CUM NE TRĂIM RELAȚIA CU HRISTOS? Creștinul între chemarea de a fi “FĂPTURA NOUĂ” și SCLAVIA SUPERSTIȚIILOR (NEO)PĂGÂNE sau a FORMELOR FĂRĂ FOND: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu!”
“Iată că Biserica ne pune în faţă o pericopă evanghelică profundă şi care prin ea însăşi aproape că nu ar mai avea nevoie de interpretare, pentru că ne pune în faţa unor realităţi dintre cele mai adevărate și dintre cele mai provocatoare pentru fiecare dintre noi. Aş vrea, în primul rând, să relecturăm câteva versete pe care eu le-aş numi versete-cheie ale pericopei evanghelice şi ale pericopei din Apostol care s-au citit astăzi sau care sunt în legătură cu ziua de astăzi, pe care să le punem în sufletele noastre și de la care să începem încetişor-încetişor să medităm şi să ne facem interioare cuvintele lui Hristos. Evanghelia care s-a citit face parte dintr-un dialog un pic mai amplu dintre Mântuitorul Hristos şi Nicodim, un om dintre farisei, “fruntaş al evreilor” spune Evanghelia. Ştiţi cu toţii acest episod, se află în Evanghelia Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, în capitolul al treilea, o convorbire foarte vie între Hristos şi Nicodim. Şi, la un moment dat, Mântuitorul îi spune lui Nicodim:
Nicodim se miră, nu înţelege cum poate cineva să se nască a doua oară, şi Hristos îi răspunde:
Evanghelia pe care aţi auzit-o face parte din acest dialog în care Mântuitorul spune lucruri fundamentale pentru credinţa fiecăruia dintre noi.
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.
Şi alte două versete dintr-o epistolă a Sf. Apostol Pavel, epistolă pe care a scris-o galatenilor şi care este în strânsă legătură cu ziua de astăzi:
Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin care – atenţie! – lumea este răstignită pentru mine şi eu sunt răstignit pentru lume. Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.
Pe baza acestor versete pe care le-am relecturat, aşa vrea să construiesc un pic cuvântul meu de astăzi şi în special pe baza ultimului verset, pe care tocmai l-am citit:
Ce înseamnă să fim făptură nouă în faţa lui Dumnezeu şi a propriei noastre conştiinţe? Ce înseamnă să fim făptură nouă? Înseamnă să asumăm întruparea Mântuitorului Iisus Hristos de o manieră foarte conştientă. Şi aici vreau să ating două lucruri care sunt destul de frecvente la foarte mulţi dintre noi, două riscuri, două direcţii de a crede care nu sunt numaidecât conforme cu făptura cea nouă, pentru că Dumnezeu cere de la noi să fim făptură nouă. Care sunt riscurile felului nostru de a ne manifesta credinţa? Pentru că sunt nişte riscuri. Şi aş spune că sunt două direcţii de risc:
Prima: forma fără fond, închinarea noastră formală, închinarea noastră care nu are un fond de credinţă autentică şi de credinţă structurată în întruparea lui Hristos. Sunt multe gesturi pe care le facem automat în felul nostru de a ne manifesta religios, dacă pot să spun aşa, pentru că relaţia noastră cu Dumnezeu nu poate fi redusă la religiozitate şi la manifestări exterioare fără fond. Bune sunt toate manifestările exterioare pe care Biserica le-a dezvoltat de-a lungul timpului, dar nu sunt bune acele manifestări exterioare pe care noi înşine, cu propria noastră putere, le dezvoltăm pe baza a ceea ce ar trebui să fie credinţa noastră autentică. Mai concret, superstiţiile şi tot ceea ce întreţesem noi în ceea ce ar trebui să fie manifestarea curată a credinţei noastre. Aş putea să spun și mai concret: îngrijirea noastră aproape obsesivă de lucruri care ţin de formă şi nu de fond. Gândiţi-vă un pic câte lucruri întreţesem noi în ritualul de înmormântare sau în ritualul de botez sau în taina nunţii, cât de mult sufocăm adevărata realitate a acestor taine, cât de mult sufocăm taina morţii, care ni se dezvăluie de Dumnezeu, cu lucruri care ţin de formă, fără fond, și care nu ne duc să ne arate care este adevăratul statut al făpturii celei noi despre care spunea Sf. Apostol Pavel. Aşadar, îngrijirea de lucruri care ţin de un anumit neopăgânism. Ştiţi cu toţii la ce mă refer, la toate micile noastre “tradiţii” care n-au nici în clin, nici în mânecă cu adevărata făptură cea nouă, cu adevărata asumare a lui Hristos.
