Când rațiunea nu este de ajuns: De ce cultura noastră încă mai acceptă avortul (de Anthony Esolen)

0 500

Mișcarea pro-viață cere cu adevărat o revoluție morală. Dacă copilul trăiește, viața mamei nu va mai fi la fel pentru că dacă acceptăm principiile care permit copilului să trăiască niciuna din viețile noastre nu mami pot fi la fel ca înainte. Nu putem în niciun fel garanta o lume sigură pentru copilul încă nenăscut, dacă această lume vrem să fie una a totalei autonomii sexuale și economice. În orice lume în care autonomia este idealul cel mai înalt, copilul – care încarnează dependența existențială – trebuie eliminat.

E cu adevărat „Important de studiat argumentele pro-avort,” așa cum scrie un titlul de ziar recent. Dar și mai important este că considerăm de ce cunoașterea acestor argumente și respingerea lor nu a funcționat până acum.

Le-am studiat și respins. Avem toate argumentele și dovezile de partea noastră. Știm de mai bine de un secol că produsul de concepție este uman prin natura sa, viu, se dezvoltă singur. Știm că nu este o parte din mama sa, ci o viață independentă, care se bazează pe mama sa pentru adăpost și hrană. Știm că nu este un parazit, ca o tenie. Știm că nu este un invadator, spre deosebire de ce a spus Judith Jarvis Thomson în absurda ei parabolă cu violonistul și rinichiul. Știm că „viabilitatea” este o trăsătură nu a fătului ci a accidentelor tehnologice și a stării sistemului medical.

Am mai aflat că nu este niciodată necesar din punct de vedere medical să ucizi un copil prin avort. Avem argumentele morale pentru a separa și distinge avortul de actele medicale necesare pentru a salva viața mamei dar care au ca afect neintenționat moartea fătului. Am răspuns obiecției că ne pasă doar de viața celor nou-născuți și nu de mamă sau de copilul care crește, prin înființarea și finanțarea centrelor de consiliere în criza de sarcină (pe care grupurile pro-avort au încercat din greu să le închidă), a caselor pentru mame necăsătorite și a agențiilor de adopție (pe care „căsătoria între persoane de același sex” le amenință cu distrugerea în caz că nu înțelegem să ne subordonăm credința și rațiunea pasiunilor lor sexuale și politice).

Unii sunt mișcați de forța logicii și a științei. Alții, de spiritul de caritate pe care creștinii îl demonstrează, în ciuda calomniilor oponenților lor. Dar cei mai mulți nu sunt mișcați de nimic. Și ne obligă să ne întrebăm de ce.

Nu poate fi pentru că stau rău cu logica și nici pentru că sunt, pur și simplu, ignoranți de agențiile de caritate creștine. E vorba despre altceva…

„Creștinul oarecare se închină la bani”, spune Jacques Leclerq în Creștinism și bani(Christianity and Money, 1957). „Vrea cât mai mult, preferă să păstreze ce are și renunță la cât mai puțin posibil”. Dar Leclerq nu vorbește doar despre avariția care se concentrează pe bani, strict vorbind. Oriunde există o societate ierarhică – adică practic peste tot acolo unde oamenii trăiesc la un nivel superior aceluia al grupurilor de vânători nomazi – bogăția este un fenomen social. Vom avea clasa guvernantă, alcătuită din proprietari, industriași, comercianți și oficiali guvernamentali.” Avariția există și în educație, în carierism, în celebritate sau în influența și puterea politică.

„Problema noastră este să ne detașăm”, scrie Leclerq, din cauză că „bunurile lumești sunt un tiran” mai ales când, așa ca în Occidentul modern, „întreaga civilizație se centrează pe munca productivă”. Dar „dragostea de bani este un păcat de moarte întrucât ne alienează mintea de Dumnezeu”. Suntem terifiați de puterea pe care adevărata sărăcie ne-a poate ceda; ne teme chiar și de libertatea pe care ne-o aduce detașarea de material. Ne simțim mai bine ca sclavi, cu mese bogate în fiecare zi și o casă ca o peșteră, nederanjată de degetele multe și jucăușe ale copiilor – mai degrabă decât să fie liberi în mâinile Domnului.

