DE CE 10 MAI?

 

De ce trebuie ca 10 Mai să fie ziua naţională a României? Pentru că România are împrejur popoare cu mentalitate acaparatoare, imperialistă…

Timp de 80 de ani, din 1867, până în 1947, ziua de 10 Mai a fost sărbătoarea Naţională a României, ea câştigând în primii 15 ani trei semnificaţii care au impus-o definitiv în conştiinţa naţiunii şi i-au dat caracterul peren al unei adevărate zile naţionale.

De aproape 70 de ani, propaganda comunistă face totul pentru a falsifica istoria şi pentru a face uitată această zi-simbol, impunând adoptarea unor alte date ca sărbători naţionale, date care nu au avut şi nu au în ele importanţa încărcării semnificative a unei astfel de zile.

Incultura istorică în care a fost ţinut poporul român si care este una dintre caracteristicile oricărui regim dictatorial, cu precădere al celui comunist-face ca să nu se ştie, în general, care sunt cele trei criterii, corespunzând a trei tipuri de state, după care se stabileşte ziua naţională în lume.

Astfel, pentru statele cu trecutul istoric independent stabilit încă din epoca medievală şi care şi-au păstrat regimul monarhic, sărbătoarea naţională, sărbătoarea naţională este considerată ziua de naştere a suveranului domnitor. Şi astăzi acesta este criteriul pentru Danemarca, Lichtenstein, Nepal, Olanda, Suedia, ş.a.m.d.

Pentru statele care şi-au schimbat forma de guvernământ sau şi-au câştigat independenţa în urma unei revoluţii, sărbătoarea naţională e socotită, de obicei, ziua în care s-a declanşat mişcarea, cum este cazul Algeriei, Franţei, fostei U.R.S.S.

Pentru marea majoritate a statelor lumii, cele a căror independenţă se plasează cu precădere în ultimele două secole, sărbătoarea naţională este considerată ziua în care a fost proclamată independenţa. Spicuim: Angola, Bangladesh, Bolibia, Chile, Filipine, Iordania, S.U.A., Venezuela.

Ce s-a întâmplat la noi după proclamarea republicii populare de către regimul aservit Moscovei? În cadrul politicii populare de desnaţionalizare făţişă şi directă, din anii 1948-1958, sărbătoarea naţională nu devine nici 24 ianuarie, care avusese acest statut între anii 1860 şi 1865, şi nici aşa cum ar fi fost normal pentru un regim republican-30 decembrie, fiecare dintre ele fiind considerată a fi prea ,,naţionalistă’’, în special prima. Să nu uităm că Hora Unirii era un cântec interzis, fredonarea lui putând duce la imediata arestare a celui vinovat de acest delict!

A fost aleasă data de 23 august care, prin falsificarea grosolană a adevărului istoric, a fost numită ,,Ziua eliberării României de sub jugul fascist de către glorioasa Armată Roşie’’.

În decursul anilor, data rămânând aceeaşi, denumirea, şi deci semnificaţia momentului, s-a modificat. După 1960 Armata Roşie a fost eliminată din titulatură ca apoi, prin 1970, să aflăm că eliberarea României a fost făcută de ,,insurecţia armată’’, iar, ulterior, aceasta s-a transformat în ,,revoluţie antifascistă’’, ea devenind apoi şi ,,antiimperialistă’’, şi aducând şi ,,eliberare anaţională’’, dar şi pe cea ,,socială’’!

Cu toată nostalgia şi dragostea pentru aceasă dată, puterea neocomunistă, instalată după 1990, nu îndrăzneşte să menţină 23 august ca sărbătoare naţională.

În toamna acelui an, atât cei care au luptat cu adevărat pentru răsturnarea dictaturii comuniste, cât şi cei care au beneficiat de pe urma acelei situaţii, ajungând în Parlament, au pus problema proclamării, ca zi naţională, a datei revoluţiei române. Neînţelegerile au intervenit, însă, repede, beneficiarii noii situaţii au susţinut data de 22, ziua fugii cuplului prezidenţial şi a constituirii F.S.N., cu autopropusul său preşedinte, ultimul pe listă.