Şi v-am pregătit un text care aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să vedeţi că lucrurile acestea nu sunt noi. Aplecarea aceasta spre păgânism nu este un lucru nou, nu este ceva care a apărut în secolele XX-XXI, ci este un lucru care era şi pe vremea Sf. Ioan Gură de Aur. Acest text va vorbi foarte mult despre distincţia asta dintre făptura cea nouă şi făptura care încă rămâne înrădăcinată în formă, fără fond. Uitaţi ce spune Sf. Ioan Gură de Aur:
“Mulţi creştini care nu sunt creştini se tem de cele care în realitate nu sunt păcate, precum ar fi: să nu-şi murdărească trupul, să nu se atingă de morţi la ritualurile funerare sau de nuntă, să observe timpurile, să observe zilele şi toate celelalte de acest fel. Iar despre cele ce sunt cu adevărat păcate, precum pederastia, curvia, preacurvia, nu spun niciun cuvânt. Îi vei vedea că se spală de fiecare dată după ce se întorc de la vreun mort, dar de lucrurile cele vrednice de cei morţi, adică de păcate, niciodată nu se spală. Îi vei vedea pe aceşti creştini îngrijindu-se cu mult zel pentru bani, pentru averile lor, făcându-și griji pentru averile lor şi crezând, săracii de ei, că în urma unui simplu cântat de cocoş vor pierde totul. Atât de întunecaţi sunt la minte…” – şi aici Sf. Ioan vorbeşte despre superstiţiile pe care le avem, din păcate, foarte bine înrădăcinate în noi – “… Sufletul lor este plin de spaime. Spre exemplu, zice creştinul nostru: <Cutare mi-a ieşit primul când ieşeam din casă. Deci numaidecât trebuie să mi se întâmple multe rele astăzi.> <Servitorul cel netrebnic mi-a adus cizmele, dar mi-a dat-o întâi pe cea stângă. Acesta este un semn că vor veni asupra mea nenorociri mari şi multe, multe insulte din partea prietenilor mei. Chiar eu, apoi, – spune creştinul nostru – ieşind din casă, am pășit prima dată cu stângul şi aceasta este semn de mare nenorocire.> Acestea sunt relele cele de pe lângă casă. Dar, ieşind afară, creştinul nostru spune: <Ochiul meu cel stâng sau cel drept mi s-a zbătut. Este semn că vor urma lacrimi.> Sunt alte nenumărate lucruri din acestea vrednice de râs. Dacă măgarul rage, dacă cocoşul cântă, dacă strănută cineva sau orice altceva s-ar întâmpla, creştinii noştri sunt ca şi legaţi cu mii de lanţuri sau, după cum am zis, stăpâniţi de întuneric, pe toate bănuindu-le şi făcându-se prin aceasta de mii de ori mai sclavi decât toţi sclavii.“
Realitatea nu este departe de ce se întâmplă, din păcate, în zilele noastre. Suntem sclavii superstiţiilor. Suntem de foarte multe ori sclavii superstiţiilor şi, din păcate, punem foarte mult accent pe tot felul de forme fără fond. Care este fondul credinţei noastre? Întruparea lui Hristos şi relaţia vie cu Dumnezeu. În momentul în care noi interpunem lucruri din acestea, superstiţii de tot felul, pe care noi le numim, pe drept cuvânt, păgâne, interpunându-le între noi şi Dumnezeul Cel Viu, automatrelaţia noastră cu Dumnezeu se ecranează şi devenim închinători în faţa propriilor noastre superstiţii. Uitaţi cum continuă Sf. Ioan Gură de Aur, după ce a spus acest pasaj, vă daţi seama, destul de ironic:
“Dar un creştin adevărat nu este aşa. Ci, râzând noi de toate acestea, ca unii care trăim în lumină şi suntem cetăţeni ai cerului şi nu avem nimic în comun cu pământul, considerăm că un singur lucru este aducător de frică: păcatul şi faptul de a-L supăra pe Dumnezeu.”
