Părintele Cezar Axinte despre DEMONIZAREA LUMII prin DESFRÂNAREA NERUȘINATĂ, IDEOLOGIA DE GEN, ACCEPTAREA PRUNCUCIDERII ș.a.: “Pare că între poporul român şi Dumnezeu este un munte uriaş de păcate. Astăzi, LUCRAREA DEMONICĂ a cuprins tot pământul, a îmbibat totul. În anii care vor veni, lucrarea demonică va fi considerată ca fiind NORMALITATE“

Extras din Predica Părintelui Cezar Petru Axinte (Capela Tinerilor din Mamaia) din 7 Aprilie 2019, la Duminica a 4-a din Sfântul și Marele Post:

[…] Există o credinţă mai mult exterioară, o credinţă mai mult de tipic social, de reflex, care nu e lucrătoare. Omul lăuntric este prizonier, nu se mişcă nimic, inima omului e mai mult sentimentală, poate să plângă la o predică frumoasă, de exemplu, sau poate să plângă la o Liturghie frumoasă, dar este doar o mişcare sentimentală, pentru că omul lăuntric, el, sărmanul, el încă nu e eliberat de acolo. De aceea şi spune Dumnezeu: De-aţi avea credinţă cât un bob de muştar aţi spune acestui munte… – nu neapărat cel de gunoaie de afară – dar dacă am privi înlăuntrul nostru, şi asta e şi propunerea lui Dumnezeu, am vedea o piramidă uriaşă, un bolovan uriaş, un monolit format din păcatele noastre. Închipuiţi-vă acest munte să fie comun, al tuturor oamenilor, şi acest munte trebuie dărâmat.

Am auzit apologeţi ai unor credinţe care spun: <Da, a zis că cât un bob de muştar, dar El Însuşi n-a mişcat un munte!> Păi sigur, acestora le spunem că nu era nevoie, că nu face lucruri inutile, şi totuşi a dărâmat un munte uriaş: muntele acesta de păcate. A fost răstignit pe cruce. Sigur că oamenii au mai făcut şi mai fac păcate, dar ne-a dat nouă şi puterea aceasta, darul acesta al credinţei, că noi, dacă am avea credinţă cât un bob de muştar, să spunem acestui munte al nostru, pe care ar trebui să-l identificăm: <Aruncă-te de pe mine! Aruncă-te în mare!> şi să scăpăm de el, astfel încât să putem să auzim de la Dumnezeu alte cuvinte decât acelea pe care le-a spus: O, neam îndărătnic! Şi piatra aceasta uriaşa, muntele acesta uriaş de păcate este piatra de poticnire a omului modern în faţa lui Dumnezeu. Dincolo de muntele acesta uriaş este Hristos. dar nu-L putem vedea, căci am înălţat o piramidă peste care nu se poate trece. Între noi şi voi este o prăpastie…, zice. iată, între noi şi Hristos acum este o prăpastie care nu se poate trece decât cu credinţa cât un bob de muştar, spunându-i acestui munte: Dă-te din faţa mea! Astfel încât omul să poată merge la Hristos şi să se spovedească.

Altfel, sigur că da, putem să orbecăim de colo-colo, putem să mergem de colo-colo, şi poporul român se află într-o astfel de situaţie. Pare că între poporul român şi Dumnezeu, şi Hristos, este un munte uriaş. Şi chiar este. Aşa cum odinioară între Canaan şi poporul lui Dumnezeu care ieşise din robia egipteană era pustiul în care au rătăcit patruzeci de ani, aşa între poporul român şi Dumnezeu pare că este acest munte uriaş. Dar, dacă am avea credinţă cât un bob de muştar, ar trebui să ne punem această întrebare… că altfel, de fapt, ne tot plângem. Şi eu însumi am acest plâns care nici nu ştiu dacă este duhovnicesc sau e mai mult o stare emoţională. Ne doare sufletul şi ne frământă pentru aproapele nostru, pentru poporul nostru îndeosebi. Dar de ce nu putem să facem aceasta?Dumnezeu a adus poporul român la ucenicii Lui. De ce nu putem să facem aceasta? Noi de ce n-am putut să facem aceasta? Şi avem răspunsul Mântuitorului: Pentru puţina voastră credinţă. Aşa că, dacă întârziem încă și nu numai că nu creşte numărul celor care vin la Hristos cu suferinţele lor, ci încă s-ar putea să şi scadă, înseamnă că nu avem credinţă nici cât un bob de muştar că să putem prăvăli muntele acela noi, ca oamenii să-L vadă pe Hristos, să vină la Hristos, să-L întrebe: De poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-ţi milă de noi! şi Domnul să spună: De poţi crede…!, dar cum să creadă când lumina noastră nu luminează înaintea lor?

