„George”, american din naștere, a devenit musulman sunnit la vârsta de paisprezece ani și a studiat într-o madrasa, dorind să se facă imam. A părăsit însă Islamul douăzeci de ani mai târziu și s-a făcut creștin ortodox.
În interviul acordat lui Kevin Allen de la Ancient Faith Radio, „George” (un nume fictiv, deoarece s-a dorit păstrarea anonimatului) prezintă prejudecățile musulmanilor față de creștinism, concepția islamică despre sclavie și Jihad și uimitorul său parcurs în căutarea Adevărului. (T.P.)
– George, am înțeles că ai început să studiezi diferite religii și filosofii încă din adolescență…
– Într-adevăr, am cercetat o parte din tradițiile spirituale orientale, cum ar fi budismul și hinduismul. Am citit și filosofie greacă antică, în special Școala Stoică. Mi-am pierdut însă repede interesul față de hinduism și budism – deși eram, la vremea aceea, doar un copil de 12-13 ani, destupat la minte, totuși nu mă regăseam în nici unul din aceste sisteme de credință.
Credința politeistă a hinduismului și cea non-teistă a budismului pur și simplu nu mi s-au părut valabile. Eu, unul, credeam și simțeam că există un singur Dumnezeu.
– De ce creștinismul nu ți-a stârnit interesul?
– Nu am văzut nici o valoare în tipurile de creștinism la care aveam acces, fie că era vorba de evangheliștii de la televizor, care-și dădeau ochii peste cap, spunându-le oamenilor că-și pot cumpăra intrarea în Împărăție, fie de ipocrizia pe care o vedeam la creștinii întâlniți zilnic. De asta, creștinismul nu mi se părea că ar avea ceva de oferit, nici mie, nici oricui altcuiva.
Apoi, mai erau și problemele pe care mi le punea teologia creștină, așa cum o înțelegeam eu la momentul respectiv. Sfânta Treime era pentru mine prea confuză, Răstignirea și concepția apuseană despre „expierea păcatelor” nu-mi păreau decât un țap ispășitor, care să-i facă pe oameni să se simtă mai confortabil în privința neajunsurilor personale și eliberați de obligația de-a mai face vreun efort să-și schimbe viețile în mod profund.
„Căutam anumite absoluturi…”
– Ce anume te-a atras la Islam?
– Mi s-a părut că-mi oferă anumite absoluturi pe care le căutam. Disciplina. Teologia pe care o puteam cuprinde mult mai ușor cu mintea mea. Apoi, din punct de vedere istoric, mi se părea că nu are în spate tot acest bagaj al creștinismului: sclavie, rasism, habotnicie, Cruciade, Inchiziție – și, în general, intoleranța de care creștinii au fost acuzați de-a lungul secolelor. Spiritual vorbind, părea că oferă o reală adorare a lui Dumnezeu, în care îți puteai folosi vocea, mintea, trupul – nu doar dând din mâini prin aer, strigând și cântând.
Apoi, mai există în Islam și practica numită „Dhikr”, care literal înseamnă „aducere aminte”. În această practică, omul încearcă să-și curățească mintea de tot ce nu are legătură cu Dumnezeu, recitând repetat rugăciuni scurte, spre a-l ajuta să dobândească cât mai mult din prezența lui Dumnezeu. Dar, desigur, centrul cultului în Islam sunt cele cinci rugăciuni zilnice obligatorii.
– Ai vorbit de sclavie, de care e acuzat creștinismul. Vedem însă că grupările islamice, cum ar fi ISIS, răpesc, iau în sclavie și vând femei, bărbați, copii. Este această practică acceptată de Coran și de Hadis?
– Da, este acceptată. Nu e foarte populară, dar în mod clar e aprobată de Coran și Hadis. Grupări precum ISIS privesc atrocitățile pe care le comit ca „război sfânt”, și orice femeie capturată, de pildă, care nu e musulmană, devine proprietatea lor, chiar dacă acele femei sunt căsătorite.