Un singur lucru este aducător de frică! Gândiți-vă câte frici are omul modern în el însuşi, câte superstiţii îi nasc frici, nebănuite uneori. Sf. Ioan Gură de Aur vine şi spune: o singură frică trebuie să ne stăpânească: frica de păcat şi frica de a ne rupe de Dumnezeul Cel Viu şi de a-L supăra pe Dumnezeul Cel Viu.
“Noi nefiind aşa, să râdem de aceştia şi de patimile şi de superstiţiile lor. Dar, mai ales, să râdem de diavol, care a scornit unele ca acestea. Pentru toate pe care Dumnezeu ni le-a dat cu adevărat pentru credinţa noastră adevărată să-I mulţumim tot timpul lui Dumnezeu. Să lepădăm fricile păgâne. Să ne străduim ca niciodată să nu fim prinşi în această sclavie şi, dacă cineva dintre prietenii noştri ar fi prins, să-i rupem legăturile, să-l eliberăm din această închisoare nesuferită şi de râs.“
Vorbim de Sf. Ioan Gură de Aur, vorbim de secolul al IV-lea şi vorbim de nişte lucruri care sunt deosebit de actuale. Făptura cea nouă, iubiţi credincioși, nu se clădeşte peforme fără fond! Mare atenţie la felul dvs. de a vă manifesta credinţa, care să nu pice într-un fel de religiozitate seacă. Credinţa dvs. este relaţia cu Dumnezeu. Orice faceţi, orice lucru pe care-l faceţi, fiecare mătăniuţă, fiecare zi de post pe care-o asumaţi, fiecare spovedanie, fiecare venit la biserică trebuie făcut în ideea relaţiei vii şi nemijlocite cuDumnezeul Cel Viu. Orice altă formă de manifestare care nu-L are pe Dumnezeu, care nu-L are pe Mântuitorul Hristos ca fond al exprimării sale este o exprimare seacă, o exprimare care duce foarte, foarte aproape de păgânism. Acesta este primul risc, acela al formei fără fond, al unui fel de automatism păgânesc care ne împinge către gesturi şi către frici interioare pe care, de multe ori, nu putem să ni le exprimăm.
Un alt risc, atunci când încercăm să urcăm către starea de făptură nouă este acela al celeilalte extreme: al dezîntrupării, aş putea să-i spun, manifestării religioase. Adică: eu nu merg la biserică, eu încerc să nu fac nimic din cele ale Bisericii, am credinţa mea, mă manifest în rugăciunea mea acasă, şi atât. Câţi dintre creştinii noştri nu cad în această a doua extremă? Câţi dintre creştinii noştri nu vin la întâlnirea cu Hristos, crezând, în propria suficienţă, că este suficient să înalţe două-trei gânduri acasă, probabil în faţa televizorului, căție Dumnezeul pe Care ei şi-L închipuie într-un anumit fel. Tot ceea ce Biserica dezvoltă, și aici revenim la formă, formele care sunt în Biserică, nu sunt forme fără fond. Tot ceea ce Biserica a încărcat în slujbele ei, tot ceea ce a dezvoltat de-a lungul veacurilor în formele ei de manifestare, nu sunt forme fără fond, ci sunt forme ale împărtăşirii de Dumnezeul Cel Viu. Fiecare gest pe care-l facem în biserică este un gest al împărtăşirii de Dumnezeul Cel Viu. De aceea nu putem să ne lipsim de viaţa Bisericii şi să stăm acasă şi să credem că putem avea o relaţie vie cu Dumnezeul Cel Viu.