Cei care s-au ridicat primii la luptă în Bucureşti, şi au avut de suferit pentru aceasta, au fost de părere că data zilei naţionale ar fi trebuit să fie ziua de 21. Timişorenii au arătat că, deja, pe 20 ei au reuşit să elibereze oraşul, care devenise primul oraş liber al României, în timp ce ceilalţi au propus data de 16 decembrie, când s-a aprins, cu adevărat, flacăra protestului popular.

Dar, indiferent ce dată ar fi fost adoptată, ea avea o conotaţie politică anticomunistă evidentă, si atunci preşedintele Ion Iliescu, abil politician, lansează ideea adoptării zilei de 1 Decembrie ca sărbătoare naţională.

Desigur, 1 Decembrie reprezintă reprezintă o dată foarte importantă în istoria acestei ţări. Despre ea se spune că reprezintă momentul desăvârşirii unităţii naţionale, lucru care nu este decât parţial adevărat. Trecând peste ani peste faptul că, zeci de ani, propaganda comunistă a rezumat întregirea României la actul de la 1 decembrie, omiţând actele de la 27 martie şi 28 noiembrie, acelaşi an, între cele trei date-etape ale aceluiaşi proces, şi care ar trebui sărbătorite în mod egal, există deosebiri marcante.

Pe când actele votate la început de reprezentanţii populaţiei din Basarabia şi din Bucovina, care prevedeau unirea cu ţara-mamă, s-au transpus imediat în realitate politică, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu actul de la 1 decembrie.

 Timp de luni de zile, aproape jumătate din populaţia din Ardeal a continuat să fie menţinută sub stăpânirea statului maghiar. 
Doar după lupte grele, purtate până în toamna anului 1919 de Armata Regală Română pe teritoriul statului maghiar, s-a ajuns la eliberarea tuturor teritoriilor româneşti. 
Cu remarca că numai Tratatul de pace de la Trianon consfinţeşte graniţa româno-ungară, şi că, prin 
acest tratat, unele zone cu populaţie majoritar 
românească rămân în Ungaria.

Deci, 1 Decembrie 1918 rămâne unul dintre cele mai înălţătoare şi mai frumoase momente ale istoriei noastre moderne, dar nu reprezintă împlinirea unităţii noastre naţionale, ci numai exprimarea dorinţei unor reprezentanţi ai populatiei româneşti locuitoare a Regatului Ungariei din ceea ce fusese Imperiul Austro-Ungar, de a se uni cu Regatul României. 1 decembrie 1918, ca şi 27 martie, ca şi 28 noiembrie, reprezintă fundamentul juridic prin care statul român a putut să revendice şi să impună, ulterior, unirea.

Dar să revenim asupra zilei de 10 Mai, să vedem de ce a fost sărbătorită timp de 81 de ani ca Ziua Naţională a României.

10 Mai 1866

Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen este ales domn al ţării prin plebiscitul de la 2-8 aprilie 1866. La 10 Mai, ajuns la Bucureşti, după o primire triumfală şi după un Te-Deum ţinut la Mitropolie, prinţul, condus în incinta Camerei, depune jurământul de a păzi legile Principatelor Unite, de a le menţine drepturile şi de a apăra integritatea teritoriului. În scurta alocuţiune pe care a rostit-o în continuare, cel care din acel moment a devenit Principele Carol I, a subliniat: ,,Punând piciorul pe acest pământ, am devenit român!’’

În anul următor parlamentul stabileşte ca sărbătoarea naţională să fie la 10 Mai. Cutuma era ca sărbătoarea naţională să fie ziua de naştere a suveranului, Carol I se născuse la 8 aprilie 1838, dar el nu a acceptat ideea ca ziua naţională să fie data naşterii sale ca principe german, ci aceea a ,,naşterii’’ ca principe român. Ori această dată era ziua de 10 Mai.

