O fostă membră a unui partid politic autohton cu înclinații progresiste, cunoscută în urma unor postări anterioare controversate despre renunțarea a proprietatea privată și trăitul “în grupuri”, a pus în circulație recent un articol publicat sub semnătura Idei Auken, parlamentar danez, pe World Economic Forum în urmă cu 3 ani (noiembrie 2016), cu o tentă anticipator-utopică:
„Bine ați venit în anul 2030. Nu dețin nimic. Nu dețin o mașină. Nu dețin o casă. Nu dețin aparate sau haine. Tot ceea ce consideram în trecut un produs a devenit acum un serviciu: transport, cazare, mâncare și toate lucrurile de care avem nevoie în viața noastră de zi cu zi.
Nu mai are nici un sens să deținem mașini, când putem apela la vehicule fără șofer care ajung la noi în câteva minute.
Banii de chirie îi câștig subînchiriind spațiul luat cu chirie în care trăiesc (sau o parte din el) atunci când nu am nevoie de el (sunt la muncă sau plecat din oraș).
Uneori am chef să gătesc. Echipamentul necesar este livrat în câteva minute. De când transportul e gratuit, nu mai are sens să ții în casă ustensile de bucătărie. Le închiriezi când ai nevoie de ele.
Cumpărături. S-au transformat în alegerea lucrurilor de folosit, pe care le închiriez. Uneori aleg eu, alteori vreau ca algoritmul să o facă pentru mine.
Toate astea au făcut posibilă economia circulară. Când produsele devin servicii, nimeni nu mai e interesat de obiecte care nu țin mult. Totul e gândit să fie durabil, reparabil și reciclabil. Folosim energie curată și metode de producție curate. Nimeni nu îndrăznește să se atingă de ariile naturale protejate, pentru că suntem toți conștienți de valoarea lor în calitatea vieții noastre. În orașe sunt spații verzi, plante și arbori peste tot.
De când inteligența artificială și roboții au preluat o mare parte din munca noastră, avem timp să mâncăm bine, să dormim bine și să petrecem timp cu alți oameni. Avem mai mult timp de gândire, de creație și de dezvoltare.
Viața noastră este mult mai bună decât cea de acum zece ani, când devenise atât de clar că nu puteam continua cu același model de creștere, care generase boli ale stilului de viață, schimbări climatice, criza refugiaților, degradarea mediului, orașe congestionate, poluarea apei, poluarea aerului, tulburări sociale și șomaj.”
Cea care a distribuit textul a comentat, la rândul său, că scenariul de mai sus rezolvă în primul rând problema sărăciei și inegalității și ține cont și de generațiile viitoare, menționând și câteva linkuri “utile” pentru închirierea hainelor, a ustensilelor de bucătărie, închirierea unor locuințe pentru perioade scurte de timp etc și a adăugat, a doua zi, previziunile lui Dieter Zetsche, fost director general al „Daimler AG”, exprimat încă din 2017, despre cum va evolua lumea:
„Autoturisme. Nimeni nu va mai avea maşini-proprietate, însă toţi vom avea acces la mașini. În 2020 va începe falimentul industriei auto. Multe dintre companiile producătoare de maşini tradiţionale vor înceta să mai existe. Altele, precum Tesla, Google şi Apple vor revoluţiona industria auto construind nişte calculatoare inteligente pe roţi. Nu vei mai avea nevoie de o maşină personală. Tu şi copiii tăi vor putea chema o maşină printr-o aplicaţie mobilă. Maşina va fi fără şofer, tu vei plăti şi ea te va duce la destinaţie. Asta va transforma oraşele, pentru că parcările vor constitui doar 5% din suprafaţa acestora. 90-95% dintre fostele terenuri de parcare vor deveni parcuri și locuri de joacă.
Locuințe. Nimeni nu îşi va mai cumpăra o locuinţă pentru că toţi vor locui în spaţii închiriate, şi asta pentru că se va putea munci în timpul călătoriilor şi astfel oamenii vor căuta constant un loc mai frumos pentru a trăi.”
Și tot așa.
Nu voi intra în discuții despre natura cvasi-comunistă și colectivistă a perspectivei, au făcut-o deja numeroși comentatori.
Aș menționa, însă, două comentarii văzute pe rețelele sociale, care, deși vin din două perspective diferite (de stânga, respectiv de dreapta), converg pe undeva, într-un punct nenumit, dar implicit: libertatea.