În Coran, asemenea captivi sunt de regulă menționați ca „ma malakat aymanukum”, adică „ceea ce află sub stăpânirea mâinii tale drepte”. O astfel de referire poate fi găsită în Coran, la Sura a 4-a, versetul 24, care spune: „Și, de asemenea, vă este oprit să luați femeile căsătorite, afară de cele care se află sub stăpânirea dreptei voastre. Aceasta este porunca lui Allah pentru voi”. Este un fragment dintr-o secțiune mai mare referitoare la femeile cu care îi este îngăduit unui bărbat să aibă relații sexuale. Apoi, mai este un exemplu care poate fi găsit în Coran, la Sura 33, versetul 50, unde i se vorbește lui Mohamed însuși. „O, Profetule! Noi îți îngăduim ție soțiile tale, cărora tu le dai zestre, precum și pe acelea care se află sub stăpânirea dreptei tale, pe care Allah ți le-a dăruit ca pradă”.
Vă pot da mai multe astfel de exemple, dar cred că vă puteți face o idee despre cum Coranul și Hadis-ul aprobă astfel de acte vicioase. Desigur, un musulman poate argumenta că aceste versete se referă la evenimente istorice specifice din vremea lui Mahomed, dar problema e că Islamul privește Coranul ca fiind cuvântul tainic și neschimbător al lui Allah. Așadar, dacă întregul Coran reprezintă cuvântul infailibil al lui Allah, dictat direct lui Mohamed, cum ar putea fi definitoriu doar pentru o anumită epocă?
„Voiam să fiu mai aproape de Dumnezeu”
– Revenind la povestea ta, când te-ai hotărât să devii musulman, la vârsta de paisprezece ani, ce anume ți s-a cerut?
– A fost foarte simplu. Trebuie să reciți Șahada1, care este declarația că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah, iar Mahomed este trimisul său.
– Și de la paisprezece ani te-ai străduit să trăiești o viață evlavioasă în Islam. Cât de strict erai și ce practici ai urmat?
– Da, aveam paisprezece ani. Nu m-am considerat niciodată un musulman evlavios. Mă străduiam să fiu evlavios. Voiam să fiu mai aproape de Dumnezeu. Pot să spun că eram mult mai strict decât media musulmanilor originari. Acest lucru nu e ceva neobișnuit – mulți dintre cei care se convertesc la o credință în care nu au fost crescuți sunt mult mai zeloși, cel puțin pentru o vreme.
Am vrut să mă cufund efectiv în Islam, să învăț tot ce puteam. Acesta este motivul pentru care, la optsprezece ani, mi-am părăsit orașul de baștină și m-am mutat într-un alt stat, pentru a studia într-o madrasa islamică, adică un seminar islamic. Am stat acolo în jur de trei ani. Am studiat gramatica arabă, Coranul, Hadisul, jurisprudența și istoria islamică. Pe lângă toate acestea, mă rugam de cinci ori pe zi. Spuneam și alte rugăciuni, pe care eram încurajat să le fac, dar nu erau obligatorii. Posteam în luna Ramadanului și posteam și în alte perioade de-a lungul anului. Am urmat toate prescripțiile dietetice, prescripțiile de purificare, înfrânându-mă de la relații sexuale în afara căsătoriei, într-atât încât niciodată nu aș fi strâns mâna unei femei sau nu m-aș fi uitat la ea direct, dacă nu-mi era rudă.
O mare parte a vieții islamice presupune urmarea a ceea ce este cunoscut sub numele de Sunnah, care reprezintă practicile lui Mohamed referitoare la fiecare aspect al vieții unei persoane: cum să mănânce, cum să doarmă, cum să bea, cum să vorbească, cum să folosească toaleta, până și cum să-și pedepsească nevasta. Eu am practicat aceste prescripții din toată inima, cât de mult am putut.
– Coranul – și Islamul, în general – are multe interpretări greșite ale creștinismului ortodox. Potrivit studiilor tale, cu ce fel de creștinism eretic a luat contact Mohamed de a ajuns la astfel de idei?
