Coriolan Baciu, președintele Fundației „Ion Gavrilă Ogoranu” despre luptătorul anticomunist

Coriolan Baciu este descendent al unei familii de luptători anticomunişti care a însumat peste 100 de ani de temniţă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Este stră-strănepotul celebrului inginer constructor de poduri şi şosele Elie Radu, dar şi finul şi executorul testamentar al unuia dintre cei mai cunoscuţi lideri ai rezistentei anticomuniste din munţi, Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006), pe care, timp de 29 de ani, Securitatea n-a putut să-l aresteze pentru a pune în practică o condamnare la moare pronunţată în contumacie. Coriolan Baciu, care i-a fost alături lui Ogoranu în ultimii ani de viaţă, povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ despre teribilii ani de prigoană prin care a trecut naşul său, dar şi despre aşteptările şi dezamăgirile trăite după 1989 de fostul conducător al Grupului Carpatin Făgărăşan.   Sunt, probabil, puţini cei care n-au auzit de Ion Gavrilă Ogoranu, celebrul luptător care şi-a dedicat viaţa idealurilor anticomuniste, condamnat la moare în 1951, în lipsă (pe lângă alte condamnări pronunţate în contumacie), aflat mereu cu un pas înaintea Securităţii care a încercat în zadar să-i dea de urmă, cu batalioane întregi, vreme de aproape trei decenii. La 1 mai s-au împlinit 12 ani de la trecerea în nefiinţă a lui Ion Gavrilă Ogoranu, eroul care, la 83 de ani, a părăsit această lume fără ca statul român să-i acorde măcar o medalie pentru meritele sale de a organiza Rezistenţa Armată Anticomunistă promovată de partidele istorice, de Mişcarea Legionară si de oameni ai Armatei Române. A lăsat cu limbă de moarte un testament prin care „să se ştie că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români (…). Alături de onoarea, mândria si conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi crezul nostru am purtat ca o povară scumpă visuri, doruri şi gânduri izvorâte şi călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor să vie“.    Despre activitatea lui Ogoranu, dar mai ales despre dezamăgirea trăită de omul-simbol, devenit erou în filmul românesc „Portretul luptătorului la tinereţe“ (2009), i-a vorbit, în mai multe rânduri, finului său, Coriolan Baciu, devenit executorul său testamentar. Ultima dată,  în 2006, când Ogoranu i-a înmânat lui Baciu o scrisoare deschisă pe care soţia sa, Ana Gavrilă, ea însăşi o partizană, i-a trimis-o ministrului Justiţiei de la acea vreme, Monica Macovei. Scrisoarea era un răspuns la refuzul Ministerului Justiţiei de a-i acorda lui Ogoranu calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, pe motiv că nu se încadra în prevederile unor reglementări legale pentru a primi acea calitate. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, Coriolan Baciu, care după moartea naşului său a înfiinţat Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu“, completează portretul celebrului luptător din munţi.

„Weekend Adevărul“: Când l-aţi cunoscut pe Ion Gavrilă Ogoranu?

Coriolan Baciu: S-a întâmplat imediat după evenimentele din Decembrie 1989. Aveam 27 de ani. La câteva săptămâni de la răsturnarea lui Ceauşescu, în presa locală a apărut un articol care făcea referire la un anume Ion Gavrilă din satul Galtiu (n.r. – comuna Sântimbru, judeţul Alba), care ar fi fost implicat în lupta de partizani împotriva regimului comunist. Articolul era destul de confuz, chiar m-a intrigat. Atunci, atmosfera era electrică. Lumea era interesată de lucruri nemaivorbite. L-am întrebat pe tatăl meu, care avea ani grei de închisoare politică în spate, dacă ştie ceva, mai ales că satul Galtiu se află la doar câţiva kilometri distanţă de locuinţa familiei noastre. Tatăl meu a spus că nu îl cunoaşte pe acest Gavrilă, dar că a auzit unele zvonuri despre el.    Nu a trecut mult şi, într-o după-amiază de început de primăvară, a intrat la noi în curte un om nu prea înalt, cu pas hotărât, viguros, puternic şi drept ca un om de munte, cu o privire intensă pe sub sprâncenele stufoase, în acelaşi timp blândă şi iscoditoare, un bărbat cu umor, tristeţe şi o vorbă de ţăran trecut prin multe. „Eu sunt Ion Gavrilă!“, s-a prezentat cu simplitate şi cu un surâs prietenos. „Bine ai venit!“, i-a replicat tatăl meu. Din acel moment, fără a fi nevoie de alte explicaţii, au recunoscut fiecare dintre cei doi, deja oameni în vârstă, că au în faţă un camarad de luptă şi de suferinţe. Dumnealui avea atunci 68 de ani. Din acel moment, eu am simţit că am în faţă un om cu totul special şi că am şansa extraordinară de a fi aproape de un personaj fabulos al unei istorii pe care nu o cunosc decât foarte puţini dintre concetăţenii mei. Iar relatările şi povestirile care au urmat nu au făcut decât să confirme intuiţia iniţială că Ion Gavrilă era unul dintre martorii formidabili ai unor întâmplări extraordinare care s-au derulat pe o perioadă de peste 50 de ani.