“Perfect, asta e calea! Comodificarea totală a vieții, alienarea supremă, omenirea va fi ca o cireadă crescută «productiv» în cuști metalice bine monitorizate, controlate și deținute de câțiva șmecheri. Va fi numai bună de muls cireada asta obedientă și alienată pentru profitul lor, al celor puțini și puternici, deghizați în «emancipatori» pentru ca fraierii să-i iubească și să-și ducă jugul cu mândrie. Bine ați venit în tehno-feudalism! Dacă asta vor elitele liberale pentru omenire în zece ani, mai bine ne punem pe distrugerea ei de acum. Ne scutim de chin.” (B.P.)
Și:
“Bun, dar când nu ai o proprietate personală palpabilă, corporală, ci numai servicii, numai bine se va implementa și un sistem de credite sociale precum cel chinez și t vei trezi că nu ai acces la respectivele servicii pentru că nu ai fost cuminte: ai refuzat să ieși cu un transsexual la întâlnire, ți-ai exprimat supărarea pe imigranții care ți-au pus mâna pe fund, etc… “ (P.A.)
De fapt, miza comună o constituie implicațiile acestei utilizări universale a bunurilor în regim de non-proprietate (“servicii”), și anume legătura intimă dintre proprietatea personală și libertatea personală.
Ceea ce ne prevestesc autorii citați la început poate fi tradus fie într-o cheie comunistă, fie într-una (tehno-)feudală, cum o definea unul dintre comentatorii citați: bunurile, oricât de universal ar putea fi folosite prin închiriere, trebuie să se afle, la bază, în proprietatea cuiva care le pune în circulație: fie o proprietate centralizată total – statul (ca în comunism) -, fie oarecum descentralizată – câțiva mega-proprietari privați / corporații (“seniorii” din feudalism) -, ambele situații fiind de natură să genereze servitutea utilizatorilor față de proprietarul ce are dreptul de dispoziție.
Pentru a înțelege legătura dintre proprietatea personală corporală și libertate, aș evoca argumentele lui Savian Boroancă dintr-un articol ce pleda pentru păstrarea formei cash a banilor – într-o epocă în care se încurajează tranzacțiile on-line și scoaterea din circulație a monedei/bancnotei – și pentru cărțile tipărite:
“De ce îi deranjează tranzacţiile cash? Pentru că sunt dificil de taxat. Mai mult, tranzacţiile sunt private şi anonime. În timp ce ei urmăresc să taxeze, să colectivizeze, să supravegheze şi să cunoască tot în numele «binelui comun» – niciodată definit sau explicat. Prin urmare, vor construi pseudo-motive pentru a-şi justifica atacul. (…)
Banii cash sunt, în multe feluri, asemeni cărţii – acea relicvă a trecutului, care păstrează o lume în alb-negru, scrisă în 2D pe foaie, a cărei parcurgere e lentă şi, pentru mulţi, plictisitoare, dar care te poate face conştient de libertatea raţiunii. Cartea, în format fizic, are farmecul şi rolul ei, deşi este inferioară, din punct de vedere al eficienţei, unui ecran portabil. Ea a trecut testul timpului şi a rezistat cenzurii regimurilor totalitare. A fost transmisă, din mână în mână, pentru a păstra speranţa şi pentru a revela cunoaştere. Cartea «funcţionează» fără a avea nevoie de energie, acces la internet, semnal telecom sau alte tehnicalităţi, la fel ca banii cash. Sigur, există şi cărţi cu idei nocive, dar acestea nu pot fi oprite sau învinse, prin abolirea existenţei cărţii ca vehicul al cunoaşterii, ci trebuiesc combătute cu argumente, prin educaţie. Atât banii cash, cât şi cărţile, îşi au locul în societate, nu pentru eficienţă, ci pentru că deservesc un scop, iar oamenii care înţeleg acest scop, nu vor renunţa la ele. Dincolo de metaforă, cheltuielile cashless sunt, toate, cheltuieli supravegheate ce pot fi, oricând, controlate, iar accesul la cont poate fi blocat la un click distanţă. De cealaltă parte, existenţa banilor cash înseamnă, pentru fiecare individ, mai multă libertate.”
De ce este evocat, mai sus, sistemul feudal în legătură cu luarea universală (de către marea masă a populației) în folosință și sharing a unor bunuri aflate, practice, în proprietatea câtorva mâini?
