Care este problema cu comunismul? Americanii care s-au născut și au crescut după Războiul Rece nu au habar.
În urmă cu aproximativ o oră, am terminat de scris ceea ce va fi, probabil, cel mai intens capitol al viitoarei mele cărți despre lecțiile pe care trebuie să le tragem din experiența celor persecutați de comunismul din blocul sovietic. Este un capitol despre sensul suferinței. Acesta constă aproape în întregime din povești ale creștinilor care au îndurat persecuția, chiar și tortura, din mâna comuniștilor. Cele mai multe provin din interviurile originale pe care le-am realizat personal, dar, în cazul câtorva, le-am extras din mărturii ale unor foști deținuți care au fost publicate în alte părți. De exemplu, acest pasaj provine dintr-un interviu pe care părintele Gheorghe Calciu, un preot ortodox român, l-a dat în anul 1996 despre anul petrecut într-o celulă de temniță unde îngrijea un coleg creștin muribund din cauza tuberculozei și a bătăilor pe care le-a primit sub tortură:
Îl loviseră peste piept, peste spinare și îi distruseseră plămânii. Dar se ruga toată ziua. El nu a spus niciodată nimic rău împotriva torționarului său și ne-a vorbit despre Iisus Hristos. În tot acest timp, nu ne-am dat seama cât de importantă fusese pentru noi prezența lui Constantin Oprișan. Fusese justificarea vieții noastre în această celulă. De-a lungul unui an, a devenit din ce în ce mai slab. Am simțit că și-a sfârșit zilele aici și că va muri.… După ce a murit, fiecare dintre noi a simțit că ceva în noi a murit odată cu el. Am înțeles că, bolnav cum era și aflat în grija noastră ca un copil, el fusese stâlpul vieții noastre în celulă. Fără Constantin Oprișan, eram singuri.
Citiți mai multe despre acest interviu aici.
E luat din această colecție de interviuri, predici și eseuri ale părintelui Gheorghe, care a murit în 2006.
Oricum, am lăsat pentru moment deoparte acel capitol al cărții și am verificat Twitter. Acolo am găsit asta de la un jurnalist australian pe care îl urmăresc. Iată cum începe:
China va rescrie Biblia și Coranul pentru a „reflecta valorile socialiste” pe fondul crizei referitoare la grupurile religioase din țară, a relevat un raport.
Edițiile noi nu trebuie să conțină nimic care ar putea să contravină convingerilor Partidului Comunist, potrivit unui oficial de vârf al partidului. Paragrafele considerate greșite de cenzori vor fi modificate sau re-traduse.
Deși Biblia și Coranul nu au fost menționate în mod explicit, partidul a cerut o „evaluare cuprinzătoare a lucrărilor religioase clasice existente care vizează conținuturi neconforme cu progresul vremurilor”. Ordinul a fost dat în noiembrie în cadrul unei reuniuni organizate de Comitetul pentru Afaceri Etnice și Religioase al Comitetului Național al Conferinței Consultative Politice a Poporului Chinez, care supraveghează problemele etnice și religioase din China.
„Progresul vremurilor”. Corect. Cineva se poate duce cu gândul la această știre din 2018, de la Vatican:
„În momentul de față, cei care implementează cel mai bine doctrina socială a Bisericii sunt chinezii”, a spus un înalt oficial al Vaticanului.
Episcopul Marcelo Sánchez Sorondo, cancelarul Academiei Pontificale de Științe Sociale, a lăudat statul comunist ca fiind „extraordinar”, spunând: „Nu aveți mahalale, nu aveți droguri, tinerii nu iau droguri”. În schimb, există o „conștiință națională pozitivă”.
Este important de știut – de care parte sunt unii dintre acești oameni ai Bisericii, cum e episcopul Sanchez. Să nu cumva să uitați asta! Si nici carecumva să uitați martorii curajoși ai creștinilor, precum cardinalul Joseph Zen, arhiepiscopul retras din Hong Kong, care respinge propaganda regimului Francisc. Extras:
Așa cum a făcut-o în trecut, Zen l-a criticat pe [secretarul de stat al Vaticanului Cardinalul Pietro] Parolin și metodele sale, spunând că „nimeni nu poate fi sigur” de ceea ce își dorește la un moment dat.
„Este un adevărat mister cum un om al Bisericii, față de tot ce cunoaște despre China, despre comuniști, ar putea face ce face el acum”, a spus Zen, adăugând că, în opinia sa, „singura explicație nu este credința . Este succesul diplomatic. Orgoliul.“
Zen a criticat și abordarea lui Francisc, argumentând că, în opinia sa, având în vedere mișcările făcue de papă în China, „are un respect scăzut față de predecesorii săi”.