Ce-l adusese totuşi pe Ogoranu la poarta casei tatălui dumneavoastră?

Pur şi simplu a venit la tatăl meu. A vrut să-l vadă, să-l cunoască. El ştia cine suntem, pentru că familia noastră era cunoscută în zonă ca una care a avut de suferit în perioada comunistă. Noi, în familie, am avut peste zece persoane condamnate politic. Bunicul, spre exemplu, a murit la Jilava, în închisoare, iar dacă adun toţi anii de puşcărie din familie, depăşesc o sută. Suntem o familie în care acest tip de interes pentru rezistenţa anticomunistă era în mod clar justificat. În general, cei care au făcut închisoare comunistă s-au împărţit în două categorii: unii care au fost victime reale, în general nevinovate – majoritatea nu au avut nicio vină, decât de expresie sau de politică, fără acţiune – şi alţii care s-au asumat foarte clar ca opozanţi ai comunismului.    Cei din familia mea au făcut parte din categoria opozanţilor. Tatăl meu a făcut politică în mişcarea legionară şi a fost la un moment dat prefect al judeţului Alba în perioada Statului naţional-legionar. Era avocat de meserie, după care a făcut linia întâi pe frontul de est, iar ulterior, când a fost lăsat la vatră, a constatat că a primit o condamnare în lipsă, de pe vremea când era pe front. A intrat în clandestinitate. În 1943, a fost arestat şi a stat în puşcărie până în 1956. După ce a ieşit din puşcărie, în 1961, s-a căsătorit cu mama mea, iar în1962 m-am născut eu. A trăit până în 2004 şi a murit la 91 de ani.    Iar familia mamei?   Mama era dintr-o familie bună din Bucureşti, străbunicul mamei mele a fost marele constructor Elie Radu. Bunicul ei, Ion Arapu, a fost profesor la Politehnica din Bucureşti. Tatăl ei, Mihai Grigoriu, inginer, era director la Malaxa. A fost arestat în vara lui 1948, iar în iulie 1949 a murit sau a fost omorât la Jilava, când avea 46 de ani. Nu se cunosc multe despre sfârşitul său. Nu există decât o fişă de detenţie care consemnează că a murit. Printre morţi s-a mai numărat şi generalul Socrat Mardare, arestat ca mulţi alţii care nu s-au dat de partea comuniştilor, văr cu Mihai Grigoriu, dar şi Constantin Arapu, frate al bunicului mamei, care a murit la Ocnele Mari. Mătuşa mea, Liliana Protopopescu, sora bunicului Mihai Grigoriu, a fost şi ea puternic implicată în activitatea Mişcării Legionare.    La un moment dat, avea un fel coordonare în timpul războiului a activităţilor din ţară ale Mişcării. Soţul ei, Ion Protopopescu, profesor universitar, fost rector al Politehnicii din Timişoara şi ministru al Lucrărilor Publice în perioada Guvernului Naţional Legionar, a reuşit să plece din ţară cu o ultimă posibilitate de ieşire la sfârşitul lui 1947. Liliana Protopopescu a fost arestată şi condamnată tocmai pentru ajutorul pe care i l-a dat să plece. N-au mai putut nici măcar să corespondeze. Au primit nişte informări, dar nu au ştiut niciodată dacă sunt mesaje reale sau provocări. Protopopescu a murit în 1967, de bătrâneţe, în Madrid, unde este şi înmormântat, iar Liliana Protopopescu, în 1974. Nici măcar n-a fost sigură că e mort, deşi primise nişte veşti în acest sens. Era o femeie relativ puternică, dar când a ieşit din închisoare, în1963, era o umbră de om. Era practic zdrobită. S-a refăcut într-o oarecare măsură, însă la câţiva ani, a făcut un accident vascular cerebral. A rămas paralizată pe o parte şi a trăit foarte greu, în grija unei alte persoane din familie care nu era nici măcar rudă directă cu ea.