Feuda este termenul uzual în evul mediu prin care se înțelege domeniul pe care vasalul îl primea în stăpânire de la seniorul său, în schimbul anumitor obligații și a recunoașterii suzeranității acestuia, pentru faptul că îi păstra credință și se obliga să-i presteze anumite servicii.
Poate că sună un pic fantezist și anacronic în zilele noastre, dar un observator critic al noii economii modelate de giganții digitali, precum Evgheni Morozov, remarca faptul că marile companii, precum Google și Facebook, prin tendința de a extinde modelul economiei de date de la browsere și rețele sociale către activități cotidiene, „vor ajunge să conducă, într-un final, infrastructura de bază care face ca lumea să fie funcțională”. Astfel de „overlords” vor putea, odată consolidat oligopolul asupra accesului la servicii, să perceapă taxe pentru orice acțiune intermediată de un ecran și un buton, într-o „hiper-modernă formă de feudalism”.
Zach Scott, în Digital Feudalism, face o comparație detaliată între ecosistemul digital și feudalism, considerând că utilizatorii platformelor de internet, în special ai rețelelor sociale, sunt asemenea șerbilor sau iobagilor din feudalism, care generează date și conținut, pe când proprietarii acestora, cei care exploatează și folosesc valoarea produsă de utilizatori, sunt noii seniori.
Dincolo de posibilele implicații economice ale proprietății de tip digital, asistăm, deja, la implicațiile asupra libertății de exprimare: “domeniile” de internet, platforme “închiriate” și utilizate de vasali de la seniorii Internetului și modul în care unii utilizatori (de regulă, în zilele noastre, reacționarii, conservatorii sau unele voci incomode, chiar dacă uneori provocatoare) :
“Retragerea unei platforme se poate petrece foarte rapid. Nu există dubiu asupra eficienței sale: este extrem de eficace și probabil că va deveni și mai și, pe măsură ce noi înșine devenim mai dependenți de serviciile online. Deja ne aflăm în lumea unde comunicațiile și tranzacțiile au loc în mediul digital; ne îndreptăm spre viitorul unde proprietatea este din ce în ce mai digitalizată și mai abstractă. Cum spunea personajul lui Justin Timberlake din filmul Rețeaua de socializare: «Am trăit în ferme, am trăit în orașe, acum trăim în online». Cu toate acestea, orice companie din online – și nu doar cele din social media – poate închide sau suspenda un cont, așa, cât ai bate din palme. De exemplu, după ce a scris la adresa islamului o serie de comentarii considerate inacceptabile, activista Laura Loomer a primit interdicții din partea firmelor Uber și Lyft.
Evident: internetul poate fi controlat. Și, în secolul 21, acea puterea de a controla înseamnă puterea de a-i face oricui viața un haos absolut. Deci, ce s-a întâmplat? Cum reușesc cei puternici să controleze internetul? (…) Prin fiecare tranziție, societatea a devenit mai concentrată, mai controlată. Economia de tip agrar era descentralizată, greu de controlat. Internetul e centralizat și ușor de controlat.
Ceea ce ridică o altă întrebare din aceeași categorie: se poate cumva ca Richard Weaver să fi avut ideea corectă despre proprietate? În a sa Ideile au consecințe, Weaver, intelectual conservator de la mijlocul secolului 20, observa cum, în America, proprietatea privată a reprezentat salvarea multor gânditori disidenți. Mereu, unul sau altul dintre aceștia se putea retrage să vâneze pe terenul propriu, își putea construi o casă, își putea întemeia o familie – activități care erau ținute la distanță față de stat. Pentru Weaver, proprietatea însemna teren, iar proprietatea privată era sacrosanctă. Astăzi, proprietatea personală s-ar putea să-nsemne internetul – și nimic nu e personal, al tău, pe internet. Nu tu ești cel care deține. (…)
În trecut, proprietatea însemna pentru noi ceva concret, ceva apropiat deținătorului, greu de sustras. Astăzi, concepem proprietatea ca pe ceva abstract, îndepărtat de cel care o deține, ușor de sustras. Cum am văzut, acest fapt nu-i mai acordă loc de refugiu gânditorului disident modern.
