Mame, soţii, fiice ale unor deţinuţi politic sau femei având amprenta de „duşmană a poporului“ pusă după regulile absurde ale regimului comunist au fost închise ani grei în temniţele comuniste. Vă prezentăm câteva din mărturisirile femeilor care au suportat tortura, nesomnul, frigul, foamea pentru că au ales să stea drepte în faţa unui regim care le voia în genunchi.
Născută în 1912, Elisabeta Rizea, „eroina de la Nucşoara“ a sprijinit, împreună cu soţul ei, gruparea anticomunistă condusă de comandantul Arsenescu. Numită „duşman al poporului“, ea a fost închisă, torturată, plimbată prin temniţele de la Jilava sau Mislea. A suportat 12 ani de puşcărie, având mereu o vorbă, chiar şi când era bătută peste stomac de căpitanul Cârnu sau când i s-au strâmbat picioarele şi degetele de la mâini:„Până mor, eu tot aşa lupt“.
Nu şi-a trădat familia şi nici pe ceilalţi partizani, iar după ce a fost prima dată eliberată din închisoare, după ce a fost eliberată, a continuat să-i ajute, ştiind că este urmărită de Securitate. A rămas sub supravegherea permanentă a organelor comuniste până la căderea regimului. În 1992, povestea Elisabetei Rizea a fost prezentată în emisiunea „Memorialul durerii”, devenind de atunci un simbol al rezistenţei anticomuniste. S-a stins din viaţă la 6 octombrie 2003, într-un spital din Piteşti.
„Când m-a bătut cel mai rău Cârnu (n.r. căpitanul Cârnu Ion, Securitate), m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.
Şi mi-a fost frică că atunci eram şi eu grăsuţă, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, şi stam şi ţipam şi spuneam:«Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu’, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă!». (…)
Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceţi să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldaţi acasă. (…) M-a dus şi m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, aşa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi şi niagră ca bluza. Şi dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.“(Din volumul Elisabeta Rizea-Povestea Elisabetei Rizea, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993)
3000 de zile singură în închisorile comuniste
„Sunt condamnată la 12 ani închisoare. Procesul a durat 6 zile. Ancheta — cinci ani. Deci, am executat până azi, cinci ani de închisoare. Singură. Intr-o celulă de 5 metri pătraţi, 1827 de zile. Singură, 43 848 de ore. Într-o celulă unde fiecare oră are, inexorabil, 60 de minute, fiecare minut, 60 de secunde. Una, două, trei, patru, cinci secunde, şase, şapte, opt, nouă, zece secunde, o mie de secunde, o sută de mii de secunde. Am trăit singură, în celulă, 157 852 800 de secunde de singurătate şi de frică. E un lucru care nu se spune, se urlă! Mă condamnă să mai trăiesc încă 220 838 400 de secunde. Să mai trăiesc atâtea secunde sau să mor din atâtea secunde“, a scris Lena Constante în cartea sa de memorii „Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România“ (în 1992), publicată, mai întâi, în limba franceză, în 1990, L’Évasion silencieuse.
Lena Constante (1909-2005), a fost o artistă română, fiica scriitorului şi ziaristului de origine aromână Constantin Constante şi a Julietei. S-a implict în fondarea la Bucureşti a teatrului de marionete, care, ulterior, a devenit, în 1949, Teatrul Ţăndărică, unde a colaborat ca scenograf cu Elena Pătrăşcanu. Relaţiile apropiate cu familia Pătrăşcanu au dus la arestarea ei şi a lui Harry Brauner (1908 – 1988), folclorist, fratele pictorului suprarealist francez Victor Brauner, cu care s-a căsătorit în 1963, abia după ce va ieşi din închisoare. Este acuzată de „crimă de înaltă trădare” şi condamnată la 12 ani de închisoare. A stat în detenţie la închisorile pentru femei de la Miercurea Ciuc, la „Malmaison”, Dumbrăveni şi Rahova. În 1962 a fost eliberată şi, odată cu rejudecarea procesului Pătrăşcanu în 1968, reabilitată.