Cum a ajuns să vă fie naş Ion Gavrilă Ogoranu?

Aşa cum am menţionat, fascinaţia faţă de lupta şi destinul exponenţial al lui Ion Gavrilă m-au determinat să fac tot ce mi-a stat în puţinţă pentru a-l sprijini în activitatea sa perseverentă de a depune mărturie pentru viitor despre evenimentele şi oamenii care au contribuit la lupta anticomunistă, pentru demnitatea şi libertatea acestui neam. Şi an după an, am stat cât mai aproape de el, în perioada în care a redactat primele două volume de memorii, i-am asigurat deplasările la evenimentele culturale şi memoriale de la Alba Iulia şi Făgăraş, de la comemorarile anuale de la Aiud, Sâmbăta de Sus şi din alte locaţii unde au fost centre de detenţie sau locuri de lupte. Şi am fost împreună, ca oameni în mulţime, la mitinguri sau acţiuni publice de revenire a ţării pe coordonatele fireşti ale unei vieţi publice civilizate şi cu adevărat libere. Apoi am participat la lansările următoarelor volume de mărturii, dar şi de literatură, pe care scriitorul Ion Gavrilă Ogoranu s-a simţit obligat, deşi trecuse de 70 de ani, să le dăruiască celor care vor urma, şi mai ales tinerilor.   Astfel, în mod natural, în anul 1999, atunci când a venit timpul să mă căsătoresc cu soţia mea, Silvia, am simţit că cei mai potriviţi naşi de cununie ar fi Ion Gavrilă şi soţia sa, Ana, pentru care aveam amândoi un respect şi o preţuire nemărginită. S-a potrivit şi faptul că eram cu toţii din familii greco-catolice, astfel că şi din punct de vedere religios eram foarte apropiaţi şi credincioşi. Iniţial, când i-am propus să ne fie naş de căsătorie, a obiectat că dumnealui şi soţia sunt deja foarte în vârstă, apropiindu-se de 80 de ani şi că ar fi poate mai bine să avem alţi naşi mai tineri. Dar dragostea şi preţuirea pe care le-o purtăm i-a determinat să ne fie naşi de căsătorie, iar la nunta din iulie 1999, Ion Gavrilă a fost un companion extraordinar de masă şi de dans pentru toţi cei care au participat.

Ceva mai târziu aţi devenit şi executorul testamentar al lui Ion Gavrilă Ogoranu. De ce v-a ales pe dumneavoastră şi ce misiune implică acest statut?

La sfârşitul anului 2005, o boală gravă l-a scos pe Ion Gavrilă din ritmul său de ţăran care îşi lucrează micul ogor, împletit cu intelectualul care îşi vrea finalizate proiectele de redactare a cărţilor. Din păcate, boala a evoluat foarte rapid, în pofida eforturilor medicilor din Cluj, unde a suferit două operaţii, astfel că, la data de 1 mai 2006, Ion Gavrilă a trecut în lumea drepţilor, la vârsta de 83 de ani, lăsându-le urmăşilor nu doar amintirea unui destin excepţional, ci şi 10 volume publicate sau în curs de publicare. La câteva zile după înmormântare, am fost chemat de doamna Ana Gavrilă pentru a deschide testamentul lăsat de Ion Gavrilă, împreună cu alţi membri ai familiei. În testament am fost desemnat executor testamentar şi am primit şi calitatea de moştenitor.    Ca moştenire am primit un crucifix cu semnificaţie istorică, dar şi o parte a drepturilor de autor pentru volumele publicate, bineînţeles cu datoria asumată de a republica volumele care s-au epuizat din librării. A considerat, prin testament, că trebuie să-i păstrez memoria şi să valorific acest destin extraordinar. Atunci, împreună cu alţi colaboratori, am decis să punem la punct înfiinţarea Fundaţei „Ion Gavrilă Ogoranu“, care şi-a început activitatea cam la doi ani de la moartea lui Ion Gavrilă, în 2008.

Ce şi-a propus să facă fundaţia pe care aţi înfiinţat-o în numele lui Ion Gavrilă Ogoranu?