Cam aici suntem. Sigur, dacă ne alintăm puţin am putea să spunem că suntem puţin mai departe, ca să nu cădem în deznădejde şi de ce să cădem în deznădejde? Dar acesta este adevărul, acestea sunt cuvintele Mântuitorului: O, neam necredincios şi îndărătnic!Aceasta îndărătnicie, această poticnire este legată de bolovanul pe care îl avem cu toţii în suflet. Noi am mai da cu ciocanul în el, cu barosul, l-am mai fărâmiţa, şi mulţumim lui Dumnezeu, de aceea ne şi împărtăşim. Unui părinte odată, părintelui Averchie, i-au pus întrebarea: Dar de ce ne tot spuneţi nouă despre lepădare, despre apostazie, despre erezii? Noi ne spovedim, ne împărtăşim… Oare trebuie să ne spuneţi de fiecare dată? Şi părintele spunea: Dar ce te face să crezi că eşti ortodox?

[“Desigur că elevii şi călugării Arhiepiscopului Averchie de la seminarul/mănăstirea Sfânta Treime au apreciat actualitatea avertismentelor sale. Şi totuşi era greu pentru mulţi să înţeleagă motivul pentru această insistenţă şi agăţare constantă de o temă atât de negativă. Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de semnele îndepărtării de Hristos, un elev puse o întrebare: “Cu siguranţă că apostazia este groaznică şi am auzit despre ea, dar de ce atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin faptul că suntem ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie. Suntem în diaspora Bisericii Ruseşti – nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa“. Uitîndu-se pătrunzător la cel care pusese întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl întrebă la rându-i: “Dar ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în Biserică?”” – SALVAREA ORTODOCSILOR DE ASTAZI (I)]

Păstrând proporţiile, și iertaţi-mi comparaţia, dar aşa mi-a venit acum, când eram coordonator la ASCOR mă întrebau de ce le tot vorbesc despre desfrânare şi despre modalităţile sau lucrarea duhovnicească pentru a te apăra ca tânăr de această extraordinară luptă care se dă tinerilor şi oamenilor în epoca aceasta, căci în tonul acesta se va sfârşi lupta, în desfrânare şi mai multă desfrânare şi aşa mai departe. Şi întrebau: Dar de ce ne tot spuneţi nouă despre lucrurile acestea? Noi ne spovedim, ne împărtăşim… Ei, da, e foarte dificil, atunci când te relaxezi, când crezi că stai, aşa şi spune Sf. Ap. Pavel, ai grijă ca nu cumva să cazi!

V-am spus câteva cuvinte legate de lupta pe care ne-o dau nouă diavolii astăzi. Aceste cazuri de demonizare sau de posesie demonică sunt destul de rare, în sensul că nu le vedem “în privelişte”. Astăzi, însă, lucrarea demonică a cuprins tot pământul. A îmbibat totul: sol, apă, aer, oriunde mergi simţi duhoarea lucrării vrăjmaşului. Şi avem demonizări de la cele mai soft până la cele de care auzim astăzi. Când spunem de un demonizat – deși habar n-avem ce înseamnă asta, eu însumi n-aş putea să spun că acesta e demonizat sau acesta e bolnav psihic, asta e o treabă de sfânt, dar totuși ştim şi vedem câteodată câteva trăsături ale unui om care parcă are o posesie demonică. Şi atunci numai aceea ni se pare că este ceva rău şi o lucrare demonică şi zicem că noi suntem bine. Dar nu suntem bine deloc.Uitaţi-vă numai, şi nu sunt un om care a trăit în pădure sau a vândut cruciuliţe la şcoala de fete, ci am trăit în lume şi ştiu ce înseamnă lumea cu toate ale ei. Dar lumea nu mai are jenă, nu mai are ruşine, femeia nu mai este pudică, bărbatul nu mai este bărbat – aceasta este tot lucrarea demonului. O femeie care poate să meargă cu copilul de mână la plajă şi ea să fie dezbrăcată de tot are o cădere cu totul din adevăr şi, dacă ai căzut din adevăr, eşti în minciună şi, dacă eşti în minciună… cine e tatăl minciunii? Acestea sunt lucruri foarte simple.

