Sinaxarul Sfinților din închisori: Andrei Ciurunga, poetul de la Canal, în schimbul căruia a înviat Hristos

Aceasta manifestatie, pregatita de tineretul universitar, care avea ca scop sarbatorirea zilei onomastice a regelui Mihai, a devenit rapid o ampla miscare de sustinere a monarhiei si de respingere a regimului comunist. In urma interventiei in forta a autoritatilor manifestatia s-a soldat cu zeci de morti, raniti si sute de arestari. Poetul va fi eliberat dupa 29 de zile de arest.

Isi schimba numele in Andrei Ciurunga

In anul 1946 Robert Eisenbraun hotaraste sa isi schimbe numele in Andrei Ciurunga. Noul nume a fost ales la intamplare dintr-o carte de telefoane.

In 1947 isi tipareste fara stirea cenzurii, un volum de versuri puternic colorat anticomunist, intitulat: Poeme de dincoace. Este denuntat de un cunoscut, dar nu va fi arestat atunci.

In Bucuresti – A doua arestare

In 1949 hotaraste sa plece in Bucuresti unde va fi angajat la revista Flacara, va mai colabora cu publicatiile: Contemporanul, Viata Romaneasca, Ateneu, Ramuri, Tribuna, Vatra, Viata militara, Urzica, Rebus. Este arestat la 2 februarie 1950, in urma altui denunt, al unui coleg si va primi o condamnare de 4 ani pentru „crima de uneltire impotriva pacii”.

Intre timp, volumul incriminatoriu fusese distrus, drept pentru care a fost condamnat pentru volumul mult mai vechi Cantece de dor si razboi.

Va trece prin penitenciarele Uranus, Galati, Jilava si prin lagarele „cumplitului Canal”: Peninsula si Gales.

In Jilava ajunge in vara lui 1951 si povesteste ca cea mai grea tortura a fost foamea: „Intr-o buna zi, plimbarea obisnuita s-a suspendat: ni se adusesera in curte zeci de saci de cartofi pe care trebuia sa-i sortam. Unii dintre noi, cei mai flamanzi, care au mancat atunci cartofi cruzi «la discretie», s-au imbolnavit grav, iar doi au si decedat”.

De la Jilava a luat drumul Canalului, unde sute de mii de detinuti politici isi ispaseau „vina” de a se impotrivi comunismului. Traind in baraci neinclzite, fara asistenta medicala, sub bataile si torturile diabolic inventate de brigadieri, intelectualii si preotii romani erau fortati sa taie albia viitorului Canal Dunare – Marea Neagra.

In mijlocul acestui iad poezia lui Ciurunga a fost ca un balsam pentru sufletele zdrobite ale romanilor, asa cum de la Aiud un alt mare poet al temnitei, Radu Gyr salva suflete prin versuri. Toata durerea unui neam fortat la robie transpare din versurile poeziei Canalul, care i-au adus lui Ciurunga supranumele de “Poet al Canalului”.

Poezii scrise pe sapun, saci de ciment sau pieptare

Poeziile erau scrise initial pe hartia sacilor de ciment sau pe placi de sapun si circulau prin viu grai. In timp, a descoperit o metoda ingenioasa pentru a pastra poeziile:

Cu toata slabiciunea germanului pentru curatenie, nu dezbraca pieptarul-biblioteca niciodata, incat intr-o noapte, rugat sa-l scarpine pe spinare, camaradul Gulan a gasit printre manuscrisele sale interzise… un soarece. Iata deci si soareci de biblioteca intr-un lagar fara carti”. (Nina Negru – Gazeta Bibliotecarului, Chisinau)

La Canal se lucra aproape continuu, treziti din noapte detinutii luau in fuga “ceaiul” – apa colorata cu putin zahar – si o bucata de paine de 100-200 grame, apoi erau transportati aproape pe intuneric in siruri fantomatice dincolo de gardul de sarma ghimpata.

Acolo, in ger cumplit sau calduri toride, mii de schelete vii sapau, carau piatra si pamant pana seara cand erau aduse inapoi la baraci, unde primeau o zeama fara calorii si unde incepea reeducarea prin bataie si durere.

Pe schimbul lui a inviat Hristos

In timpul noptii o parte din ei asigurau paza perimetrului:
“Andrei Ciurunga, poetul, era planton intr-o noapte. Singur alesese sa stea treaz de la 11 noaptea la 1 dinspre zi: ravnea cu mare arsita sufleteasca sa auda clopotele Invierii sunand si rasunand zglobiu dinspre mica biserica din Valea Neagra. Cand aceasta se implini, se socoti vrednica sluga a Domnului sau Hristos, fecioara inteleapta care-l primise pe mire dupa cuviinta.

Il rugasera si cativa dintre prieteni sa-i trezeasca pentru a ciocni cate un ou nevopsit, primit in pachet de acasa si a-si face urarile cuvenite si imbucuratoare.

Mai trecu ce mai trecu si se pomenira ca intra caraliul in dormitorul coloniei unde-si ispaseau condamnarile. Proaspetii desteptati se adancira sub paturi si se pusera pe un sforait vartos. Datoria celui de planton era sa cuvanteze: „Domnule (gradul), sunt plantonul schimbul doi in baraca E4. In timpul schimbului meu nu s-a intamplat nimic. Raporteaza detinutul Cutare”.

Insa Andrei Ciurunga era prea cutremurat de evenimentul cosmic ce tocmai avusese loc. Asa incat nu se putu pazi de a marturisi: „Domnule (gradul), sunt plantonul schimbul doi in baraca E4. In timpul schimbului meu a inviat Hristos!”