„Când am ieşit din închisoare, în 1961, Uniunea Artiştilor Plastici nu a acceptat să fac pictură. Un fost deţinut politic nu avea voie să expună. După multe intervenţii mi s-a dat voie să lucrez artizanat. La început am făcut păpuşi. Studiasem etnografie, aşa că am trecut repede către arta populară. Într-o excursie de numai câteva zile pe care am făcut-o la Hunedoara, în Ţara Pădurenilor, am avut norocul să văd un târg, adică femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în superbe costume populare. Am întrebat ce se întâmplă cu aceste costume atunci când se rup şi răspunsul m-a impresionat. Hainele erau aruncate sau folosite drept cârpe de spălat pe jos. Le-am dat adresa mea şi i-am rugat să mi le trimită, la schimb cu orice altceva. Am adunat vreo 12 ani aceste petice ca să mă pot apuca de lucru pentru tapiseriile mele. Şi atunci, fără nici un motiv, autorităţile m-au acuzat că distrug folclorul.“
„Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!“
Cunoscută în lumea literară cu pseudonimul Oana Orlea, Maria-Ioana Cantacuzino, acesta fiind numele său real, a fost fiica celebrului aviator Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi Ancăi Cantacuzino (înainte de căsătorie – Diamandi) şi nepoata lui George Enescu şi a Marucăi Cantacuzino.
Născută şi crescută într-o familie aristocrată, Oana Orlea a simţit pe propria-i piele, încă din perioada adolescenţei, teroarea anchetelor şi mizeria din închisorile comuniste. În anul 1952, pe când era elevă în clasa a X-a, a fost arestată şi condamnată la patru ani de închisoare, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă împotriva statului (constând în distribuirea unor manifeste anticomuniste). După o detenţie de doi ani şi unsprezece luni în mai multe penitenciare – Văcăreşti, Jilava, Ghencea,Târgşor, Mislea etc.-, a fost eliberată la intervenţia bunicului ei, compozitorul George Enescu, care, aflat în străinătate, spunea că nu se va întoarce în ţară atâta timp cât nepoata lui este în închisoare.
În 1960, a fost rearestată în legătură cu un atac ce avusese loc în urmă cu un an, asupra unui furgon al Băncii Naţionale din Capitală, cunoscut sub numele de „operaţiunea Ioanid“, unde este reţinută vreme de două luni. Despre întreaga experienţă carcerală Oana Orlea a vorbit 40 de ani mai târziu. Într-un interviu destul de lung acordat poetei Mariana Marin şi publicat, într-o primă ediţie, în 1991, apoi retipărit peste mai bine de 15 ani în cartea „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!“, nepoata renumitului compozitor român a rememorat, cu luciditate şi sinceritate, fapte, trăiri, suferinţe, a vorbit despre oameni şi întâmplări din cei trei ani de detenţie, în care a fost mutată de 13 ori de la o închisoare la alta.
„Nu-mi amintesc de numărul de palme pe care le-am încasat – o nimica toată faţă de ce li s-a făcut altora -, dar trebuie să pomenesc de faimoasele cătuşe care se strâng şi se tot strâng, după nevoie. Mi-au răsucit braţele la spate şi mi-au pus cătuşele deasupra cotului. Braţele fiind mult trase înapoi, plămânii sunt comprimaţi, capacitatea toracică redusă, respiri prost. Şi se strâng. Foarte tare. Vine un moment când nu mai simţi mare lucru. Braţul se umflă, se învineţeşte, cătuşa se înfundă. Când se scot şi sângele năvăleşte, durerea este îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu ele câte o zi-două ; eu, doar vreo două ore şi am avut semne mai multe săptămâni.“
O altă întâmplare mai puţin plăcută petrecută tot la închisoarea Ghencea avea însă să se încheie cu un final amuzant. Chiar înainte ca una dintre deţinute, zisă „Bulgăraş de Aur“, să se elibereze, şi care fusese de acord să primească din partea „colegelor“ mesaje către rudele de-afară, este denunţată. Toate deţinutele sunt apoi anchetate.