– Mulți, dacă nu chiar majoritatea musulmanilor, tind să-i pună în aceeași oală pe toți pe care îi percep drept creștini, chiar și grupări precum mormonii sau Martorii lui Iehova. Arabia pre-islamică, mai ales zona în care s-a născut Mahomed, Hijash, era preponderent păgână. Existau însă unele minorități creștine în zonă. Sunt unele relatări consemnate în viața lui Mahomed că ar fi întâlnit creștini. E greu de știut cât de ortodocși erau aceia, dar, examinând înțelegerile greșite despre creștinism din Coran și Hadis, ne dăm seama că cel puțin o parte dintre ei erau eretici.
De pildă, pe când era tânăr, Mohamed și-a însoțit unchiul în localitatea Bosra din Siria. Aici a întâlnit un monah creștin, pe nume Bahira. Acest Bahira a observat că, oriunde mergea Mahomed, îl urma un nor care îl acoperea. Așa că i-a vestit lui Mohamed că el este cel ales de Dumnezeu spre a fi ultimul profet. Sursele islamice pretind că Bahira ar fi avut copiile „Evangheliilor originale”, și că în aceste Evanghelii existau profeții ce anunțau venirea lui Mahomed. Acest Bahira a fost identificat în anumite scrieri cu un anume monah Serghie, despre care unii spun că era nestorian, iar alții, arian.
Din câte știu despre nestorianism și arianism, înclin să cred că Mohamed a fost influențat de o formă de arianism, dată fiind viziunea ariană despre Hristos și similaritățile acesteia cu percepțiile musulmanilor despre Hristos.
„Nu am avut parte de experiența lui Dumnezeu”
– Au existat efecte pozitive ale Islamului în viața ta, cât timp ai fost practicant?
– Da, cred că Islamul mi-a dat o direcție de care aveam mare nevoie în viață. De altfel, nimeni nu poate spune că este un lucru rău să ai o viață centrată pe un singur Creator, să te rogi, să postești, să faci milostenie – mai ales atunci când ne raportăm la alternativa de care au parte cei mai mulți oameni din jurul nostru: o viață lipsită de orice conștiință a lui Dumnezeu și de orice sens al unei moralități mai înalte.
– Ai avut vreo experiență a lui Dumnezeu în Islam?
– Nu am avut parte de experiența lui Dumnezeu, ci doar de recunoașterea Lui rațională. Recunoșteam că Dumnezeu există, că trebuie să cred în El și să mă închin Lui, dar conceptul meu de Dumnezeu, ca musulman, nu îmi permitea să am experiența Lui.
Iată cum văd eu lucrurile: Dumnezeul lui Israel nu S-a descoperit deplin până la Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu – care a fost cel mai mare și profund pas înainte, un pas uriaș, și aș spune cel mai important punct de cotitură din istoria omenirii. Apoi, după șase veacuri, vine Mahomed care întoarce ceasul și neagă Întruparea și faptele mântuitoare ale Domnului Iisus Hristos, readucând practic umanitatea înapoi la perioada de sub Legea Veche.
– Mi-ai spus că, deși urmai prescripțiile exterioare ale Islamului, te simțeai ca un „monstru” pe dinlăuntru…
– Așa este! Trebuie să înțelegem un lucru: în Islam se pune un accent atât de mare pe practicile exterioare, încât de obicei acest lucru conduce la o neglijare a nevoii omului de desăvârșire și creștere duhovnicească. Și această lipsă a creșterii duhovnicești are urmări, de pildă, la felul cum ne raportăm la cei din jurul nostru.
Asta e ce mi s-a întâmplat mie, și am observat același lucru la foarte mulți alții. Aveam în mine un puternic sentiment de satisfacție pentru că îndeplineam practicile rituale și legile Islamului, încât a apărut înlăuntrul meu ceea ce eu numesc „fariseism”. Cu timpul, acest lucru m-a făcut să privesc de sus pe oricine nu era musulman, chiar și pe cei care mă iubeau și care se îngrijiseră de mine o viață întreagă. Asta m-a transformat într-un monstru, cred eu.