„El distruge tot ceea ce au realizat Ioan Paul al II-lea și Papa Benedict”, a spus el, acuzând aliații lui Francisc că l-au „servit din buze” atunci când au insistat că mișcările papei sunt în continuitate cu predecesorii săi. „Dar asta este o insultă”, a spus Zen.
Vă spun, oameni buni: urmăriți ce se întâmplă în China! Cred că va fi un model pentru Occident în deceniile următoare, pe măsură ce trecem încet încet la ceea ce eu numesc „totalitarism de catifea” – „de catifea” deoarece, spre deosebire de China, eu nu cred că guvernele noastre vor recurge la lagăre sau închisori, în schimb cred că vor adapta metodele chineze de control social, de exemplu, sistemul de credit social. Voi explica în carte de ce cred asta.
Astăzi, The Guardian, care este The New York Times al Marii Britanii – adică portavocea principală a opiniei de stânga – și-a folosit editorialul din Ziua de Crăciun pentru a denunța creștinii tradiționaliști. „Bătălia pentru apărarea drepturilor și demnității umane a tuturor, indiferent de gen, rasă sau sex, trebuie purtată din nou”, avertizează editorialul și încheie cu lăudarea creștinilor de stânga, îndemnând progresiștii seculari să se alăture lor pentru a rezista „Dreptei Religioase”.
Desigur, nimeni nu este surprins de punctul de vedere al The Guardian, dar este interesant să-l luăm în considerare în lumina anunțatei măsuri a Chinei de a revizui creștinismul și islamul pentru a le armoniza cu dogmele comunismului chinez – adică pentru a reflecta „progresul vremurilor”. Vom vedea – și, într-adevăr, vedem – o forțare similară a agendei în Occident pentru a constrânge creștinismul să devină ceva de genul ”Partidul Democrat la Rugăciune” (Partidul Democrat este partidul liberal-progresiștilor și stângii americane – n.n.).
Desigur, nu ar trebui să fie nici „Partidul Republican la Rugăciune” (Partidul Republican este partidul conservatorilor și dreptei americane – n.n.). – și aceasta este o altă problemă pentru noi, creștinii tradiționaliști. Nu putem evita faptul că există consecințe politice cu privire la credința creștină, dar trebuie să ne amintim întotdeauna că ideile noastre politice sunt cele care trebuie să fie ghidate de credința noastră, și nu invers. Mult prea mulți creștini americani, atât de dreapta cât și de stânga, înteleg pe dos. Creștinismul politic nu poate fi deopotrivă și fidel Adevărului său, și totodată un fenomen al stângii sau al dreptei contemporane.
Acestea fiind spuse, vreau să vă îndemn să aruncați o privire la acest text din Washington Post din 23 decembrie, publicat de politologul Paul Djupe. Sublinierea ii aparține:
Cercetările noastre au descoperit că protestanții evanghelici albi cred că ateii și democrații le-ar elimina drepturile.
Politologul Ryan Burge și cu mine am efectuat un sondaj, în perioada 17-18 mai, pe un eșantion de non-probabilitate de 1.010 protestanți din SUA, realizat online prin intermediul panourilor Qualtrics și ponderat pentru a fi similar diversității protestanților din țară. Protestanții evanghelici albi au constituit 60 la sută din eșantion.
Dintre acești protestanți evanghelici albi, am constatat că 60 la sută credeau că ateii nu le vor permite sa-și exercite drepturile și libertățile Primului Amendament. Mai exact, am întrebat dacă ei credeau că ateii îi vor împiedica să poată „organiza mitinguri, să învețe, să vorbească liber și să candideze la funcții publice”. În mod similar, 58 la sută au considerat că „democrații din Congres” nu le-ar permite să-și exercite aceste libertăți dacă ar fi la putere. În schimb, 23 la sută consideră că „republicanii din Congres” nu le-ar respecta drepturile; acestea din urmă au fost, în principal, părerile unui mic contingent de albi democrați evanghelici din eșantion.
Acestea sunt proporții extraordinare pentru o întrebare de bază în societățile democratice: sunt dispuși cetățenii să extindă drepturile la grupurile pe care nu le plac? Dacă nu, procesul politic nu mai poate rezolva în mod corect disputele și națiunea ar putea ajunge să cadă în violență – așa cum prevăd comentatorii de extremă dreaptă și oficiali publici.