Să păstreze vie memoria luptei anticomuniste, de rezistenţă pentru libertatea şi demnitatea neamului românesc, ceea ce i-a animat pe toţi cei din grupurile de rezistenţă anticomunistă. Erau oameni care nu au luptat în principal pentru a dobândi vreo avere sau poziţie socială, ci au făcut-o în principal pentru că drepturile şi libertăţile oamenilor erau grav afectate de regimul comunist. Şi atunci au considerat că este de datoria lor să nu se supună acestor înfierări şi să reziste.    N-au fost mulţi la început, însă ulterior s-au înregistrat peste o mie de grupuri, câteva mii de persoane, oameni care au considerat că mai bine îşi sacrifică viaţa, tinereţea, sănătatea, decât să fie oameni supuşi într-o ţară supusă. Şi memoria lor e corect să fie păstrată, cu atât mai mult că au fost fapte extraordinare şi tineri extraordinari, cum este cazul lui Ion Gavrilă, care fără doar şi poate reprezintă un caz unic în istoria rezistenţei la nivelul Europei sau chiar a lumii. Adică să ai un regim represiv şi să te păstrezi liber în faţa regimului timp de aproape 30 de ani trebuie să însemne ceva!

Aţi avut ocazia să auziţi multe poveşti despre Ion Gavrilă Ogoranu direct de la sursă. V-a povestit despre perioada când era urmărit de Securitate?

Mi-a povestit multe. Avea şi talent de povestitor şi povestea cu foarte mult umor şi foarte multă căldură lucrurile care i s-au întâmplat, unele chiar miraculoase. Se mira şi el de câte miracole i s-au întâmplat şi care l-au ajutat să treacă prin toate întâmplările. Vreo 30 de ani l-a căutat Securitatea, nu ştia nimeni unde s-a dus. Era plecat din Făgăraş, din satul Gura Văii, de unde era familia, la vreo 150 de kilometri distanţă. Nu mai era în zona de interes unde acţionase grupul lui în cei opt ani de munte, de armă, deci se rupsese de partea de rezistenţă activă… La momentul pe care vreau să vi-l povestesc, se ascundea la Sântimbru, la o moară părăsită în care tanti Anuţa (n.r. – cea care i-a devenit soţie) fusese repartizată împreună cu cei doi copii, un băiat şi o fată, după decesul primului său soţ, mort în 1952 la Gherla.    Soţia şi sora mai mare a lui I. G. Ogoranu, la înmormântarea luptătorului anticomunist   Tanti Anuţa era o femeie extrem de credincioasă. L-a considerat pe Gavrilă a venit la ea în 1955 şi l-a considerat omul trimis de Dumnezeu ca să-l înlocuiască pe primul ei soţ care fusese omorât de comunişti. Întâmplător, primul ei soţ fusese coleg de liceu cu Gavrilă. La un moment dat, la locuinţa de la moară a avut loc o percheziţie inopinată. Gavrilă era ascuns într-o cameră mai dosnică, iar cei de la miliţie sau Securitate, că nu ştiau exact ce erau, au venit şi i-au cerut doamnei Gavrilă să facă o percheziţie în casă. Fiica sa s-a speriat. Tanti Anuţa i-a invitat în camera principală, să facă hârtiile pe care ea îşi dădea acordul pentru percheziţie şi alte formalităţi. Între timp, fata a ieşit din cameră, în hol şi apoi în încăperea unde era ascuns Gavrilă şi i-a spus că este căutat: „Hai cu mine să ieşim în curte şi pleacă!“.    Şi a reuşit să iasă?   Da, din casă, Gavrilă a trecut în moară, poziţionându-se în dreptul fetei la traversarea unei alte camere cu uşă de sticlă şi perdele, astfel încât n-a fost observat de miliţie. N-a fugit, ci s-a ascuns în moară. Respectivii s-au apucat de percheziţie şi au ajuns până aproape de el. În casă era curent electric, dar în moară, nu. Au vrut să deschidă o lanternă cu baterii găsită prin casă, dar lanterna respectivă nu a vrut să funcţioneze. S-au uitat pe acolo, doar aprinzând nişte beţe de chibrit. Gavrilă povestea că ajunseseră cu lumina beţelor de chibrit la mai puţin de un metru de nasul lui. Reuşise să se ascundă într-o ladă de lângă un coteţ de găini. Abia când cei cu percheziţia au plecat, a văzut că toată casa era înconjurată cu oameni înarmaţi, pregătiţi să-l omoare. Dacă ar fi luat decizia să fugă din gospodările, cu sguranţă l-ar fi împuşcat. A fost o inspiraţie de moment să nu iasă. Acolo au fost şi alte miracole care l-au salvat de lichidare. El era însă tot timpul pregătit, cu mai multe soluţii de back-up pentru orice situaţie neprevăzută care ar fi putut să apară.