„E un episod de care îmi place să-mi amintesc. « Îmi place » e un fel de a spune… Noi toate, cele care trimiseserăm mesajele, am fost în anchetă, la poartă, în birouri. Ofiţerul Crăciun ştia să dozeze brutalitatea cu o aparentă « umanitate » (…) M-am trezit în biroul lui, aşezată la o masă. Aveam în mână un toc de peniţă, înaintea mea o călimară şi pătrăţica de cârpă cu mesajul, scris – habar n-am de ce – în franţuzeşte. Poate dintr-o secretă şi multvinovată dorinţă de «încifrare» .Trebuia să traduc ce scrisesem. Am început imediat să înşir fel de fel de aiureli. Îmi amintesc perfect de prima frază: «Dragă mamă, gândul meu se îndreptă către tine şi dorul zboară… »Tot înşirând, îmi băteam capul cum să nu dau în vileag micile noastre şmecherii legate de primirea pachetelor. (…) Mă cam lălăiam. Crăciun s-a pus pe înjurat. Şi, Dumnezeule, în biroul acela cenuşiu şi trist, de sub un dulap-clasor a ieşit un şoarece. Zâna cea bună, poate! Locotenentul Crăciun şi un alt ofiţer care mă tot ameninţa cu o vână de bou s-au repezit la vânătoare. Ţipau ca nişte muieri isterice şi ţopăiau prin încăpere, clasoarele se clătinau… Mi-am zis că nu trebuie să pierd momentul şi am răsturnat călimara peste cârpă. S-a făcut albastră… Şoarecele n-a fost prins, cerneala se scurgea prin tot biroul. Eram foarte mulţumită de mine.“
„Am cântat «Oda Bucuriei» când a murit Stalin“
Micaela Ghiţescu a făcut trei ani de închisoare politică, fiind condamnată în celebrul „lot francez“, format din eleve şi profesoare de la Liceul Francez din Bucureşti. Este fiica unui mare chirurg interbelic, una dintre cele mai respectate traducătoare din România (din cinci limbi!) şi unul dintre puţinii oameni care se încăpăţânează să nu lase să moară „Memoria (revista gândirii arestate)“, al cărei redactor-şef este de peste 11 ani.
În cartea sa de memorii „Între uitare şi memorie“, publicată în 2012, Micaela Ghiţescu povesteşte cum a primit în închisoare vestea morţii lui Stalin.
În ancheta propriu-zisă, un moment mai amuzant, să-i zisem, a fost în marte ’53, când într-o zi am văzut că gardienii de pe sală încep să închisă oberlihturile şi să fie o oarecare agitaţie şi s-au auzit clopote de biserici şi până la urmă prin modul de comunicare, prin Morse, prin perete, am aflat că a murit Stalin şi atunci nu ştiu de unde, din ce celulă, a izbucnit, prin fluierat, că nu puteam cânta bineînţeles, «Oda Bucuriei», care se prelua din celulă în celulă. Paznicii erau înnebuniţi, eu nu recunoşteau ce anume este, dar au auzit deodată fluierarul, adică un mod de a comunica între celule.
Măriuca Vulcănescu, în acelaşi pat cu prostituatele de la Crucea de Piatră
„Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!“ ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu. Filosoful şi economistul stătuse timp de şase ani în puşcăriile comuniste, fiind arestat în 1946 în lotul al doilea al foştilor membri din guvernul Antonescu, acuzat de crime de război. A fost permanent torturat şi chinuit în temniţele comuniste de călăii de la Văcăreşti, Jilava şi Aiud. Mircea Vulcănescu a murit în octombrie 1952, la 48 de ani, îmbolnăvit de TBC, după ce a încercat să-şi salveze un coleg de celulă: acesta căzuse din picioare, sleit de puteri. Mircea Vulcănescu s-ar fi aşezat pe ciment ca o saltea pentru colegul său doborât, salvându-i viaţa.
Măriuca Vulcănescu este fiica lui Mircea Vulcănescu şi a fost închisă între anii 1952-1954 din acest motiv. Când tatăl ei a murit, ea se afla într-o altă închisoare, îndurând acelaşi tratament „obişnuit“ din temniţele comuniste. A trecut prin mai multe locuri de detenţie: Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera, Dumbrăveni. În prima noapte la Popeşti-Leordeni a stat în aceeaşi celula cu prostituatele de la Crucea de Piatră.
„Foarte multe dintre ele aveau sifilis. Am stat în pat cu una dintre ele, care, noaptea, îşi potolea arsurile de la rănile de la picioare cu propria urină“, povestea Măriuca Vulcănescu într-un interviu“ Erau 40 într-o celulă şi munceau la câmp de dimineaţa până seara, prăşeau, cultivau, săpau diguri pentru irigaţii.
Când am ajuns acasă, în Bucureşti, am început să cânt, pentru ca mama să-mi audă glasul şi să nu se sperie că mă gaseşte în casă. Mult timp, mai apoi, se necăjea fiindcă umblam pe stradă în paltonul meu răpănos, dar nu suportam să mă îmbrac mai bine, mă simţeam cu 200 de ani mai bătrână.
sursa:Historia
