RUSALIILE – Coborârea Sfântului Duh. ”Vino și Te sălășluiește întru noi” – Gând de Duminică

Începem fiecare zi întru binecuvântare invocând pe Duhul Sfânt, ”Domnul de viață făcătorul” statuând condiția omului de ființă liberă după cuvintele Sf. Ap. Pavel:”Căci Domnul este Duhul și unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” pentru că ”toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne zidesc”. În numele acestei libertăți funciare ne închinăm ”Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimea ce de o ființă și nedespărțită”, Treime Unime, Unime Treime. De n-ar fi așa, atunci nu am fi doar închinători la idoli, asemenea celor de demult, care încredințează David: ” sunt argint și aur, lucruri făcute de mâini omenești/Gură au și nu vor vorbi; ochi au și nu vor vedea/Urechi au și nu vor auzi; nări au și nu vor mirosi/Mâini au și nu vor pipăi; picioare au și nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor”. Ne închinăm Dumnezeului nostru care ”în cer și pe pământ toate câte a voit a făcut” .

În al său ”Cuvânt începător”, Evanghelistul Luca spune cum Hristos și-a încredințat apostolii că ”Veți lua putere și îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului”. După Înălțarea Sa, apostolii s-au adunat și au stat în rugăciune, ”împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus” și, mai întâi, au ales pe Matia ca apostol în locul lui Iuda, cu sens de ”dar al divinității”. Așa au stat în rugăciune până în cea de a cincizecea zi. O ”coincidență semnificativă” cum ar denumi-o Jung face ca în Psalmul 50, David cerând ”bucuria mântuirii Tale” adaugă și ”cu duh stăpânitor mă întărește”. Sf. Ioan Gură de Aur, pune în evidență că ”Prin Sfântul Duh am dobândit și iertarea păcatelor noastre, prin care El ne-a curățit de toate păcatele prin darurile Sale, oamenii care se povățuiesc de harul Său se fac îngeri nu pentru că își schimbă firea, ci ceea ce este mai minunat prin aceea că ei, deși rămân oameni, se poartă așa de curat și sfânt ca îngerii”. De aceea și spunem că Sfinții sunt ”îngeri în trup de om”.

De la idoli la lege și de la Lege la Evanghelie

Evanghelistul Luca începe Faptele apostolilor relatarea pogorârii Sfântului Duh ca bun început al propovăduirii Evangheliei, petrecută a cincizecea zi după Înălţare. O coincidenţă semnificativă, după expresia lui Jung,în psalmul cu acelaşi număr a lui David, care ruga: „Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine”, continuând a cere „bucuria mântuirii Tale” şi „cu duh stăpânitor mă întăreşte”. Aşa fiind, David nu găsea cuvenit a mai jertfi lui Dumnezeu „arderile de tot”, ci smerenia duhului său, supunerea, ascultarea ca recunoaştere a statutului de om căzut în această lume a amestecului dintre bine şi rău. Evanghelistul Ioan scrie că „Trei sunt cele care îl mărturisesc pe Dumnezeu: Duhul, apa şi sângele”. Explică mai departe că „Vechiul Testament propovăduia deschis pe Tatăl, iar pe Fiul mai obscur. Noul Testament ne-a arătat pe Fiul şi ne-a ajutat străvedem dumnezeirea Duhului. Duhul a pătruns acum în cetate, făcând mai clară arătarea Lui”(a lui Hristos). Dedicată Sfântului Duh, cea de a cincea Cuvântare teologică a Sf. Grigorie de Nazianz subliniază că două sunt schimbările din lume:trecerea de la idoli la lege şi de la aceasta la Evanghelie. În ambele se exprimă liber voința omului, pentru că nimic nu poate înfrunta timpul fără această ”forțare” proprie celui care o face ca răspuns la bunătatea și blândețea lui Hristos. Iubirea este cel mai de preț dar făcut omului pentru că dăruind iubire nu sărăcești, ci te îmbogățești și astfel ”nu cade niciodată”.

