Între cele două războaie mondiale au gândit, au simțit și au creat personalități diferite pe care noi le-am numit generic interbelice. Deși influențați de mentalitățile epocii, ei au rămas in conștiința autohtonă drept călăuze spirituale ale românismului. Cea mai de preț trăsătura a lor pare a fi fost credința in Adevăr. Iar unul din mijloacele pe care le-au folosit a fost teatrul. Față de teatrul antic, în care măștile acopereau chipul si creau iluzii, teatrul interbelic dizolvă măștile cerute de convențiile sociale și transfigurează.
In Calea Victoriei, roman revelator al epocii, un episod de-o frumusețe ireală a fost intitulat de autor Cheia visurilor. Piesa de teatru descrisă în capitolul respectiv, parte a acțiunii romanului, strânge eroii dramei lui Cezar Petrescu laolaltă și, în timp ce se derulează, de la actori la spectatori transfigurarea este evidentă. …participarea celor o mie de oameni fascinați de lumina scenei, respirând în ritmul versului, strămutați magic pe alt tărâm, unde în clipele acelea nimic din spurcarea de acum un ceas și de peste doua ceasuri nu-i mai atinge și le e străină.(1) Erau ei înșiși.. .Să fi fost interbelicii niște visători? Înclin să cred că nu. Generația lor nu a creat utopii.
Mihail Sebastian in Jocul de-a vacanța pune la cale si el o evadare din cotidian. Câțiva oameni obișnuiți, purtând cu ei clișee si automatisme, iși petrec concediul la o pensiune in munți. Vila Weber se dovedeste a fi palatul de cleștar din basmul românesc. Jocul insemna de fapt teatru asa cum termenul englezesc play ne arată inca din titlu. Valeriu, unul dintre musafiri, creaza regia unei ieșiri din normalitate și indepartează in cele câteva saptamâni de vacanță toate elementele care i-ar putea ține legați de ocupațiile, gândurile, temerile, vinovățiile pe care le au in viața obișnuită. Radiourile sunt deconectate, cutia poștală e ferecată iar ceasurile sunt oprite. Firește ca ruptura este dureroasă. Valeriu este perceput inițial de toti ca nebun, autorul descriind in tot acest timp disperarea cu care se agață fiecare de marasma rolului sau social. Dupa ce micile drame se ostoiesc, fiecare se oprește la el insuși. Identitățile lor se intrepătrund, unul devine parte din celalalt, poate s-au căutat in viata reala fără a se afla vreodată. Puștiul Jeff este Valeriu adolescent, Corina se dovedește a fi fata din visul lui Bogoiu. Unii învață in jocul ăsta să culeagă o floare (redescoperind prin acest gest firescul), alții află că trasătura unui vapor nu înseamnă doar coordonate temporale, latitudini si longitudini ci și drumul în sine, parcursul, Calea.
Este interesantă in Jocul de-a vacanța si tema interbelică a pendulării intre vechi și nou. La fel ca in Huliganii lui Eliade, identificandu-se si el cu crezul noii generații, Mihail Sebastian se oprește la necesitatea schimbării si purificării noastre. Jocul e nou, spune Valeriu. In schimb la ceilalti, la oamenii cuminti, obișnuința, teama de necunoscut sunt vechi. Percepută de interbelici ca misiune istorică, innoirea minții si a sufletului nu presupune niciodată o raporare la modele exterioare, civilizatoare.
Mircea Eliade, în Nouăsprezece trandafiri, apelează la dramă ca modalitate de evadare din lumea profană și integrare în spațiul sacru. Teatrul devine vehiculul unic ce asigură șansa libertății absolute. Intreaga activitate a grupării lui Ieronim Thanase se îndrepta spre reinterpretarea miturilor universale: piesele de teatru puse în scenă au întotdeauna un subiect mitic și până și activitatea fizică stă tot sub semnul mitului universal. „Dar știi foarte bine că nici arta, nici viața nu pot fi înțelese numai prin rațiune. Orice se întâmplă în jurul nostru ar putea camufla un mister, așadar o revelație decisivă, un adevăr cutremurător”(2).
continuarea articolului aici Active news
