Izvorul Tămăduirii

Izvorul Tămăduirii, această mare sărbătoare a creştinătăţii ortodoxe, are o istorie veche de 1.500 de ani, îşi are originea în perioada domniei împăratului bizantin Leon cel Mare, evlavios şi binecredincios.

Pe cînd încă nu era pe tronul Bizanţului, Leon a întîlnit un orb, pe care l-a luat de mînă spre a-l călăuzi. Acest bătrîn însă era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că, în pădurile imperiale, sînt izvoare şi lacuri ce sînt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştrilor din acele locuri. Tradiţia spune că cei doi, afundaţi în discuţiile lor teologice despre marele praznic al Învierii Domnului, s-au rătăcit în acele sălbatice împrejurimi împădurite. Bătrînul i-a cerut lui Leon apă de băut, dar negăsind, s-a întristat. Atunci, un glas de sus i-a spus: „Nu este nevoie să te osteneşti Leon, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone împărate, mai adînc în pădurea acesta! Şi luînd cu mîinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi udă cu ea ochii cei nevăzători şi se va cunoaşte de îndată cine sînt Eu“. Minunea s-a petrecut în clipa în care tînărul a făcut întocmai cum i s-a relevat de sus, şi a descoperit într-o poiană un izvor miraculos cu „apă dumnezeiască”.

 

“Maica Domnului, eşti aici ! Te-am găsit !”

După ce şi-au potolit setea, Leon i-a atins cu apă ochii orbului, care şi-a recăpătat lumina. „Maica Domnului, eşti aici! Te-am găsit!“, a strigat bătrînul cu lacrimi în ochi. Copleşit de minune, Leon a căzut în genunchi şi a rostit: „Am văzut lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată… Aici este Izvorul Tămăduirii… fîntîna dătătoare de sănătate”. Bătrînul înţelept i-a prezis lui Leon că, nu după multă vreme, va ajunge împărat. Prima grijă a noului împărat a fost să ridice o biserică în cinstea Maicii Domnului, lîngă izvorul dătător de tămăduiri, cu apă miraculoasă.

 

Boboteaza mică

Biserica ridicată de Leon se vede şi azi la Constantinopole, oraş cunoscut acum ca Istanbul. Puţin mai tîrziu, spune legenda, chiar împăratul Justinian (527-565), împăratul cel mare al Bizanţului, care suferea de o boală grea, a dobîndit de la izvor vindecare. Mulţumind pentru aceasta Fecioarei Maria, el a ridicat o biserică şi mai mare. Iar în vremea urmaşilor lui, izvorul şi-a continuat darul de minuni.

Iar după alţi mulţi ani, la izvor s-a arătat un semn încă şi mai mare! Căci s-a stîrnit atunci un cutremur crunt, iar biserica cea mare a început să se surpe cu totul, pe mulţimea strînsă înăuntru. S-a arătat atunci chiar Fecioara Maria, care a ţinut cu mîinile Ei de aer biserica, pînă ce oamenii s-au salvat toţi, spune cartea cu vieţile sfinţilor.

În amintirea acelui izvor miraculos de la Constantinopole, izvor ce dăinuieşte şi azi şi mai săvîrşeşte încă minuni, Vinerea Izvorului Tămăduirii a devenit o sărbătoare a Maicii Domnului – iubită ca un „izvor” binefăcător revărsat peste oameni. Maica revărsîndu-se peste noi, prin mijlocirea apei.

Încă o minune

De acest izvor făcător de minuni mai sînt legate şi alte povestiri. Se spune că izvorul a înviat şi un mort. Omul era din Tesalia şi, plecînd el cu corabia în pelerinaj la izvor, a murit pe drum. Dar înainte să-şi dea duhul, i-a rugat pe corăbieri să nu-l arunce în mare, ci să-l ducă să-l îngroape la biserica izvorului, şi acolo să toarne pe el de trei ori din apa tămăduitoare. Corăbierii au făcut întocmai, iar mortul, stropit cu apă, a înviat.

Tradiţie şi continuitate

Secolele au trecut unul după altul şi, în ciuda vitregiilor istoriei, Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducînd celor credincioşi bucurie şi vindecare sufletească şi trupească. După Primul Război Mondial, statul turc, pe teritoriul căruia se află acest binecuvîntat izvor, a reamenajat zona, transformînd-o într-o adevărată oază de odihnă şi tratament, păstrîndu-i însă numele de Izvorul Tămăduirii.

La noi în ţară, Eparhia Romanului are un astfel de loc presărat cu izvoare tămăduitoare, la Slănic Moldova, unde, în luna iulie 1801, a fost descoperit primul izvor mineral, iar, de atunci, pelerinii din întreaga lume poposesc temporar, pentru vindecarea unor afecţiuni.

În Vinerea de după Paşte, la sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, este un frumos obicei la creştini să se sfinţească apa, apoi, cu aceasta se stropesc întîi casele, fîntînile, troiţele, precum şi creştinii, în amintirea evenimentului petrecut în jurul anului 454 la Constantinopol, cînd acel orb a primit, de la Maica Domnului, tămăduire prin intermediul apei sfinţite.

Şi noi serbăm cu mare evlavie şi bucurie această zi, rugîndu-ne Maicii Domnului, cum zice o cîntare bisericească. „Izvor eşti cu adevărat stăpînă, al apei celei vii, că Tu speli bolile cele cumplite, Cea ce ai izvorît pe Hristos, apa cea de mîntuire…“.