Pe ce se mai întemeiază făptura cea nouă? Spuneam că, în primul rând, pe fuga de forma fără fond, pe fuga de aspectul acesta de dezîntrupare a manifestării noastre religioase, dar se mai întemeiază pe ceva: pe conştiinţa păcătoşeniei. Orice facem în viaţa noastră duhovnicească, facem pe conştiinţa păcătoşeniei, pe conştiinţa că nimic din lumea aceasta nu ne satură, nu ne împlineşte, în afara lui Dumnezeu, Care vine şi luminează cămara sufletului meu şi-mi arată păcătoşenia sufletului meu. Şi, pe baza conştiinţei păcătoşeniei mele, încep să urc către Dumnezeu. Nu vă amăgiţi! Nicio altă formă de manifestare religioasă nu este adevărată, decât cea care pleacă de la conştiinţa păcătoşeniei. Relaţia vie cu Dumnezeu şi conştiinţa păcătoşeniei. Cu cât e mai smerită rugăciunea noastră, cu atât se înalţă mai mult către Dumnezeu, pentru că vorbim de făptura cea nouă, pentru că vorbim de faptul că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume ca să mântuiască lumea și Dumnezeu vrea ca cei mântuiţi să fie oameni verticali, oameni care să ştie în ce constă mântuirea lor, oameni care să se înalţe zburând către Dumnezeu, dar conştienţi de zborul pe care-l fac. Nu nişte automate care nici nu sunt conştienţi de starea lor reală, care se implică în tot felul de neopăgânisme şi care nu-L simt pe Dumnezeu ca pe centrul vieţii lor.
Vedem că oamenii sunt foarte trişti în general şi se întreabă părinţii duhovniceşti: cum putem să fim trişti când noi suntem chemaţi la a fi făptură nouă? De ce suntem noi trişti, în general? Suntem triști nu pentru că există păcatul în viaţa noastră, pentru că, dacă ne dăm seama de păcat şi de starea noastră păcătoasă, tristețea noastră se transformă într-o tristeţe bucuroasă, spun Părinţii. Eşti trist pentru păcatul tău, dar eşti bucuros pentru că Hristos te mântuieşte. Dar există o altă tristeţe contemporană, o tristeţe modernă, depresia omului modern, care constă tocmai în incapacitatea de a vedea drumul acesta către făptura cea nouă, unde nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu contează, ci făptura cea nouă, împărtășirea de Dumnezeul Cel Viu.
Gheron Iosif are un cuvânt foarte frumos, pentru că vorbim de făptura cea nouă, care nu se poate face altfel decât vorbind despre făptura cea nouă real, concret:
Unde mai este frica omului contemporan în faţa acestui text al părintelui Iosif? Să nu te descurajezi până la sfârşitul vieţii tale, pentru că viaţa duhovnicească aceasta este, este o viaţă a întrebărilor existenţiale, este o viaţă a provocărilor existenţiale, este o viaţă care nu te lasă liniştit, dar este o nelinişte bună, onelinişte ziditoare. Nu mă mulțumesc aprinzând duminica trei minute o lumânărică în spatele bisericii şi apoi plecând şi făcând păcatele pe care nu le putem spune. Nu mă mulţumesc cu acest lucru eu, ca şi creştin. Nu mă mulţumesc spunând două-trei rugăciuni dimineața formal, că aşa trebuie, ci frământarea mea interioară trebuie să mă facă să devin făptură nouă a lui Hristos, făptură vie, conştientă de drumul meu către Dumnezeu.
Niciodată să nu te descurajezi, până la ieşirea sufletului tău.
Şi ce-l face pe creştinul adevărat să nu fie trist, odată ce a depăşit forma fără fond, odată ce a depăşit impresiile personale despre propria creştere duhovnicească? Ce-l face pe om să nu fie trist şi să nu deznădăjduiască? Perspectiva veşniciei cu Dumnezeu. Cât de păcătos ai fi, cât de conştient ai fi de păcătoşenia ta, perspectiva Împărăției lui Dumnezeu şi perspectiva vieţii veşnice cu Dumnezeu este motorul care dă bucurie sufletului. Este motorul care-l face pe om să fie vie în trăirea sa duhovnicească, să nu se mulţumească cu forme exterioare, ci să meargă către adâncul lucrurilor. Amintiţi-vă ce spunea Hristos: Pescuiţi mai la adânc! La aşa ceva este chemat creștinul, să meargă către adânc.
Spune Apostolul Pavel:
Nu poţi să fii făptură nouă fără să asumi crucea.
Nu poţi să fii făptură nouă fără să fii conştient că Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit pentru fiecare dintre noi, ca fiecăruia dintre noi să-i dea posibilitatea să guste veşnicia în Împărăţia lui Dumnezeu.
Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu să fim făpturi noi, să fim făpturi în care harul lui Dumnezeu să se sălăşluiască, să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu. Amin”.
via Cuvântul Ortodox