Cum şi-a explicat Ion Gavrilă Ogoranu faptul că, după arestarea târzie, din 1976, a suferit relativ puţine repercusiuni, raportat la condamnările primite anterior şi neexecutate?

Coriolan Baciu: Arestarea aceasta avusese loc la Cluj. A fost interogat opt luni de către Securitate, în Bucureşti. Acolo a stat într-o zonă semiclandestină. Singura lui teamă a fost că îl iradiau. De acolo i-au dat drumul cu un alt nume şi l-au angajat în judeţul Sibiu, la un IAS, ca tehnician agronom. Practic, nu a mai primit nicio condamnare de data aceasta. Iniţial fusese condamnat în contumacie la moarte şi s-a constatat că au expirat acele condamnări din anii ’50, o condamnare primită în 1949 şi alta mai târziu cu câţiva ani. Gavrilă avea o vorbă: „Dacă veţi dori să găsiţi un paragraf care să mă scape, sigur îl veţi găsi, însă dacă veţi dori să găsiţi un paragraf care să mă înfunde, la fel de sigur îl veţi găsi“.    Faptul că Ion Gavrilă a suferit relativ puţine repercusiuni după arestarea din 1976 s-a datorat faptului că reuşise să solicite, prin cunoscuţi, Ministerului de Externe al Statelor Unite să fie inclus pe o anumită listă de care SUA se interesaseră, oameni de care Securitatea nu se mai atingea. Atmosfera a fost de aşa natură încât n-au mai avut loc consecinţe, cu atât mai mult cu cât a reuşit să stea atât de mult liber. A fost un şoc chiar şi pentru Securitate. A fost un caz destul de dezbătut la nivelurile superioare. Se zice că unul dintre coloneii care îl anchetau atunci la Securitate a zis că soarta lui Gavrilă nu este la noi, ci sus de tot. Adică la Ceauşescu.

Ce au însemnat pentru Ion Gavrilă Ogoranu evenimentele din Decembrie ’89?

Ion Gavrilă era un om de acţiune. Când a văzut că lucrurile se încing la Bucureşti, s-a urcat în tren şi, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, s-a dus la Bucureşti, la Televiziunea Română, unde începuseră deja să şuiere gloanţe. S-a prezentat: „Eu sunt Ion Gavrilă şi am luptat ca partizan în munţi“,  la care crainicul l-a întrebat: „Domnule, dar ai luptat împotriva comuniştilor sau cu comuniştii?“. Pentru ei, partizani însemnau cei pe care îi văzuseră în filmele de propagandă comunistă sovietice. Bineinţeles că a raspuns că împotriva comuniştilor. Nu l-au lăsat să intre. Nici pe Coposu nu l-au lăsat să intre. Faptul că oameni ca Ion Gavrilă şi Corneliu Coposu nu au fost lăsaţi să vorbească într-o televiziune care se considera liberă sunt revelatoare pentru ce s-a întâmplat atunci. Deci nu a fost necontrolat totul. Multe părţi au fost controlate.    Ion Gavrilă a cosiderat că a fost o lovitură de stat în cercurile comuniste. Cei mai detestaţi din forumurile de conducere au fost eliminaţi, iar cei de sub ei, activiştii de partid, au preluat controlul. Vârfuri ale armatei şi Securităţii s-au înţeles să rezolve tema şi, ca atare, l-au şi lichidat scurt pe Ceauşescu pentru a nu fi probleme suplimentare. S-a creat şi o mare aşteptare, din partea publicului, care a avut consecinţe şi care a dus la o liberalizare mai accelerată decât ar fi vrut mulţi. De aceea, lucrurile sunt puţin mai complicate.

Ce schimbări şi-a dorit, la ce a sperat?