10 Mai 1877

La 4 aprilie 1877 se semnează Convenţia româno-rusă prin care se permitea trecerea armatelor ţariste peste teritoriul principatelor pentru a lupta în Balcani.

La 12 aprilie, Rusia declară război Turciei, şi armatele sale concentrate în Basarabia, trec imediat graniţa. Dezarmarea generală a Convenţiei româno-ruse în toate capitalele europene determină guvernul Brătianu şi pe Principele Carol I la o maximă prudenţă în acţiuni ostile faţă de Poartă pentru a nu compromite interesele vitale ale ţării.

Turcii vor începe acţiunile militare împotriva teritoriului românesc prin bombardarea Brăilei, dar primele lupte adevărate au loc, peste câteva zile, la Calafat şi Olteniţa.

Ca răspuns la aceste acţiuni, Adunarea Deputaţilor adoptă la 29 aprilie o moţiune prin care se declară starea de război între principate şi Imperiul Otoman, lăsând guvernului libertatea să decidă momentul în care să proclame independenţa. Aceasta la cererea expresă a ministrului de externe Mihail Kogălniceanu care era îngrijorat de atitudinea foarte puţin amicală faţă de noi a cancelariilor europene.

Dar prudenţa factorilor de conducere ai statului-guvern, principe, partide politice-care manevrau cu abilitate pentru a contracara acţiunile puterilor europene, nu era pe placul opiniei publice interne.

Începând cu 4 mai, presa radicală începe să preseze guvernul pentru a proclama independenţa.

Pe 9 mai 1877, deputatul radical-liberal Nicolae Fleva interpelează, în Adunarea Deputaţilor, guvernul, dacă acesta a comunicat oficial tuturor puterilor ruperea relaţiilor cu Turcia şi, ca urmare a acestui fapt, că România se consideră independentă. Fleva a mai întrebat dacă a fost rechemat agentul diplomatic de la turci, şi dacă a fost notificată oficial starea de război. Răspunsul lui Kogălniceanu, că ,,suntem o naţiune independentă’’, provoacă o mulţime de ovaţii.

Faţă de această poziţie, deputaţii vor vota o rezoluţie prin care se consfiinţeşte ruperea relaţiilor de suveranitate faţă de poarta otomană ţi se proclamă independeţa de stat.

Pe 10 Mai, după ce şi membrii celeilalte camere, Senatul, votează şi ei Legea Independenţei, reprezentanţii celor două Camere, se îndreaptă, însoţiţi de o zgomotoasă mulţime, către Palatul Cotroceni, unde Principele Carol I semnează imediat actul de independenţă adus de parlamentari, care, din acel moment, devine juridic valabil.

Desigur, dacă conflictul ar fi izbucnit şi ar fi fost în acest stadiu ăntr-o altă lună, poate că proclamarea independenţei s-ar fi făcut mai repede cu câteva zile, aşa, tentaţia firească de a lega momentul crucial al naţiunii române de sărbătoarea naţională existentă deja de 10 ani se pare că a funcţionat.

Oricum, data valabilă a independenţei nu este 9 mai, ci 10 Mai, căci nici un act, în nici o ţară cu sistem bicameral, nu contează ca votat decât în momentul în care ambele camere şi l-au însuşit, iar puterea Legii este dată doar după semnarea sa de către Şeful Statului, indiferent dacă acesta este monarh sau principe.

După ce Carol I a autentificat actul de independenţă de la 10 Mai, România a intrat în rândul naţiunilor care, cucerindu-şi independenţa faţă de alte state, îşi au sărbătoarea naţională în această zi crucială a destinului lor.

10 Mai 1881

Cel de-al treilea eveniment istoric care a îmbogăţit semnificaţia zilei de 10 Mai a fost Încoronarea lui Carol I şi a Elisabetei ca primii Regi ai României. Ridicarea României la rangul de regat fusese avută în vedere încă de la proclamarea independenţei, nu s-a putut înfăptui imediat datorită opoziţiei majorităţii statelor europene chiar faţă de statutul de independenţă.

