Majestății Sale Regina Maria
Majestatea Voastră,
Înainte să mă nasc, mi s-a luat regatul. M-am născut și lumea dinaintea mea a dispărut… Era un regat cu lanuri strălucitoare, cu adieri calde, cu iarba pe care puteai păși desculț, cu oameni cu brațele deschise, care îți îmbrățișau sufletul simplu. Nu l-am mai prins.
M-am născut și imediat toate acestea au dispărut în urma mea. Era un regat pe care mi-l amintesc atât de bine… ziuă cu ziuă, rază cu rază… M-am născut cu acest regat în mine și totuși, când am ajuns pe lume, el nu mai era. Altceva am găsit aici. Oameni care nu-și mai amintesc nimic… nimic despre niciun regat.
Într-o zi pe masă am găsit două albume mari, groase, de pe coperta cărora mă privea peste lanuri strălucitoare cu adieri calde și cu oameni cu brațele deschise… mă privea parcă ziuă cu ziuă și rază cu rază, Majestatea Voastră. Ce privire pătrunzătoare! Ce ochi care-și poartă tristețea cu mai mare onoare decât coroana!
Am privit acei ochi și regatul din mine a început să se nască din nou! Ce bucurie! Ce trainică bucurie, ce a putut încolți ca o boabă de grâu peste zeci de ani cu doar un strop de privire coborâtă din zorii credinței absolute în acest pământ! Dar și ce îngrijorare… Ce necunoscută îngrijorare m-a cuprins! De unde? De unde să fii apărut? Să aflu de unde, am deschis albumul.
Dumnezeule! Ce am găsit înăuntru! „Trăiască Regele!”…au început să strige glasuri. „Trăiască Regina!” Și pentru o fracțiune de secundă, dintre paginile care alunecau în viteză una după alta, cu o mișcare energică, apare Regina Maria, Majestatea Voastră, dându-și voalul la o parte. „Eram regină! Regină în momentul în care toată Europa era un rug ale cărui flăcări ne atingeau deja frontierele!” M-am cutremurat văzând-o! Atât de aproape și totuși cu un ecou cutremurător de îndepărtat în voce… Marea noastră regină era acum în fața mea! Și îmi vorbea despre temerile ei, despre amenințări necunoscute pe care le simțea peste tot. Ochii aceia atât de plini de mister și credință întru miracol să se simtă amenințați? Paginile au început s-o ia la goană, să alerge ca-ntr-un galop al refacerii celui mai de preț miez al lumii: demnitatea omului. Și am văzut-o întâi micuță, cu părul impecabil pieptănat, veselă și plină de bucuria vieții. La fel de repede am văzut-o mare din nou, cu adevărat mare, spunând: „Aș vrea să fiu eu rege – i-aș obliga pe toți să-și facă datoria de dimineață până seara, cu cuvinte aspre și fapte și mai aspre, dacă ar fi nevoie.” Ea? Acea micuță cu părul perfect pieptănat? Ce schimbare! Ce minunată schimbare! Ea, descătușată din orice lanțuri, așa cum se simțea când era în șa! V-am văzut călărind, Majestate! Ce bine vă stătea! Erați o forță plutind în aer! … „Mă simțeam una cu pământul pe care călcam (…) cu ogoarele și cu cei care le arau. Călăria m-a învățat să iubesc glia românească, mi-a îngăduit să simt în mine bătăile inimii acestei țări!” Atunci binecuvântați să fie caii pentru noi, Majestate!
„Necinstea de proporții incredibile este, de fapt, cea care distruge țara noastră.” …ce-a fost asta? Un fulger a trecut prin fața mea, purtându-și coroana! Ce-ați vrut să spuneți? Așa să fie țara noastră? Să piară distrugându-se atât de simplu din interior? Nu vreau să cred… „Acestea ar putea fi ultimele lupte ale regalității.”… Cum adică? Atât de scurt să fie totul? Majestatea Voastră, ce vreți să spuneți? „Sunt regina țării acesteia și nu pot sta cu mâinile-n sân privind-o cum piere! E nevoie de un braț puternic și pentru a pedepsi și pentru a ajuta!” – se aude strigând. Herghelii de cai se dezlânțuiseră din sufletul ei, făcând să vibreze bătăile inimii acestei țări până în ultimele unghere ale ei! Începuse războiul cel crunt.
Ce putea face ea, care înainte de toate era femeie și mamă și care tocmai lupta cu boala cumplită a celui mai mic fiu al ei? Majestatea Voastră, ce-ați fi putut face mai mult? Zecile de fotografii din albume mustesc de o credință dincolo de forța umană, o încredere de nestrămutat în această țară, ce trebuia să iasă sub orice chip învingătoare în fața istoriei! „Aș vorbi cu soldații și aș rămâne printre ei, până aș ajunge să mă adore și ar pleca bucuroși la luptă în numele meu – aș fi o realitate în rândurile lor, nu un nume.” Asta ați făcut, Majestatea Voastră! Și cât a însemnat pentru sufletele oamenilor ce-și dădeau atât de sincer viața pentru țară!