Sărbătoare la mănăstirea „Sîmbăta de Sus”

Mănăstirea „Sambăta de Sus” are hramul „Izvorul Tămăduirii”, care este una dintre cele mai mari sărbători creştine ale Ardealului. Ca în fiecare an, la această sărbătoare se adună la mănăstire mii de credincioşi şi soboare mari, de cîte 30 de preoţi. Mănăstirea este un crîmpei de pămînt de o frumuseţe magică. Este un loc unde urmele lăsate de părintele Arsenie Boca, sfîntul necanonizat al Ardealului, dăinuiesc peste tot, prin păduri şi în memoria oamenilor, impregnate în amintiri, cu sfinţenie, ca într-o cămaşă curată, de mir şi de lacrimi.

 

Mănăstirea tămăduită

Acolo unde astăzi se înalţă Mănăstirea Sîmbăta a fost mai întîi izvorul. Cu mult mai vechi, şi decît biserica, şi decît mănăstirea. Izvorul găsit de oameni acum 500 de ani într-o poiană: un paradis de verde şi vis, la poalele Făgăraşului. Şi izvorul era binecuvîntat şi vindecător. Căci de cum l-au găsit, au început tămăduirile, multe miraculoase, pentru cei ce i-au băut apa. Şi i s-a spus Izvorul Tămăduirii. Abia 100 de ani mai tîrziu, uimit de puterile apei, Constantin Brîncoveanu a ridicat aici, în 1696, o splendidă bisericuţă în piatră şi o mănăstire, chiar lîngă izvorul miraculos. Iar vodă a mai adus de peste munţi călugări şi dascăli.

Şi a făcut o şcoală de grămătici, alta de zugravi şi o tiparniţă. Aici, pe moşia lui din Făgăraş, unde Constantin Brîncoveanu îşi ridicase şi un palat în satul Sîmbăta de Sus. Pe moşia lui de peste munţi, unde îşi pregătise ultima redută, ba chiar obţinuse de la împărat şi promisiunea unui titlu de nobleţe, dacă se retrăgea aici. Dar n-a mai apucat, căci a fost trădat şi tăiat la Constantinopole, în 1714, cu toţi cei patru fii ai săi.

 

Martiriul bisericii

Imediat după martiriul ctitorului, a început şi cel al bisericii. Căci tot atunci a căzut ca o furtună peste românii ortodocşi din Ardeal catolicizarea cu sila şi cu armele, impusă de imperiali. Curînd, generalul Bukow avea să radă cu tunurile 150 de mănăstiri ortodoxe (12 numai în Făgăraş), lăsînd Ardealul, pentru 200 de ani, golit de mănăstiri româneşti. Mănăstirea „Sîmbăta”, ultima, a mai scăpat o vreme. Căci era mănăstire domnească. Abia în 1785, împăratul a mai trimis un general. Tot ca pînă atunci, chiliile şi biserica au fost spulberate cu tunurile sau făcute ruine. Pustiită şi prăbuşită, cu turla spartă, biserica lui Brîncoveanu a rămas descoperită în bătaia vînturilor, a ploilor şi zăpezii aproape 150 de ani. Şi doar credincioşii din satele vecine, cu preoţii lor în frunte, aveau să mai vină în continuare, cu încăpăţînare, la ruinele ei, an de an, de Izvorul Tămăduirii, să se roage.

 

Zidite pe ascuns

De-abia după Marea Unire, în 1926, mitropolitul Nicolae Bălan avea să devină cel de-al doilea ctitor al mănăstirii. El, dar mai ales părintele Arsenie Boca, primul stareţ al mănăstirii reînviate. Şi biserica refăcută a putut fi sfinţită la 15 august 1946, după război. Iar al treilea ctitor a fost, în anii ’80, mitropolitul Antonie Plămădeală. Zidirea actualei minuni de la Sîmbăta a fost, şi ea, cu cîntec. Ştiind că sub Ceauşescu o aprobare pentru ridicarea unei mănăstiri era de negîndit, mitropolitul a ales un ocoliş. Cum în 1985 urma să se împlinească 200 de ani de la dărîmarea mănăstirii de către austriecii catolici, mitropolitul a pretextat construirea unui lăcaş care să adăpostească obiecte de patrimoniu din Ţara Făgăraşului şi Braşov. Şi astfel, mănăstirea cea mare, dar mai ales biserica nouă au fost zidite pe ascuns, cu frescele pictate şi ascunse ca de un Iuda sub pînză de sac. Pînă s-a terminat urgia ţării, şi a mănăstirii dalbe, odată cu ea.
Obiceiuri din popor

În această zi, la biserici se oficiază slujba de sfinţire a apei, sau Agheasma Mică, pe care oamenii o beau dimineaţa, pentru întărire trupească şi sufletească. Mulţi creştini merg astăzi la mormintele celor dragi pentru a da de pomană, a îngriji locurile de veci şi a-şi aminti că ceea ce au fost cîndva cei morţi vor ajunge şi ei atunci cînd lumînarea vieţii se va stinge. Astăzi se face sfinţirea apei mici, în biserici sau în fîntîni şi izvoare, iar în unele părţi, preoţii fac şi botezarea caselor credincioşilor cu apă sfinţită.