Coranul afirmă la Sura 5, versetul 51: „O, voi cei care credeți, nu-i luați pe iudei și pe creștini ca aliați! Ei sunt aliați unii cu alții. Aceia dintre voi care vi-i faceți aliați sunteți ca și cum ați face parte dintre ei”. Astfel de versete conduc la o atitudine de tipul „noi împotriva restului lumii”, care se transformă într-o râvnă fanatică de-a te afla pe „calea cea dreaptă” și creează un sentiment general de paranoia, neîncredere și dispreț față de non-musulmani, în general, și chiar față de alți musulmani.
„Mă simțeam mort pe dinăuntru”
– Mi-ai spus că mama ta a murit la vârsta de cincizeci de ani, pe când erai încă tânăr. Cum a influențat acest eveniment relația ta cu Islamul?
– M-a zguduit, m-a forțat să-mi pun niște întrebări foarte grave… Învățătura islamică e extrem de intransigentă când vine vorba de soarta după moarte a celor ce nu sunt musulmani. Mă îngrozea doar gândul că mama era osândită pe vecie – ea, care Îl iubea pe Dumnezeu, care era una dintre cele mai iubitoare, mai generoase și mai bune persoane pe care le-am cunoscut vreodată!
Ceea ce s-a întâmplat în săptămânile următoare a fost deprimant pentru mine. Îmi aduc aminte de ziua în care s-a dus. În după-amiaza aceea am mers la moschee să mă rog, să cuget, să găsesc o oarecare mângâiere. Am întâlnit acolo niște frați în credință și le-am spus ce mi s-a întâmplat. În loc de condoleanțe, primul lucru care m-au întrebat a fost dacă mama primise Islamul. Când le-am spus: „Nu, nu a făcut-o”, răspunsul tuturor a fost: „Îmi pare rău să aud asta… Ei bine, n-a fost voia lui Allah!”.
Știam că asta învață Islamul, deci cum aș fi putut obiecta? Nu puteam decât să-mi spun că trebuie să fie ceva în neregulă cu mine, pentru că începusem să mă îndoiesc de Islam. M-am luptat cu aceste gânduri, dar ele persistau, oricât de stăruitor încercam să le înlătur.
– Și ai început să te îndepărtezi de Islam…
– Da, dar nu a fost ca și cum m-aș fi sculat într-o bună zi și mi-aș fi spus: „Uită toate astea și renunță cu totul la practicarea Islamului!”. A fost un proces treptat, care mi-a luat ani de zile. Atâta timp văzusem viața prin „ochelarii” Islamului, mă dăruisem din tot sufletul învățăturilor și concepției islamice despre Dumnezeu, încât ajunsesem să mă rog ca mai bine să mor decât să ajung să nu mai fiu musulman.
Apoi, de la această râvnă am ajuns să disprețuiesc Islamul, și asta a avut un efect atât de puternic asupra mea, încât simțeam că-mi pierd mințile și sufletul. Renunțam acum la tot ce mă definise. Fusesem nu doar un musulman practicant, ci îmi petrecusem ani de zile studiind ca să devin imam! Predasem Islamul, îl propovăduisem, îi invitasem pe alții să-l urmeze, iar acum îi întorceam spatele!
Într-un final, am rămas cu un gust foarte amar, nu doar față de Islam, ci și față de orice fel de religie. Rămăsesem cu un gol imens în viață. Cheltuisem atât de mult timp căutându-L pe Dumnezeu, am crezut că-L găsisem, și toate astea numai și numai pentru a ajunge la concluzia că mă aflam pe un drum greșit!
M-am simțit atunci epuizat mental și spiritual. De fapt, m-am simțit trădat de Dumnezeu, așa cum Îl vedeam eu pe atunci. Mă simțeam zdrobit. Nu mai vedeam înlăuntrul meu decât întuneric. Încă mai păstram o credință foarte superficială într-o putere superioară, dar credința mea într-un Dumnezeu real și personal fusese serios zdruncinată. Nu aveam nici o idee despre cum aș putea să repar această vătămare – și, ca să fiu sincer, nici nu-mi mai păsa!
sursa:Familia ortodoxa