În mod clar, Gavrilă şi-ar fi dorit o altă evoluţie a ţării şi a societăţii româneşti decât cea care s-a întâmplat şi a militat destul de puternic. A participat la tot felul de acţiuni şi activităţi pentru ca „neocomunismul“ care a preluat oarecum zona de conducere socială şi politică să dispară. Gavrilă nu a fost descurajat nicio clipă, deoarece avea spirit de luptător. El a simţit şi s-a obligat să dea mărturie despre lupta de rezistenţă. Şi a făcut maximum de efort intelectual şi tot ce a putut face a stat în arhive, a înghiţit praf de arhive şi a întreprins tot ce a depins de el pentru a duce la capăt această luptă.

Cum era România la care visa dumnealui?

Libertate de expresie, libertate de asociere, cu limitele de rigoare, au existat, dar dreptate, nu! Iar dumnealui asta şi-ar fi dorit. Pentru a fi dreptate, se presupunea că, mai întâi, cei care au fost răspunzători de toate crimele şi necazurile pricinuite să fie pedepsiţi. În al doilea rând, îşi dorea ca lupta acestor oameni să fie recunoscută, ceea ce a fost departe de a fi realizat. Cum credeţi că s-a simţit Ion Gavrilă când Emil Constantinescu l-a decorat – din greşeală – pe directorul închisorii de la Sighet (n.r. – Emil Constantinescu l-a decorat în 1997 pe Vasile Ciolpan, comandantul închisorii de la Sighet între 1950 şi 1955)?! Era o listă aiurea care i-a fost pusă sub nas, iar despre Ion Gavrilă nu s-a gândit nimeni că ar merita o recunoaştere publică.

Cât de importantă ar fi fost pentru dumnealui o astfel de recunoaştere?

El nu se plângea. Ion Gavrilă îşi făcea treaba. Nici măcar nu aştepta recunoaştere de la alţii. În cercurile celor care l-au cunoscut, l-au iubit, au fost mulţi. Au fost mulţi intelectuali din zone academice, din zona foştilor deţinuţi politici, a luptătorilor, avea o recunoaştere absolută. Toată lumea vorbea despre el cu mare preţuire şi multă dragoste, dar zona publică asumată a politicii l-a evitat cât se poate de mult. Mai arunca din când în când câte o ironie la chestiuni de genul ăsta, una subţire şi blândă, nu sarcastică. Când avea ceva de spus, o spunea. La un moment dat, în anii ’90, într-o discuţie cu doi ofiţeri de Securitate, care începuseră cu acea teorie cunoscută: „Domnule, dar şi noi tot pentru ţară am luptat… Şi noi am fost naţionalişti… Şi noi am vrut binele ţării, am făcut şi noi tot ce am putut…“, domnul Gavrilă zice: „Domnilor, eu vă înţeleg, dar să nu uităm: între noi, sunt morminte!“. Le-a aruncat, aşa, o privire… Apoi, la un moment dat, mai multe organizaţii din Alba făcuseră un memoriu pentru a-l onora pentru Ion Gavrilă, în anii 1997-1998, însă documentul s-a pierdut prin dulapurile şi sertarele puterii de atunci, considerată anticomunistă.

Ce voiau să obţină pentru dânsul?

O decoraţie şi o recunoaştere de altă natură, în principal, din partea preşedinţiei. S-ar putea să se fi rătăcit chiar prin secretariatele respective. Cred că a fost un interes ca oameni ca Ion Gavrilă să nu apară în prim-plan.

Care ar fi explicaţia? Le era teamă că nu vor mai avea loc ca imagine din pricina lui?

Nu cred. În principal, a fost apartenenţa lui la frăţiile de cruce, considerate parte a Mişcării Legionare. Un destin ca al lui Ion Gavrilă ar fi trebuit să fie mult mai mult preluat, în general, în discuţia publică. Era cu totul special, unic, nu numai în istoria României, dar şi în istoria postbelică a multor ţări care au luptat împotriva comunismului.

Pe cine ar fi deranjat recunoaşterea lui?

