New York-ul are, totuşi, nişte Sfinţi, să ştiţi. Are părinţi, are călugări… E posibil, pentru că asta este dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a explorării universului din noi. Şi atunci, în ciuda zgomotelor astea din afară, poate exista o linişte şi o pace a minţii şi a sufletului. Poate să fie cât de mare gălăgia în afară, dar, dacă tu ai pace în tine, eşti foarte fericit. A spus Iisus: „Pacea Mea v-o dau vouă”. El e Pacea Lumii. Deci, dacă Îl avem pe Iisus în noi, să nu ne fie frică. Nu vă fie frică de niciun zgomot din afară. Dacă avem pace în noi, va fi linişte şi în afară. Depinde din ce perspectivă pri­veşti.

(Interviu realizat de Cristian Curte – Revista Formula AS, anul 2013, numărul 1059)

---

Foto: arhiva mânăstirii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, SUA.