Bogățiile lumii acesteia sunt trecătoare ca lumea însăși, departe de a ”pune la adăpost” bunurile, ele se pregătesc să le piardă ca în pilda celui care i-a rodit țărâna. Sf. Ap. Pavel scria în prima Epistolă către Timotei: ”Cei care vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în cursă și în multe pofte nebune și periculoase, care cufundă oamenii în ruină.” Una dintre cele mai vechi pilde o aflăm în Vechiul Testament cu Lot care cu gândul la bogăție a ales locul cel mai bun pentru oile sale dar până la urmă era să/și piardă viața. În Noul Testament avem pe Anania și Safira care spunând că au adus toți banii obținuți după vinderea unei bucăți de teren, căci, avertizează Sf. Ap. Pavel, ”iubirea de arginți este o rădăcină a tot felul de rele”. Sfatul său nu a fost urmat, cum prea bine vedem, ca și consecințele pentru că, pe măsură ce bogățiile sporesc și se concentrează în mâinile a mereu mai puțini oameni, asistăm la un neîncetat război al tuturor împotriva tuturor cum spunea Hobbes.

Dimpotrivă, Hristos cu bunătatea și blândețea Lui a biruit lumea și a primit ”toată puterea în cer și pe pământ”. Nu a folosit această putere spre a obliga pe absolut nimeni: nu l-a oprit nici pe Iuda să-L de morții odată cu trădarea prin care s-a alipit lui Mamona; nici pe fariseii care nu s-au dat îndărăt să-L judece și, deși biruiți de cuvintele Mântuitorului, să-L condamne la Răstignire; nu l-a oprit nici pe Pilat cum ar fi putut-o face. Cumplită drama lui Pilat care s-a condamnat pe sine căci nu va cunoaște nicicând Adevărul care e mereu în înaintea noastră spre a-L urma. El rămâne încremenit în fața întrebării: ”Ce este adevărul?” Dimpotrivă, Hristos dă pildă că libertatea adevărată vine din iubirea slujitoare, capabilă să se jertfească pe sine, primește să moară ca să dăruiască viață celui pe care îl iubește. Ea este neobosit ascultătoare, nu poruncitoare și așa se rotunjește întru desăvârșire unitatea treimii: Fiul are iubire sfântă pentru Tatăl și Duhul Sfânt și Duhul are iubire pentru Tatăl și Fiul Cel Unul Născut. Ea pune în pace armonios lucrătoare verbele ”a voi” și ”a putea”, Domnul făcând ”voia celor ce se tem de el și rugăciunea lor o va auzi și-i va mântui”. Tot Hristos dă pildă atunci când era în grădina Ghetsimani, înaintea Răstignirii: ”Părinte, dacă este cu putință fă să treacă de la mine paharul acesta, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă”. Lucrând cu ascultare de Fiu voia Tatălui, Hristos este și Mântuitor al tuturor celor care îl urmează. Ca Mântuitor, Hristos nu roagă pe Părintele ceresc să-i ia din ”lume”, ”ci să-i păzești pe ei de cel viclean”, cum sună și ultimul verset din Rugăciunea împărătească: ”Și ne izbăvește de cel viclean”. Însuflețit de Duhul Sfânt, Petru, făcând o recapitulare a celor înainte petrecute a rostit spre auzul tuturor de atunci, de azi și pentru tot veacul. Când Hristos l-a întrebat pe Petru cine spune el că este, a mărturisit: ”Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Hristos a apreciat, spunând că rostirea nu venea de la el, ci de la duhul său. La botezul de la Iordan, ca ucenic al Sf. Ioan Înaintemergătorul a auzit glasul lui Dumnezeu, când cerurile deschizându-se Duhul Sfânt a coborât și s-a odihnit deasupra lui Hristos zicând: ”Acesta este Fiul Meu multiubit întru care bine am voit”. Pe muntele Tabor, când Hristos s-a arătat ca Fiu al lui Dumnezeu apostolilor Petru, Iacob și Ioan, glasul Tatălui a rostit: ”Acesta este Fiul Meu multiubit, pe El să-l ascultați!” Și Hristos dă porunca iubirii singura care poate duce omul la desăvârșire cum Fiul lui Dumnezeu ne-a pilduit. Darurile Duhului Sfânt sunt cele ale Iubirii cum tot apostolul Pavel spune corintenilor: îndelunga răbdare, voirea bună, faptul că ”nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, Dragostea nu cade niciodată”. Toate ale omului poartă pecetea sfârșitului, și aici omului nu-i este dat a cunoaște decât în parte, acel ”aici și acum”, cu proiecțiile posibile, deci ca într-o ghicitură, ”ca într-o oglindă” care păstrează imaginea numai cât omul este în fața sa. Iubirea doar nu cade și nici nu are cum, pentru că ea vine de la Dumnezeu cel Sfânt și Bun. Este lucrarea Binelui în Adevăr pentru a-și cunoaște splendoarea în Frumos.