Pe loc a fost dus si inchis in carcera ingusta din curte. A ramas acolo, cum povesteste, „trei zile incheiate, cat au durat sarbatorile Pastilor”. Trebuie stiut ca hrana i se compunea, in conditiile noi, dintr-un sfert de paine pe zi si-o cana de apa. Atat.

Iar de dormit, n-o putea face decat sprijinindu-si spinarea pe unul dintre peretii carcerii sau ghemuindu-se ca un caine pe glodul de pe jos, fiindca noua locuinta era prea nespatioasa” (Mihai Radulescu, Pateric al Inchisorilor Romane).

Eliberat si rearestat

In 13 mai 1954 Ciurunga este eliberat, dupa ce mai efectuase inca 100 de zile supliment fata de condamnarea oficiala. S-a intors in Bucuresti unde statutul de fost detinut politic nu ii permite sa detina decat slujbe precum acelea de om de serviciu, portar, magazioner de santier si abia dupa ce a mai trecut ceva timp, contabil si pedagog pentru elevii de liceu.

Reuseste chiar sa publice cate ceva, folosind diferite pseudonime: Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Gradinaru etc., in revistele Rebus si Urzica.

A treia arestare-cand poezia era o crima
In anul 1958 autoritatile stabilesc relatia intre versurile care circulau printre condamnatii de la Canal si persoana lui Andrei Ciurunga. Este arestat din nou la 28 noiembrie 1958, primind o condamnare de optsprezece ani de munca silnica, pentru ca ar fi lasat sa circule poemele concepute la Canal.

Executa pedeapsa in Balta Brailei si la Gherla, pana la decretul de amnistie din 1964, cand toti detinutii politici sunt eliberati.

„Poetul, condamnat pentru crima nemaiauzita de a scrie poezii, a elaborat in conditii inumane o poezie care l-a salvat ca fiinta umana si l-a inaltat mult in cartea literelor romanesti” (Pan Izverna). Versurile – care i-au intarit pe cei istoviti si muribunzi – le-a plamadit un om putin la trup pe care numai un miracol divin l-a scapat din ororile cumplite prin care a trecut.

Multe constiinte se pot umbri daca nu vor sti sa multumeasca indeajuns pentru faptul ca altii au putut si au stiut sa-si asume suferintele pentru neam si credinta, care l-au dus si pe Robert Cauhleanu la biruinta.

Robert Cahuleanu se inscrie in randul marturistorilor temnitelor comuniste care prin vers au incurajat pe camarazii lor de suferinta si au lasat memoriei noastre marturie peste veac, alaturi de .

1964-2004
In 1967 Andrei Ciurunga este reprimit in Uniunea Scriitorilor si va incepe sa-si publice opera, bineinteles atat cat ii va permite cenzura.

Intre volumele publicate – in total, 22 la numar – in acesta perioada amintim: Decastihuri (1968), Vinovat pentru aceste cuvine (1972), Argumente impotriva noptii (1976), Echivalente (1978), Gestul impacarii (1983) si un volum antologic intitulat simplu Poeme, aparut in 2001 cu sprijinul Ministerului Culturii din Romania.

In august 2004 trupul sau si-a primit odihna in pamantul tarii, iar noi ne rugam ca sufletul sau patimitor si doinitor sa fie bineprimit in Imparatia Cerurilor.

CANALUL
de Andrei Ciurunga

Aici am ars si-am sangerat cu anii,
aici am rupt cu dintii din tarana,
si aici ne-am cununat, cu bolovanii,
cate-un picior uitat sau cate-o mana.

Pe-aceste vai si dealuri dobrogene
am dat cu veacuri inapoi lumina.
Amare bezne-am asternut pe gene
si le-am gustat in inimi radacina.

Aprinsi sub biciul vantului fierbinte,
bolnavi si goi pe ger si pe ninsoare,
am presarat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunare si Mare.

Trudind, flamanzi de cantec si de paine,
injuraturi si pumni ne-au fost rasplata.
Sa facem drum vapoarelor de maine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum intoarsa,
va tine minte si-ntre foi va strange
acest cumplit Danubiu care varsa
pe trei guri apa si pe-a patra sange.

Iar cantecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
in cartile pe care le vom scrie,
o noua Tristie la Pontul Euxin.

Nu-s vinovat fata de tara mea

La ora cand cobor, legat in fiare,
sa-mi ispasesc osanda cea mai grea,
cu fruntea-n slava strig din inchisoare:
– Nu-s vinovat fata de tara mea.

Nu-s vinovat ca mai pastrez acasa
pe-un raft, intaiul meu abecedar
si ca ma-nchin cand ma asez la masa,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat ca i-am iubit lumina
curata cum in suflet mi-a patruns,
din via data-n parg sau din gradina
in care-atatia serpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat ca-mi place sa se prinda
rotunda ca o tara hora-n prag,
sau c-am primit colindatori in tinda,
cum din bunic in tata ne-a fost drag.

Nu-s vinovat ca toamnele mi-s pline
cu tot belsugul, de la vin la grau,
si c-am chemat la praznic pe oricine,
cat m-am stiut cu cheile la brau.

Dac-am strigat ca haitele ne fura
adancul, codrii, cerul stea cu stea
si sfanta noastra paine de la gura –
nu-s vinovat fata de tara mea.

Nu-s vinovat c-am indarjit sacalii
cand am racnit cu sufletul durut
ca nu dau un Ceahlau pe toti Uralii
si ca urasc hotarul de la Prut.

Pamantul meu, cum spune si-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
si cati prin veacuri au venit sa-l prade
il simt si-acum pe piept cat e de greu.

De-aceea cand cobor legat in fiare,
impovarat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slava gem din inchisoare:
– Nu-s vinovat fata de tara mea.