Djupe spune cu empatie că evanghelicii albi greșesc, și citează datele sondajului care-i susțin punctul de vedere. El citează, de asemenea, acele date ale sondajelor care arată că mai susceptibili sunt evanghelicii albi să dezbrace pe seculariștii-atei de aceste libertăți, decât invers.
Nu am văzut (încă) nicio critică a celor susținute de Djupe și sunt nerăbdător să citesc un comentariu informat despre asta (așadar, postați-mi-l dacă găsiți vreo sursă academică). Cu siguranță nu am o problemă cu teoria care consideră că evanghelicii albi și alți creștini din dreapta centrului se tem profund de ceea ce le-ar face un regim secularist de stânga. Nu sunt evanghelic, iar cerul știe că nu fac provizii de arme și hrană pentru a mă pregăti pentru tirania de stânga, așa cum susține că face un predicator teoretician al conspirației, de extremă dreaptă, citat de Djupe.
Dar sunt totodată convins că opresiunea, ba chiar și persecuția asupra creștinilor, vor veni și cred că idei precum cele ale lui Djupe sunt menite să slujească atât pentru a descuraja o conștientizare critică rezonabilă a situației, cât și pentru a pregăti terenul pentru stânga seculară și aliații săi creștini progresiști pentru a justifica aceste măsuri. Nu spun că asta e intenția lui Djupe, dar cred că acesta este efectul cumulativ al celor spuse de el și de editorialul The Guardian. Pentru a fi clar, eu nu văd nimic în neregulă cu criticarea creștinilor conservatori sau tradiționaliști, dar ritmul alert în care are loc demonizarea lor – a noastră; eu sunt unul dintre ei – contează, mai ales că creștinismul pălește ca forță în societățile noastre secularizate. După cum a raportat FiveThirtyEight recent, milenialii (generația Y – tinerii născuți după 1983 și până în 1996 – n.n.) abandonează religia și aproape sigur nu se vor mai întoarce:
Dar de ce e important dacă ruptura milenialilor cu religia se dovedește permanentă? În primul rând, implicarea religioasă este asociată cu o largă varietate de rezultate sociale pozitive, precum creșterea încrederii interpersonale și implicarea civică, greu de reprodus în alte moduri. Iar această tendință are implicații politice evidente. După cum am scris acum câteva luni, faptul că oamenii sunt religioși are conexiune cu – și chiar e influențat de – identitățile lor politice. Ani de zile, mișcarea conservatorilor creștini a avertizat cu privire la un val de secularism în creștere, dar cercetările sugerează că asocierea puternică dintre religie și Partidul Republican ar putea alimenta această decalaj. Iar dacă și mai mulți democrați își pierd credința, asta nu va face decât să agraveze prăpastia oțețită dintre liberalii seculariști și conservatorii religioși.
„În acel moment critic, când oamenii se căsătoresc și au copii și identitatea lor religioasă devine din ce în ce mai stabilă, republicanii, în general, se întorc la religie – democrații nu se mai întorc”, a declarat Michele Margolis, autorul „De la politica la strană: despre cum partizanatul și mediul politic formează identitatea religioasă” într-un interviu pentru textul nostru din septembrie.
Desigur, traiectoria religioasă a milenialilor nu este bătută in cuie – s-ar putea să devină mai religioși pe măsură ce îmbătrânesc. Dar este mai ușor să revii mai târziu în viață la ceva cu care ești deja familiar, decât să încerci ceva complet nou. Și dacă milenialii nu se întorc la religie și încep să crească o nouă generație fără fond religios, prăpastia dintre America religioasă și cea seculară poate crește și mai profund.
„Asocierea puternică dintre religie și Partidul Republican poate alimenta această diviziune.” Nu se gândesc cercetătorii și cei ce raportează că și asocierea puternică dintre secularism și Partidul Democrat poate alimenta în egală măsură această fractură? Nu cred. Deoarece academicienii și jurnaliștii sunt puternic liberali și laici, ei pleacă de la premisa că liberalismul secular este normativ. Ei nu se întâlnesc cu oameni ca mine și o parte dintre prietenii mei: creștini conservatori din punct de vedere teologic și moral, care sunt înstrăinați de Partidul Republican – de obicei din motive de economie, de mediu sau de război – dar care se simt obligați să voteze republican pentru că suntem jigniți și chiar înspăimântați de valul în creștere al urii anticreștine din stânga progresistă.