Cu greu acceptată la Conferinţa de pace de la Berlin, Independenţa României nu va fi recunoscută de cele mai multe cancelarii decât după ce Constituţia a fost modificată în sensul recunoaşterii dreptului la cetăţenia română şi locuitorilor care aparţin şi altor confesiuni decât celor creştine.

Încă de la 28 februarie 1881, Vasile Boerescu arătase Principelui Carol dorinţa membrilor guvernului de a proclama Regatul mai devreme decât se avusese în vedere, deoarece pentru recunoaşterea acestuia se întrevedeau noi complicaţii şi ingerinţe internaţionale care se doreau, astfel, devansate şi anihilate. Se propunea 8 aprilie, ziua de naştere a Prinţului, care coincidea cu cea a plebiscitului din 1866 care îl proclamase ca domnitor.

Numai că, pe 14 martie, conservatorul Titu Maiorescu lansează în Cameră un virulent atac împotriva guvernului liberal pe care Dinastia nu se va putea sprijini niciodată. În urma onor furtunoase dezbateri parlamentare, miniştrii sosesc la Palat şi solicită proclamarea Regatului în acea zi. Carol I încearcă să tempereze lucrurile, dar Brătianu şi toţi miniştrii sunt intransigenţi şi obţin acordul Principelui.

La reluarea şedinţei Camerei, în după-amiaza zilei de 14 martie, generalul Lecca propune proclamarea imediată a Regatului României. În unanimitate şi cu un entuziasm indescriptibil, Camera votează moţiunea. Senatul, în acelaşi entuziasm, votează şi el Legea ridicării României la rangul de Regat. Apoi membrii celor două camere, împreună cu mitropoliţii şi episcopii, însoţiţi şi de mulţimea care aflase vestea, se duc la Palat unde sunt primiţi în Sala Tronului unde, prin semnarea Legii de către Carol I, România devine regat.

Atât oamenii politici, cât şi cetăţenii, doreau ca ceremoniile fastuoase ale încoronării să aibă loc în ziua de 10 Mai pentru a o lega de Ziua Naţională. Carol I este rezervat în privinţa încoronării, dar dorinţa oamenilor politici era de a se sublinia că, dincolo de realizarea atunci a statului român modern, stătea o veche tradiţie că România nu a apărut pe harta Europei în a doua jumătate a acelui secol, aşa cum erau tentate să creadă cancelariile europene, ci a reprezentat o veche şi glorioasă tradiţie a acestor locuri.

Politiciienii insistă pe lângă Rege pentru comandarea unor coroane extrem de scumpe, dar Carol I cere ca pentru sine să se execute la arsenal o coroană de oţel executată dintr-unul din tunurile capturate la Plevna, iar pentru Regină comandă simplă din aur, la o casă de bijuterii.

În ziua de 10 Mai 1881, într-o ceremonie solemnă ţinută la Mitropolie în prezenţa suveranilor, coroanele sunt aduse de 4 generali şi sfiinţite de către cei 2 mitropoliţi.

În după-amiaza aceleiaşi zile, în Sala Tronului de la Palatul Cotroceni, Coroanele sunt predate oficial Regelui şi Reginei.

Reţinem câteva fraze din discursul oficial al Regelui Carol I:,,O primesc ca pe un testament al independenţei şi puterii României. Ea va fi o mărturisire despre timpurile grele şi glorioase prin care împreună am trecut şi va aminti generaţiilor viitoare despre eroismul părinţilor lor şi despre unirea ce a domnit între prinţ şi popor. Însă, cea mai frumoasă coroană pentru Regină şi pentru mine este şi va fi dragostea şi încrederea poporului căruia i-am consacrat toate gândurile şi sentimentele noastre… Trăiască scumpa noastră Românie încoronată azi prin propriile sale merite!’’

Gheorghe Atanasescu/ 7 mai 2014.