Din păcate, sau, dacă vreţi, în epoca în care trăim şi, din ce în ce mai tare, în anii care vor veni, lucrarea demonică va fi considerată ca fiind normalitate. Ideologia de gen, transgender şi toate lucrurile acestea în care se strică firea lucrurilor, se strică lucrul lui Dumnezeu – Cel ce va strica lucrul lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va strica pe el – aceste lucrări ale demonului, odată cu globalizarea, se răspândesc în toate lumea. Te duci într-un sat din Maramureş de zici că e un petic de rai şi poate să scoată un copilaş de acolo o boxă fără fir şi să pună nişte manele sau muzică psihedelică. Şi e în vârful muntelui. Mii de ani, acolo nu s-a schimbat nimic. Comunismul acesta de tip modern [globalizarea] poate sa aibă si ceva bun, omul nu este întrutotul rău, întrutotul căzut, dar, de asemenea, dacă nu înțelegem și dacă nu ne ţinem tare de adevăr, bineînțeles ca putem sa cădem din adevăr. De aceea zic, uitaţi-vă într-o universitate; închipuie-ți că eşti profesor, ai 30 de ani, bărbat, și te duci într-o clasă, oriunde. Cum se îmbracă acolo fetele? Sau du-te la liceu! De la clase din ce în ce mai mici este o obrăznicie, o îndrăzneală pe care o are fata faţă de un profesor, un bărbat. Toată postura trupului, a feţei, toate trădează că sărmanii copii sunt prinşi într-o menghină. Te trezeşti ori că te reclamă, ori că tocmai te-ai gândit să-ţi laşi soţia după 20 de ani de convieţuire că studenta asta ţi-ar putea fi asistentă. S-au auzit atâtea cazuri, de unde aceasta lucrare care îmbibă, până la urmă, peste tot? Se vând obiecte, am văzut o reclamă cu o pompă, nici nu înţelegeam ce era, o pompă inginerească cu multe fierătanii acolo, şi lângă ea o femeie dezbrăcată şi scria: Cea mai bună pompă de căldură. E grotesc! Asta înseamnă o cădere a minţii! Copiii noştri văd lucrul ăsta şi se îmbibă de lucrarea asta, aşa cum inima se îmbibă de duh, de exemplu când priveşti la icoane, când priveşti la chipul mamei. Astăzi nu-i mai spui, de exemplu, unei fete, că este frumoasă, este sublimă, este delicată, ci că este “bună”. Ca o prăjitură, ca o friptură, ca o maşină, ca orice obiect. Şi atunci acest duh face să se obiectualizeze femeia. Acesta e tot un duh demonic.

Înainte se făceau aceste reparaţii [operatiile estetice – n.n.], să spunem aşa, numai la reconstituirea morţilor violente, cu autori necunoscuţi, şi el fără identitate, să se poată recupera şi să se vadă cine e şi toate întrebările care se pun în criminalistică şi în activitatea judiciară pentru aflarea autorului. Astăzi toată lumea vrea să-şi pună bucăţi de plastic în trup!Aceasta e o lucrare demonică! Sigur că se poate întâmpla ca un om să aibă nevoie de o proteză şi înţelegem lucrul acesta, Doamne fereşte, să nu fie!, dar tu, din om frumos, om sănătos, să-ţi scoţi dinţii tăi frumoşi, pe care ţi i-a dat Dumnezeu, şi să-ţi pui nu-ştiu-ce “termopane” foarte lucioase în gură ca să fii artist sau vedetă de televiziune? Acesta este un lucru demonic. La prima vedere este un lucru foarte simplu: ce mare lucru că s-a machiat? Doamne fereşte, măcar să ştie să se machieze, să nu se facă ca la carnaval, asta e măcar o cerinţă, poate că, dacă mergeaţi la o mănăstire nu auzeați lucrul acesta, dar să zicem că măcar atât să ai decenţa să ştii cum să te machiezi, ca până la urmă să-ţi dai seama că nu e mare lucru de treaba asta să-ţi schimbi chipul. Când intri la un salon de înfrumuseţare, din capul locului, în mintea ta, eşti urât, din moment ce vrei să te înfrumuseţezi. Sau nu eşti atât de frumos cât crezi tu că ar trebui să fii – pentru ce? (…) Ce se întâmplă cu asta? Deci e un duh care nu e de la Dumnezeu.