În legătură cu opresiunea care se apropie, nici nu cred că va veni, fie și în cea mai mare parte, de la stat. Cred că se va petrece în primul rând – cel puțin la început – prin acțiuni ale instituțiilor și întreprinderilor private, cum e, de exemplu, mișcarea dezgustătoare și scandaloasă pe care Nordstrom a făcut-o în Seattle zilele trecute:
Timp de 19 ani, Dick Clarke, în vârstă de 85 de ani, a strâns bani pentru Armata Salvarii (organizație caritabilă neoprotestantă – n.n.) în perioada sărbătorilor – 18 dintre ei sunau un clopoțel lângă o ceașcă roșie pentru donații în afara magazinului Nordstrom din centrul Seattle. I-au plăcut conversațiile și sentimentul de a dărui înapoi, prin cei peste 100.000 de dolari pe care îi strângea. Se oferea voluntar cinci zile pe săptămână, șase ore pe zi.
„Lucrul care îmi place cel mai mult la Ziua Recunoștinței este a doua zi, când merg la serviciu”, a spus profesorul și directorul pensionat.
Sau așa se simțea înainte. Căci anul acesta, Nordstrom a comunicat Armatei Salvării că nu va mai permite colecta din fața ușilor sale.
Dincolo de afirmarea acestei politici, purtătorul de cuvânt al Nordstrom, Jennifer Tice Walker, nu a răspuns la nicio întrebare cu privire la schimbare. Dar Clarke a spus că, într-o întâlnire săptămâna trecută cu șeful de magazine Jamie Nordstrom, angajații LGBTQ au spus că prezența Armatei Salvării i-a făcut să se simtă inconfortabil.
Sfântul LGBTQ! Orice ar cere, trebuie să primească, potrivit Capitalismului Vigilent-Justițiarist, pentru că sentimentele lor au prioritate înaintea tuturor. Rețineți bine – serios, atenție la acest lucru! – că nicio lege nu a obligat Nordstrom să facă ce a făcut. Și iar: nimic nu ar fi putut face Donald Trump sau orice alt om politic pentru a opri acest lucru – cu excepția cazului în care, desigur, doriți ca statul să aibă puterea de a dicta afacerilor private cui trebuie să permită să stea în afara magazinelor lor ca să colecteze bani. Or, nu vrem asta.
Aruncați o privire pe acest reportaj TV local despre Clarke – din 2016 – și dați-vă seama că acest bătrân a fost gonit din stradă, deoarece angajații LGBTQ spun că îi face sa se simtă „inconfortabil”, doar pentru că sună, pur și simplu, clopoțelul pentru Armata Salvării.
Este extrem de important să acordăm atenție narațiunilor pe care elitele politice, culturale și economice și le construiesc despre lume – și narațiunile pe care le predau elitelor în ascensiune din instituțiile lor. Aruncați o privire ce ne spune acest editorial din 2017 din Harvard Crimson de Laura Nicolae, o studentă ai cărei tată și mamă au trăit sub persecuția comunistă în România. Extras:
Aproape 100 de milioane de oameni au murit de mâinile ideologiei din care părinții mei au scăpat. Nu-și pot spune povestea. Le suntem datori să recunoaștem că această ideologie nu este un moft, iar moartea lor nu este o glumă.
Luna trecută a marcat 100 de ani de la Revoluția bolșevică, dar cultura universitară vă va oferi exact impresia opusă celei de mai sus. Descrierile comunismului din campus pictează ideologia ca fiind revoluționară sau idealistă, trecând cu vederea violența sa autoritaristă. În loc să aprofundăm înțelegerea lumii, experiența colegiului ne învață să reducem una dintre cele mai distructive ideologii din istoria umană la o narațiune unidimensională, igienizată.
Plimbați-vă prin campus și este posibil să-l remarcați pe Ché Guevara pe câteva cămăși și butoni. Un student din anul doi glumește că este declarat de rang doi în „ideologia și implementarea comunistă”. Noul club de stânga progresistă din campus caută „o perspectivă modernă” asupra lui Marx și Lenin pentru a „atenua stigmatul din jurul conceptului de stânga”. Un autor se lamentează în aceste pagini că e prea dificil să întâlnești comuniști aici. Pentru mulți studenți, aprobarea ocazională a comunismului este o modalitate cool și drăguță de abordare a lumii.
După ce au petrecut patru ani într-un campus saturat de meme marxiste și glume despre revoluțiile comuniste, colegii mei de clasă vor absolvi cu impresia că comunismul reprezintă o critică ușurică a statu-quo-ului, mai degrabă decât o filozofie fundamental și empiric violentă care a distrus milioane de vieți.