Rugăciunea – dimpreună vorbire și făptuire cu Domnul și Dumnezeul nostru

Întâiul dar al Duhului Sfânt este cel al limbilor nu odată asemănat cu botezul fiindcă el deschide drumul spre înțelegere, un drum care este ca ”o cale” ce poate duce la cunoașterea Adevărului, în mod necesar dar nu îndestulător. Altfel puterea cuvântului rostit poate uni sau dezbina cum a fost cu turnul Babel care fusese construit dar nu pentru a da slavă lui Dumnezeu, ci din trufia oamenilor care se încăpățânau a crede că singuri pot ajunge la cer. Ca să-i pedepsească, Dumnezeu le-a încurcat limbile și intențiile lor au avut destinul zădărniciei, fiind ca o ”clătinare” de cap pentru toți care uită spusele psalmistului: ”Slujiți Domnului tot pământul, slujiți Domnului cu veselie, intrați înainte Lui cu bucurie. Cunoașteți că Domnul, El este Dumnezeul nostru, El ne-a făcut pe noi, nu noi./Iar noi poporul Lui și oile pășunii Lui. Intrați pe porțile Lui cu laudă și în curțile Lui cu cântări lăudați-L pe El”. Iar Duhul Sfânt, este al Adevărului, ”pretutindeni este și toate le plinește” și ne este folositor a ne despărți de tot ce se împotrivește voii Sale, urmând voia celui rău.

Praznicul de astăzi încununează cu lumină de viață dătătoare, lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu prin care iertarea păcatelor se face în modul în care, oameni rămânând, sfințim pământul din care suntem făcuți și pe care pentru un timp trăim așa cum spunem în Rugăciunea împărătească. Dumnezeu iartă, dar celor care cer iertare și se despart de ascultarea potrivnicului. Apostolul Pavel ne asigură că ”nici curvarii. Nici slujitorii idolilor, nici prea-curvarii, nici malachi, nici sadomenii, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”. Fără faptă, rugăciunea e o înșiruire de cuvinte ”ce nimic nu au a spune”, iar fapta fără rugăciune poate acoperi mulțime de intenții necreștinești care, după un cunoscut dicton, pot pava drumul spre iad, făcându-l mai lesnicios și mai sigur.

Toate darurile sunt folositoare, toate dar sunt desăvârșite în Iubire, pentru că Duhul Sfânt ”înrâurează” de Dumnezeu Iubire, înțelepciune cu care pe toate le-a făcut. Duhul Sfânt ca iubire este înaintemergătoarea cunoașterii și împlinirea unității, prea bine știind și văzând la tot pasul cum ”cunoștința trufește” când este singură și poate duce la distrugere. Cunoașterea este putere care poate fi a oricărui care o deține cum spunea Fr. Bacon, dar nu Puterea care este a divinității. Fr. Bacon nu a fost ceea ce numim ateu, și totuși, folosind metoda inductivă, al cărui apostol a fost, ajunge să fie de acord cu eutanasia în ideea că poate curma o suferință. Este un argument pentru nevoia funciară a credinței și binecuvântarea celor care cred în Dumnezeu Cel Unul în Treime, Duhul Sfânt binecuvântându-i cu darurile sale asemenea unei ape vii sau a limbilor în care vorbeau apostolii. Din credința în Dumnezeu, ne potolim setea cunoașterii ca de la o apă vie. Prin coborârea Duhului Sfânt, omul nu mai este doar o ființă biologică, ci, cum s-a spus, un ”animal îndumnezeit” pentru că e făcut după chipul său, dăruit cu tot ce este de trebuință pentru a lucra asemănarea, pe un urcuș de la profan la sacru pe care îl avem mereu înainte pe Hristos care ne îndeamnă: ”Îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. Hristos care dimpreună lucrează cu Tatăl și Duhul Sfânt, îndumnezeiește unitatea nu ca adunare pur cantitativă, sporită prin simpla adăugare, ci ca împreună lucrare ascultătoare a voirii lui Dumnezeu. Numai astfel vom ne vom putea bucura de darurile Duhului Sfânt, așezând deasupra statornic iubirea care este ”plinirea Legii”.