Pe aceste lucruri trebuie să le învăţăm și pentru asta trebuie să crească temperatura credinţei fiindcă, dacă nu creşte temperatura credinţei, nu poţi să încălzeşti nici ceaiul, nici cafeaua, nu poţi să faci nici măcar trei metanii şi Doamne Iisuse. Este necesar ca omul să privească spre sine, spre inima lui, să-şi vadă toate mișcările inimii. Asta e trezvia.

Să-ţi dai seama, de exemplu, că în interiorul mamei, acolo, la zămislire, nu este o excrescenţă, o protuberanţă, un neg, o bucată de maţ, ci este un om, o persoană! Astăzi se încearcă să se definească juridic în occident că copilul nou-născut, după naştere, nu este persoană! De ce credeţi că se încearcă asta? Pentru că, dacă nu este persoană, va fi dezincriminată pruncuciderea! Aşa cum a fost [în statul american New York, foarte recent – n.n.] dezincriminat avortul până la 9 luni făcut de mamă. A venit un jurist zilele trecute şi a zis: <Dar aceasta nu e adevărat, părinte!> Sigur că nu [vezi] adevărul pentru că citeşti după cum te-a învăţat la şcoala de cadre, dar citeşte după logică şi după înţelesul cuvintelor şi vei vedea că mama nu este pedepsită dacă opreşte cursul sarcinii în orice moment al ei, în interesul copilului. Aceasta deja e o mostră de gândire demonică. Cum să omori copilul în interesul lui?! Sigur că ştim de unde vine, eugenie, Marx, Darwin, toate astea adunate au dus aici, şi filosofia lui Hitler era tot demonică. Dacă ar fi citit Scriptura şi ar fi văzut că unul din semnele sfârşitului este că evreii se vor creştina îşi putea da seama că, dacă zice Dumnezeu că vor mai fi evrei la sfârşitul timpului, el nu-i va putea extermina. Era foarte simplu. Numai că, atunci când mintea cade din adevăr, intră în spectrul acesta al întunericului care are nuanţe de la negru până la cădere infinită.

De aceea bine ar fi dacă am înţelege în primul rând, dacă am crede în primul rând că, dincolo de frumuseţea lumii acesteia, aşa cum este ea, căzută, după cădere, chiar după ce pământul a fost blestemat după căderea omului, deci dincolo de frumuseţea aceasta pe care a lăsat-o Dumnezeu în zidire ca noi să-L intuim şi să-L căutăm pe El, mai există o lume nevăzută în care avem ajutoare: îngerii noştri păzitori şi îngerii care păzesc neamurile şi bisericile, dar avem şi duhurile căzute care nu au altă bucurie mai mare decât aceea de a-L răni pe Dumnezeu. Și cum pot face asta? Dacă se face bucurie în cer când un păcătos se întoarce, atunci presupunem că se face tristeţe şi rană în cer atunci când un om cade în puterea vrăjmaşului. De aceea şi insistă Dumnezeu şi are atâtea şi atâtea exemple în care arată că există duhurile răutăţii şi, în al doilea rând, că acestea nu au altă preocupare decât să aducă omului desfigurare. Pentru că un om care este căzut din adevăr, care nu se mai poate raporta la ceva fix, acela este un om care se plimbă ca un corb prin Univers fără nicio ţintă, fără niciun scop. Hristos este Adevărul, Calea şi Viaţa. Amin.

sursa:Cuvintul-Ortodox