Pot gânditorii disidenți să-și contruiască propria lor lume digitală? Unii conservatori au creat alternative la Youtube, Twitter, mai nou Patreon. Faptul e important, expunând mai mulți oameni la idei nepopulare, dar asemenea alternative nu pot schimba realitatea: economia noastră devine mai abstractă, deci mai ușor de controlat. Adevărul ar putea fi că există o alternativă conservatoare la internet; se numește „pământ”. Concluzia aceasta nu-i în mod necesar fericită. Eu însumi nu sunt un agrarian din naștere. Nu dețin pământ, nici nu-mi doresc. Scriu ce scriu de pe laptop și de pe iPhone. Îmi puteți da follow pe Twitter la @howtingmi. Dacă nu-mi găsiți ușor contul, posibil că mi-a fost retrasă platforma. Ceea ce ni s-ar putea întâmpla mai multora dintre noi înainte ca toată povestea să se fi terminat.”
Da, se pare că ne putem folosi micile noastre domenii de internet, dar numai atâta timp cât seniorii noștri digitali nu sunt deranjați prea tare atunci când ne încălcăm jurământul de credință depus prin acceptartea termenilor și condițiilor de utilizare.
A abandona, din comoditate, efortul și responsabilitățile implicate de dobândirea, deținerea și păstrarea unor proprietăți personale cheie înseamnă a ne lăsa la mâna celor ce ne pun la dispoziție „serviciile” – stat sau “seniori” pe acțiuni, după caz.
Varianta etatistă, chinezească (de aici)
Un prieten de-al meu care conduce o mare companie de producție de televiziune în acest oraș nebun după mașini care este Los Angeles, a remarcat de curând că stagiara lui, o aspirantă la meseria de producător de filme din Republica Populară Chineză, vine la serviciu pe jos.
Când s-a oferit să-i aranjeze un mod de transport mai rapid, ea l-a refuzat politicos. Întrebând-o de ce, ea i-a explicat că „are nevoie de pași” înregistrați pe monitorul ei de fitness Fitbit, ca să poată intra în conturile personale de pe plaformele sociale. Dacă nu făcea numărul potrivit de pași, îi scădea ratingul de sănătate și formă fizică, iar acesta făcea parte din ratingul ei social (link aici), monitorizat de guvernul chinez. Un nivel scăzut al ratingului social risca să-i compromită șansele de a munci sau de a călători în străinătate.
Sau:
În China chiar acum există și este în uz tehnologia care recunoaște fețele oamenilor din imaginile camerelor CCTV instalate pe străzi. Dacă ești identificat de camere că ai intrat, să zicem, într-o biserică, computerele consemnează acest lucru și îți scad automat puncte din Scorul de Credit Social — care îți controlează putința de a cumpăra, de a vinde și de a participa la viața zilnică a societății. Nu e nevoie ca vreo ființă umană să fi observat intrarea ta în biserică. Totul se face mecanizat — dar va fi impus un cost asupra libertății tale. (întreg articolul, aici )
E posibil și în afara regimurilor etatiste? În lumea liberă? Da, într-o formă non-statală, deși cripto-statală (pentru dezvoltarea noțiunii de cripto-stat, vezi aici):
În The Age of Surveillance Capitalism („Era capitalismului care ne supraveghează”), Shoshana Zuboff scrie despre cum se ocupă societățile de asigurări auto să determine echiparea mașinilor cu tot soiul de senzori („știința telematicii”), care să le furnizeze informații despre comportamentul individual al șoferilor. Cu alte cuvinte, compania la care te-ai asigurat te va supraveghea de fiecare dată când te urci la volan. Asigurătorii din sănătate vor și ei același lucru, ca să-și monitorizeze clienții: dacă aceștia își respectă sau nu regimul de exerciții, dacă țin dietele prescrise, și așa mai departe. Firmele de consultanță încurajează această atitudine (integral, aici ).
Ori:
…am discutat cu un bărbat ce deține o companie IT, care mi-a zis că inteligența artificială progresează atât de repede, încât a ajuns în punctul în care îți cunoaște preferințele mai bine decât ți le cunoști tu însuți și va fi capabilă să te ghideze perfect în a lua anumite decizii de achiziție fără să realizezi măcar că ești ghidat. Vei crede că ai ales cu deplină libertate de decizie. Nu este greu de observat cum aceste date pot fi folosite în cauze politice, și nu doar în cele de genul “Votează pentru X”. Capitalismul vigilent revoluționar (“woke capitalism”) – și este greu să fie cineva mai vigilent-revoluționar decât companiile din Silicon Valley – le poate folosi pentru a identifica “deplorabilii” și a găși măsuri de a-i reduce la tăcere. (integral, aici )
Mai departe:
Gândiți-vă, totuși: dat fiind că smartfoanele noastre, dispozitivele noastre inteligente (de pe Internetul Lucrurilor), inclusiv boxele inteligente, au capacitatea să ne monitorizeze conversațiile, cât de sigur și protejat te vei simți în viitor când te vei duce acasă la niște prieteni conservatori, ale căror convingeri le împărtășești, dar care au o boxă inteligentă? Dacă boxa te aude folosind un limbaj interzis la serviciu, te înregistrează folosindu-l și, în mod automat, dă de știre celor de la Google sau de la Amazon sau chiar autorităților statului?
