107 ani de la nașterea Elisabetei Rizea, EROINA din Nucșoara, simbol al rezistenței anticomuniste

Elisabeta Rizea s-a născut pe 28 iunie 1912, în comuna Domnești, județul Argeș, în familia lui Ion și a Mariei Șuța. În 1950 a fost arestată pentru prima dată și condamnată la 6 ani de închisoare, pentru ajutorul acordat partizanilor din Muscel, fiind eliberată în 1956.

Deși a fost bătută și torturată, nu a divulgat nici un secret, continuând să-i ajute, și după prima eliberare, pe cei care se opuneau comunismului. În 1959, după prinderea fraților Arnăuțoiu, Elisabeta Rizea a fost arestată pentru a doua oară și condamnată la 25 ani muncă silnică pentru favorizarea infracțiunii. A fost eliberată în 1964 prin grațiere. După 12 ani de închisoare petrecuți la penitenciarele din Pitești, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc și Arad, a fost numită „dușman al poporului”, iar gospodăria i-a fost etichetată drept „casă de bandiți”. Pentru următorii 26 de ania fost ținută sub stricta supraveghere a organelor de anchetă, fiind chemată, împreună cu soțul ei, la interogatorii.

Abia după Revoluție, povestea eroinei Elisabeta Rizea a început să fie cunoscută, fiind vizitată atât de fostul președinte Emil Constantinescu și de Regele Mihai și Regina Ana.

Atârnată de păr, de cârligul din plafon

După ce securiștii au atârnat-o cu părul de pe cap de un cârlig care era agățat de tavan, Elisabeta Rizea a rămas fără niciun fir de păr pe cap… „Au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”.

În 1992, Elisabeta Rizea a acordat pentru prima dată un interviu Luciei Hossu-Longin, pentru serialul „Memorialul durerii”, povestea sa cutremurând o țară întreagă.

„Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliție, într-o cameră. A tras o masă. Avea un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, așa, după aia a suit scaunul pe alt scaun și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.

Și mi-a fost frică că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, și stam și țipam și spuneam: «Domnule, împușcați-mă, tăiați-mi capu’, scoateți-mi ochii, tăiați-mi limba, nu știu de ei, nu mă întrebați, că nu știu! Nu mă chinuiți, nu mă lăsați fără mâini, mai bine împușcați-mă!.» (…)

Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul și m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Și după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo și a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine și-a pus sacul așa, peste mine. Și a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, așa, cu șnur, și m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceți să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldați acasă. (…) M-a dus și m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, așa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi și niagră ca bluza. Și dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat”. („Povestea Elisabetei Rizea”, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, București, 1993, pag. 53-54)

Cârnu a bătut-o și în spital…

„Cârnu Ioan, căpitan, Nucșoara. L-a bătut pe soțul Elisabetei Rizea de «i-a rupt carnea de pe el». Pe Elisabeta Rizea a agățat-o într-un cui din tavan, de părul împletit în coadă, femeia s-a prăbușit, iar scalpul i-a rămas în tavan. Apoi a bătut-o cu un cauciuc, pe spate. Rănile fiind atât de grave a fost dusă la spital în cele din urmă, însă nu i se putea face nici o injecție, pentru că la orice înțepătură izbucnea sângele. 10 zile Elisabeta Rizea a stat numai în frunte și în genunchi. Cârnu a bătut-o și în spital, într-o rezervă specială” (Arhiva de istorie orală a Centrul International de Studii asupra Comunismului – Cezar Zugravu, „O antologie a crimei”).