Uniți în rugăciune erau apostolii ca un singur suflet deschis îndumnezeirii prin slava și lauda și mulțumirea lui Dumnezeu pentru toate pentru că nimic din ce avem bun nu este al nostru, ci o binecuvântare de la Cel ce a făcut și, prin aceasta o împreună lucrare. Urmând-o, apostolul Pavel, care îl prigonea pe Hristos, deci urmându-L într-un fel, s-a convertit și a ajuns atât de înduhovnicit încât a putut spune. ” Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Si viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însuși pentru mine”. Aici este ascunsă ca o nestemată de mult preț, iertarea ca expresie a iubirii până la echivalență pentru că a ierta este a dărui viață, însă nu așa cum a fost cea dinainte, ci una ce învrednicește omul a fi trecut în cartea vieții celor vii. Ubicuitate sfântului Duh este o certitudine și Sf. Grigorie de Nazianz tâlcuiește: ”Se naște Hristos, Duhul e premergător; se botează Hristos, Duhul este mărturisitor;este ispitit, Duhul îl duce;săvârșește minuni, Duhul îl întovărășește; se urcă Hristos la cer, Duhul îi este urmaș, căci ce lucru mare și propriu lui Dumnezeu nu-I poate fi dat Lui, afară de cel de nenaștere și naștere”. Cât despre Dumnezeu ca Unime – Treime și Treime – Unime, este așa cum ”ochiul apei și izvorul și râul sunt una ca număr, cu toate că au înfățișări deosebite”.

Urmare lui Hristos este mărturisire în taină, fără spectacol zornăitor, care parcă pune pe fugă toți îngerii; este asumarea sfințeniei ca bunătate și jertfă și lepădare de tot ce este lumesc, prea lumesc pentru că altfel e ca și cum ne-am nega botezul. Urmarea lui Hristos este, sau ar trebui să fie, o armonizare a libertății cu autoritatea în orizontul credinței ca Dumnezeu este cu noi și noi fiii ai săi, prin Hristos, moștenitori ai veșniciei vieții. Aici ruga e o nevoie imperioasă de curăție a sufletului, una făcând cu postul și buna făptuire ca, privind spre cer să cerem; ”ajută-ne să trăim în veșnicie în Iubirea Ta cea Sfânt! Dumnezeule Duhule Sfânt pogoară Puterea Ta Sfântă peste noi robii Tăi cei păcătoși.” Asta pentru că natura binelui, fiind de la Dumnezeu, biruie și nu sfârșește niciodată în timp ce răul este doar o obișnuință ce poate fi schimbată chiar dacă mai greu. Ore nu asta spunea și țăranul român asigurând că ”orice învăț are și dezvăț” dar ce vine din fire e statornic. Sf. Grigorie de Nazianz explică prin aceea că, țărână fiind, suntem legați de viața de aici și acum, dar fiind dăruiți cu Duh Sfânt, purtăm în piept un dor de viață viitoare, acel ”dor-dor”. Ascultând adâncul cel mai adânc din inimile noastre, unde chipul lui Dumnezeu ne așteaptă a-i lucra asemănarea spunem împreună cu Vasile Voiculescu, unul dintre sfinții care au adus raiul în iadul închisorilor comuniste: ”Străbați genuni, la Domnul te sui/ Și de-l atingi, te-ntorci îndată/Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcată/ De toate bogățiile milelor Lui”.

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online