Îmi cereţi să fac speculaţii. Nu am fost atât de aproape de vârful puterii pentru a şti pe cine deranjează, dar există zone de putere pentru care acest tip de persoane care au personalitate proprie, neîmblânzită, care nu se înclină şi stau drept, nu sunt convenabile. În primăvara anului 2006, Ion Gavrilă era bolnav la pat. M-a chemat la Galtiu şi mi-a înmânat câteva foi de hârtie pe care m-a rugat să le citesc la un simpozion care urma să se desfăşoare la Mănăstirea din Sâmbătă de Sus peste câteva zile. Am participat la acel simpozion şi am citit paginile încredinţate. Cu greu am finalizat, în lacrimi, lectura.  Era cunoscută scrisoarea deschisă a domnei Ana Gavrilă către ministrul Justiţiei de la acea dată, doamna Monica Macovei, care a fost mult mediatizată în presa vremii. Scrisoarea menţiona că la petiţia de acordare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, pe care o trimisese cu cinci ani în urmă, a primit un răspuns aberant că nu se încadrează în prevederile unor reglementări legale pentru a primi acea calitate, dar că poate face contestaţie la decizia Ministerului Justiţiei. După ce a expus succint parcursul unei vieţi de persecuţii şi chinuri, dar de excepţională rezistenţă şi demnitate – să nu uităm că Ana Gavrilă a găzduit timp de 21 de ani un luptător din rezistenţa anticomunistă condamnat la moarte, fapta care i-ar fi putut aduce consecinţe dintre cele mai grave –, scrisoarea menţiona că, dacă va dori cineva să cunoască meritele şi istoria acelor fapte şi întâmplări, să vină la Galtiu, pentru că ea şi soţul ei, Ion Gavrilă, nu vor face nicio contestaţie.

I-a afectat acest refuz al Ministerului Justiţiei?

Au fost foarte revoltaţi şi ea, şi Ion Gavrilă. Şi după o lună, Ion Gavrilă a trecut în lumea drepţilor. A murit în mai 2006, după un cancer foarte galopant, descoperit în decembrie 2005, iar Ana l-a urmat după alte două luni, la 7 iulie 2006. Pur şi simplu s-a simţit fără rost în lipsa soţului ei. Ana Gavrilă era o persoană foarte interesantă, foarte tăcută, foarte liniştită, foarte puţin socială. Se întâmpla să nu iasă din curte cu lunile, dar foarte atentă, foarte receptivă, foarte inteligentă, foarte dedicată luptei de rezistenţă. Ştia foarte multe lucruri despre care nu prea vorbea. O persoană absolut remarcabilă. De amintit că în finalul scrisorii deschise precizase că nu numai ea, ci şi alţii au continuat să rămână anonimi, oameni în vârstă care nu mai au capacitatea de a ieşi în spaţiul public pentru a clama un drept sau a obţine o recunoaştere. Iluştrii anonimi ai istoriei secolului trecut. România stă foarte prost în zona asta a recunoaşterii celor care au însemnat ceva în zona rezistenţei anticomuniste. Nici Gavrilă nu avea acea recunoaştere formală, însă recunoaşterea populară a lui Ion Gavrilă era atât de mare, încât nu mai conta recunoaşterea birocratică.

Dumneavoastră aţi fost unul dintre tinerii care au participat activ la evenimentele din Decembrie 1989. Aveţi certificat de revoluţionar?

Nu. Mi-a fost jenă să cer pentru mine un astfel de certificat doar pentru faptul că am ieşit cu steagul afară înainte de a cădea Ceauşescu. Este o caracteristică a oamenilor care au avut o activitate publică. Nu suntem în zona publică pentru a obţine beneficii, ci ca să încercăm să punem la punct ceva pentru neam şi pentru ţară şi nu pentru beneficii personale.

Ca descendent al unei familii de luptători anticomunişti şi ca fin şi executor testamentar al lui Ion Gavrilă Ogoranu, aţi avut nişte aşteptări, la rândul dumneavoastră, poate diferite de ale altor români.Dumneavoastră sunteţi mulţumit de evoluţia României de după 1989?

Nu sunt mulţumit din calitatea de locuitor al României, nu neaparat din calitatea de descendent. Descendenţa este un fapt. Sunt mândru de aceşti oameni care au avut o atitudine verticală în faţa vicisitudinilor istoriei. Sunt oameni care au preferat să nu facă, pe cât posibil, compromisuri şi să se menţină într-o zonă laterală a societăţii. Au preferat să menţină o poziţie corectă şi verticală în raport cu lucrurile care se întâmplă. Lucrurile sunt complicate în România. Sigur că România ar putea avea o evoluţie mai bună, suntem într-o zonă în care lipsesc mecanismele prin care cei care au calităţi pot să ajungă în poziţii de decizie, din care să facă lucruri bune pentru ţară.