Groază. Groaza a sute de mii de oameni plecând fără să știe încotro, „căruțe, bărbați, femei și copii de-a valma, căzând în băltoace și ridicându-se plini de noroi”, se alătură încet, lângă noi, vocea lui Nichifor Crainic. Majestatea Voastră, toate acestea erau în fața domniei voastre! La toate trebuia să le țineți piept! „Câte o femeie o ia razna pe câmp cu pruncul în brațe, poate nebună de groază.”… revine aceeași voce gravă și tristă a lui Nichifor Crainic.
Opriți-vă, căci Majestatea Sa și-a întors chipul cutremurat spre o batistă… Majestatea Voastră, iertați-mă, vă rog din suflet… n-am intenționat să… a fost doar o curiozitate, poate nelalocul ei, văzându-vă în atâtea imagini ale suferinței, printre paturi de răniți și muribunzi, fără nicio apărare în fața bolilor ucigașe de pe front… Și văzând câte lacrimi se preling la capete de rânduri din aceste albume…
„Sunt mama poporului meu. Eu nu am timp să fiu bolnavă”, îmi întrerupe din nou gândurile vocea ei ca o sabie cu tăișul gata să apere orice-i vine în cale, „și-atâta timp cât România are nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că țara are nevoie de mine.” Și v-a ocrotit, Majestatea Voastră! Se vede în tot lanțul de imagini ce ne-au rămas și ce ține strâns legate năzuințele și durerile românilor, ca istoria să nu uite partea ei cea mai importantă – credința fără margini a tuturor în sufletul acestui pământ, peste care suflare Dumnezeiască s-a așternut, ca noi toți să ne naștem!
„Soldații mei…” … „Răniții mei…” „Dragii și vitejii mei soldați!” … Suntem cu toții aici, Majestate și vă ascultăm! … Însă pe chipul ei se vedea atât de adânc întipărită suferința pe care o mângăiase fărâmă cu fărâmă, pe fruntea fiecărui rănit, făcându-l astfel invincibil… încât acum o văd că nu mai poate spune nimic. Vocea îi este înecată în prea mult trecut ce plutește în jurul ei… Se retrage ușor între filele albumelor, cu mantia-i regală măturând în urma ei apusul unei lumi ce nu va mai fi niciodată.
Majestatea Voastră… îndrăznesc… mai stați o clipă! Acesta este regatul pe care eu l-am pierdut! Acesta este regatul care mi s-a luat! Stați! Luați-mă cu Majestatea Voastră acolo! Printre lanuri strălucitoare și oameni cu brațele deschise, care îți îmbrățișează sufletul simplu! Mă auziți??? Vă rog, Majestate! Lumea de aici nu-și mai amintește de niciun regat!!!
„Când veți citi aceste rânduri, poporul meu, eu voi fi trecut pragul tăcerii eterne… Când privesc în urmă, este greu să spun care a fost mai mare, bucuria sau mâhnirea. Eu cred că mai mare a fost bucuria, dar prea îndelungată a fost mâhnirea.”…nu mă aude, își urmează drumul drept, neclintit, pășind calm, pe urme ce altădată fuseseră stropite de sânge mângâiat de sufletul ei.
Majestate, lumea de astăzi merită dreptul la noblețe! Merită să-și ceară din nou dreptul la demnitate omenească! Este târziu, știu, însă mai sunt încă ceasuri destule până la sfârșitul istoriei măcar pentru a năzui spre ea! Nu plecați! Dăruiți-ne încă din noblețea ființei, să ne fie stâlp de rezistență sufletului într-o lume ce nu-și mai amintește nimic despre niciun regat!… Majestatea Voastră, suntem aceiași români, aceiași… fără nicio regină, însă! De-acolo de unde vă aflați, Majestatea Voastră, veghiați-ne, dăruiți-ne forța de care poate nici nu știm că avem nevoie ca de aer ca să rezistăm!… Mângâiați-ne frunțile rătăcite ca altă dată pe acelea ale soldaților, poate vom deveni astfel, ca și ei, invincibili în lupta cu orice vine peste noi!… „Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele! Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre alte națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.”
Și-a dispărut! A dispărut la loc în filele albumelor care s-au scurs până la capăt, lăsându-mă cu inima spărgându-mi pieptul în plină fugă, încercând din răsputeri să ajung din urmă mersul ei calm și neclintit….. o fugă din care nu știu dacă voi mai avea cum să mă opresc vreodată!
Acum nu mai există șansa decât a unui singur regat. Un regat pe care, însă, trebuie noi să-l facem în jurul nostru, cu mâna noastră, cu sufletul nostru, cu jertfa noastră. Și fără nicio regină, care să ne presare forță deasupra creștetelor… Doar cu gândul la Dumnezeu! Niciodată n-am crezut că suferința poate să înalțe sufletul atât de mult… până nu am găsit doi ochi pătrunzători ce mă priveau de pe masă prin coperta unor albume și care își purtau tristețea cu mai mare onoare decât coroana! Ochii ei, ai Reginei suferinței românești… Regina jertfei noastre!
A Majestății Voastre suflet încrezător,
Alexandra Neacșu
O privire cu inima asupra albumului „Maria a României. Portretul unei mari regine”
coordonat de dr. Narcis Dorin Ion