Se poate face acest lucru și aici [nu doar în China – n.n.]. Ce ne împiedică s-o facem, în acest moment, este rezistența noastră politică și culturală. Trebuie să înțelegem amenințarea și să ne folosim acele libertăți pe care încă le mai avem, pentru a ne apăra de capitalismul polițienesc și de statul polițienesc — care în China sunt unul și același lucru. (integral, aici )
Rezistența noastră? Iată:
Zuboff scrie:
Cei de la Deloitte recunosc că, în conformitate cu propriile date de cercetare, majoritatea consumatorilor resping telematica, din rațiuni care țin de protejarea intimității personale, și privesc cu neîncredere companiile care vor să le monitorizeze comportamentul. Această reticență poate fi învinsă, sună sfatul consultanților, dacă li se oferă oamenilor economii de cost „îndeajuns de semnificative” încât să devină dispuși „să facă compromisul renunțării [la intimitatea personală]”, în ciuda „temerilor care încă mai persistă…”. Dacă stimulentele de preț nu dau rezultatele scontate, asigurătorii sunt sfătuiți să prezinte monitorizarea comportamentală ca pe un lucru „amuzant”, „interactiv”, „competitiv” și „agreabil”, care îi răsplătește pe șoferi pentru îmbunătățirile față de comportamentul lor înregistrat în trecut și „în raport cu masa mai largă a asiguraților”. În cadrul acestei abordări, cunoscută ca „gamification” („transformare într-un joc”), șoferii pot fi atrași să participe la „concursuri pe bază de performanță” și „provocări pe bază de stimulente”.
Dacă nimic altceva nu merge, asigurătorii sunt sfătuiți să le inducă clienților un sentiment al inevitabilului și al neajutorării. Deloitte povățuiește companiile să pedaleze pe „multitudinea de alte tehnologii deja intrate în joc pentru monitorizarea șofatului” și pe faptul că „dotările și capabilitățile de supraveghere și/sau geolocalizare fac parte din lumea în care trăim acum, indiferent dacă ne place sau nu”. (aici )
Așadar, conchide Rod Dreher:
În China, ei o fac prin edict guvernamental. Aici, noi o facem prin intermediul corporațiilor și al comodității consumatorilor. Iar atunci când vom spune „Hei, stați așa, s-a ajuns prea departe!”, va fi prea târziu ca să ne întoarcem înapoi.
Ce concluzie poate fi trasă după acest periplu ramificat? Posibilitatea supravegherii ubicue pe care o dă tehnologia actuală, faptul că ne punem singuri sub supraveghere în schimbul comodităților și inevitabilității utilizării acestei tehnologii în viața de zi cu zi, digitalizarea crescândă și dependența de serviciile oferite on-line, precum și premisa acestei digitalizări: că rețeaua digitală utilizată de noi toți e deținută de puțini, care o controlează și au putere de dispoziție, toate acestea ne pun din ce în ce într-o situație de servitute.
O renunțare la proprietățile personale, economia de tip circular, utilizarea bunurilor în regim de închiriere/sharing, așa cum preconizează textul citat la începutul articolului constituie o renunțare de bună voie la unele dintre puținele lucruri care ne pot da autonomie. Un sistem de credit social precum cel chinezesc – implementat nu neapărat de stat, ci și de acele cripto-state care sunt marile corporații transnaționale big tech (astăzi, deseori, nu statele sunt cele care impun noile trenduri culturale și ingineriile sociale, ci marile corporații – statele doar vin să formalizeze trendul deja impus informal) – se pliază perfect pe o masă de utilizatori care și-au cedat singuri orice urmă de avuție personală. Din acel moment ne punem la mâna și bunăvoința noilor seniori.
Sursă foto: The Economist
Sursa: Reactionarii