Statisticile arată că tinerii americani ignoră într-adevăr trecutul înfiorător al comunismului. Potrivit unui sondaj publicat de YouGov, doar jumătate dintre mileniali consideră că comunismul a fost o problemă și aproximativ o treime consideră că președintele George W. Bush a ucis mai mulți oameni decât liderul sovietic Iosif Stalin, responsabil mpentru moartea a 20 de milioane. Dacă întrebi pe mileniali câți oameni a ucis comunismul, trei sferturi nu vor ști.
Am avut personal o conversație cu un milenial acum câteva zile – o amică a unor prieteni locali, care era în vizită în vacanță. Mi-a menționat într-o conversație lejeră că se identifică cu comunismul. „Este un vis frumos, că toată lumea poate fi egală”, mi-a spus ea. Apoi m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am povestit despre cartea la care lucrez. Rețineți asta: este o americancă educată la facultate și nu avea habar deloc că există ceva precum Gulagul. Cu greu îmi venea să cred!
Dar nu sunt chiar atât de bine informat în ceea ce privește opiniile milenalilor în astfel de chestiuni precum ar fi trebuit să fiu. Raportul din 2019 al Fundației Victimele Comunismului, un ONG educațional al guvernului american instituit printr-un act al Congresului din 1993, arată că doar 57 la sută dintre milenialii chestionați consideră că Declarația de Independență „garantează libertatea și egalitatea” mai bine decât Manifestul comunist. Aceasta, față de 94% din „Generația Tăcută”.
Pierdem tinerii. Aceasta va avea consecințe masive asupra libertăților noastre, în special asupra libertății religioase, în anii și deceniile ce vin.
Această femeie milenială mi-a adus aminte de studenții unui profesor de științe umaniste de la un colegiu de stat, care mi-a relatat într-o convorbire telefonică de la începutul acestui an că, atunci când era la Yale pentru a-și susține lucrarea de diplomă, colegii studenți o respingeau de fiecare dată când începeau să discute despre marxism iar ea voia să le vorbească despre viața în URSS. Mi-a spus: „Am văzut în ei furie în stare pură. Pur și simplu nu voiau sa asculte.”
Mi-a spus că studenții ei sunt toți copii albi, cu ten prospăt și bine hrăniți și că toți cred că socialismul este parfum. Spunea:
Unii oameni îmi zic că sunt alarmistă, dar tot mai mulți sunt de acord cu mine. Ieri, un coleg care predă fizica mi-a scris [dintr-un stat] de pe coastă. Mi-a spus că dorește să vorbească împotriva [gloatei] progresiste din campus, dar este îngrozit că va deveni paria – nu pentru slujba lui, pentru că e deja titular, ci pentru că toți prietenii lui îl vor abandona.
În situația mea, la universitatea mea, trebuie să-mi trăiesc viața intelectuală și spirituală în subteran. Am tăcut despre atâtea lucruri cu [studenții și colegii] pentru că știu că m-ar vedea în cel mai sincer mod ca un fel de monstru din cauza lucrurilor pe care le cred – lucruri care nu sunt în niciun fel radicale.
În discuția noastră telefonică, mi-a spus că nu-l poate suporta pe Donald Trump, dar a ajuns să considere că susținerea lui este singurul mod în care poate sprijini orice tip de rezistență împotriva komisarilor radicali de stânga din campus. Ea a mai spus că oamenii nu au nici cea mai mică idee cât de vulnerabili sunt acești studenți din cauza social media.
Oh, dar da, desigur, vinovații sunt Partidul Republican și creștinii conservatori pentru că ei au dus oamenii spre secularism… Hai, zi-mi altceva…
Repet: nu cred că trebuie să ne facem provizii de arme, mâncare și altele de gen. Dar cred că creștinii tradiționali sunt nebuni dacă nu sunt capabili să citească semnele vremii și să ia decizii politice pe baza a ceea ce văd. Și, după cum am scris în „Opțiunea Benedict” și voi descrie mai detaliat în următoarea mea carte (în septembrie 2020), cred cu tărie că creștinii tradiționali ar face bine să înceapă să se pregătească mai atent ei înșiși, familiile lor și comunitățile locale pentru îndelungatul război spiritual ce-i așteaptă.
Aleksandr Soljenițîn a spus:
Există întotdeauna această convingere greșită: „Aici nu o să se întâmple; aici, astfel de lucruri sunt imposibile”. Din păcate, tot răul secolului XX este posibil oriunde pe pământ.
Ar fi bine să-l credeți. Ar fi bine nu numai să-l credeți, ci să și acționați în urmarea acestor spuse, cât mai este timp….
de Rod Dreher
sursa: Reactionarii
