Infinita bogăție a bătrânilor nostri
Peste tot în lume, copiii arată la fel: plini de bucurie, curioși, debordând de energie, cu chipuri senine și ochi luminoși. Apoi, lucrurile încep să difere, chipurile încep să aducă din timp trăsăturile strămoșilor, grijile vieților, să se-mpodobească ușor, ușor pe frunți cu trecerea anilor și să devină atât de diferiți. Începi să le vezi stângăciile și neîncrederile sau forța și nădejdea de la o poștă, numai din aerul pe care îl emană, ca mai apoi, să te uimești sau să te dezamăgești de omul din spatele aerului. Cu toate astea, pe măsură ce anii trec, lucrurile încep să se îmblânzească, trăsăturile ferme să se înmoaie, tristețile și singurătățile să apară pe toate chipurile, fără deosebire, devenind din nou atât de asemănătoare pretutindeni! Rămâne numai, undeva în adâncul ființei lor, o sticluță de esență de parfum, veșnic deschisă, care le scaldă întreaga prezență în melancolia amintirilor și a lucrurilor care încă mai trăiesc în ei și acum, și care, nu te zguduie decât dacă apuci să-i privești adânc în ochii. Acolo, parfumul se duce și rămâi față în față doar cu esența.
Timpurile, însă, nu stau pe loc! Și dacă toate s-au modernizat, copiii au devenit niște adulți grăbiți, iar adulții niște fugari în căutarea comfortului absolut și cu orice preț, nici bătrânii nu aveau cum să rămână la fel! S-au schimbat și ei în multe feluri. Au devenit niște bătrâni-tineri, cu preocupări de adolescenți și aparența îngrijită de absolvenți care se duc la primul interviu pentru un loc de muncă. Așa arată, în mare parte, bătrânii vestului și ai viitorului! Cu tunsori moderne și haine strâmte, deschise la culoare și întotdeauna chic, ei sunt rezultatul unei vieți bine trăite, într-o neliniște amânată an de an, care s-a depus într-un strat deja gros și solid în sufletul lor și care, acum, este și ea îmbrăcată tot atât de chic, într-un zâmbet plin de viață! Este neliniștea lipsei de melancolie, care îi așteaptă pe la colțuri. Însă ei au atâtea treburi de făcut! Atâtea mese la care să se întâlnească în oraș, atâtea meciuri de bridge sau de orice altceva, atâtea cafele în cafenele dichisite, fără grija copiilor sau a nepoților, de care, de altfel, prin „tradiție”, nu e treaba lor să se ocupe!
Eu, în schimb, mă plimbam într-o zi printr-un supermarket la noi, într-o țară din est, unde bătrânii încă arată fiecare atât de diferiți și de unici și, așa, brusc, mi-am dat seama că nicăieri nu sunt bătrâni mai moderni ca la noi! Și nici nu vor fi! În fața mea, un hanorac albastru, larg, imprimat cu zeci de capete mici de negrii, cântăreți de rap, cuprindea trupul unei bătrâne. Alăturarea m-a izbit! Ce legătură era între o bătrână și un hanorac de rapper?
În orice țară occidentală emancipată ai putea spune ce minte deschisă, dezinhibată, ce gândire modernă! Și chiar îndrăzneală! Și pe bună dreptate îndrăzneală! Și curaj! Însă bătrâna noastră nu știa nimic din toate astea! Habar n-avea de emancipare. Și nici de rapperi. Știa doar că acel hanorac ținea cald și mai știa că îl primise, probabil, de la un nepot cu pantaloni largi, atârnând cu turul jos, care se săturase de el și-l aruncase, plictisit, într-un colț, după ce-și luase altul, ultima modă. Și dintr-un colț l-a luat ea. Și a zis că dacă-i de la nepot, e bun! Și ea nu e singura! Este o țară de bătrâni cu lucruri pe care nepoții lor nu le mai poartă, iar ei nu stau să se gândească! Își iubesc nepoții. Iar posibilitățile sunt câteodată atât de mici, încât cine se mai gândește la cum arată? Și cumva, în felul acesta, de dincolo de puloverele stridente, gecile aerodinamice, tricourile cu roboți sau ghiozdanele cu desene de păpuși Barbie sau alți Pokemoni, oftează, de atât de departe, copilăria gingașă pe care ei au avut-o, fără monștrii sau roboți și răsuflă ușurat spiritul senin al adolescenței lor, care nu este nevoit să ardă într-o lume atât de lipsită de delicatețe. Și cu toate că nimic din ei nu poate să-nțeleagă lucrurile ce-i îmbracă, ceva îi face cei mai frumoși bătrâni! Pentru că, în felul acesta, ei nu-și poartă pe stradă mica lor sărăcie ascunsă, ci își poartă dragostea față de nepoții lor, pe care, nimeni nu-i mai poartă așa, și pe care, numai așa îi pot ține aproape de ei zi de zi! Iar dincolo de dragostea lor nu există nici timp și nici modă, ci doar veșnicie.
de Alexandra Neacșu