Aici Leclerq pune degetul pe rană: Trebuie să observăm conexiunea dintre sărăcie și smerenie… acea virtute prin care omul își admite dependența de creator, din postura sa de creație.” E ușor să recunoaștem acest lucru câtă vreme rămâne doar o declarație teoretică. Când vine vorba de a ni se cere fapte, de a renunța la atașamentul de lucruri, atunci ne purtăm ca și bogatul din parabola lui Hristos, care își clădește hambare cât de mari poate [2]. „Cei bogați și puternici se încred în ei”, scrie Leclerq, „și nu simt nevoia să se întoarcă spre Domnul pentru ajutor.”

Să ne gândim acum la sărmanul copil care supraviețuiește, sângerând și pe jumătate mort, unui avort. Abia respiră, pe o masă de lângă. El nu pune în niciun fel de pericol viața sau sănătatea mamei sale. Dar el este, cu toate acestea, o amenințare existențială: simpla sa existență este o amenințare la adresa modului de a trăi al mamei sale și al tuturor celorlalți – adică, al autonomiei lor.

Câtă vreme copilul există (sau a existat), fie că mama sa îl acceptă sau că îl dă spre adopție, dacă primește îngrijirea necesară și mai trăiește câteva zile sau săptămâni, el reprezintă un exemplu de cum să existăm, în totală dependență de Creatorul nostru și, într-un anume sens, un exemplul de de ce să existăm – pentru și prin mijlocirea dragostei, care prin natura sa nu ține cont de costuri. Nu că dragostea este nepăsătoare; dar pentru ce și pentru cine să ne pese dacă nu pentru cei pe care îi iubim, pentru adevărata lor bogăție – care nu este cea materială, avariția?

Copilul scos din pântece și pus pe masa de operație ne mișcă pe noi toți. El este dovada care lovește la punctul dureros. De ce oponenții pedepsei cu moartea nu mărșăluiesc cu sutele de mii prin capitalele statelor în care există pe culoarul morții criminali gata să fie executați? Dacă nimeni n-ar comite niciun omor, nimeni n-ar fi pe culoarul morții. Și când spun asta, nu exprim nicio opinie despre pedeapsa cu moartea și nu pretind că este un subiect lipsit de importanță, ci doar spun că opoziția la aceasta este o opoziția la un lucru distant și impersonal. Poate că n-ar trebui să fie astfel, dar e nevoie de un efort real al imaginației morale ca să ni-l facem prezent și apropiat pe condamnat, indiferent ce poziție am avea față de pedeapsă.

Nu este însă cazul și cu avortul. De fiecare dată când bărbatul și femeia se împreunează, întrebarea morală este prezentă, întrucât copilul poate apărea. A spune „nu ai permisiunea să ucizi copilul pe care îl concepi” înseamnă să implici că împreunarea nu-și are sensul dacă nu te afli în poziția de a avea un copil; că de fapt nu noi suntem stăpânii propriilor noastre corpuri.

Și atunci întreaga cultură a autonomiei sexuale va fi respinsă. Feminismul, bazat pe separarea intereselor femeii de cele ale bărbatului, și ale fiecăruia de cele ale copilului, va fi și el respins. Folosirea de către bărbat a femeii pentru detentă sexuală, fără cadrul familiei, va fi respinsă. Lumea de coșmar a mutilării chirurgicale și farmaceutice, care încearcă să strecoare corpul prin matrița fantasmagorică a imaginației, la fel. Sodoma și Gomora vor fi respinse. Seattle și Portland, Hollywood și Wall Street, Yale și Princeton, în măsura în care construiesc cultura autonomiei sexuale și pe osatura ei, avariția în toate formele – vor fi respinse. Bărbatul este făcut pentru femeie, femeia este făcută pentru bărbat, iar amândoi, pentru copil.

Deci mișcarea pro-viață să fie povățuită – ceea ce noi cerem cu adevărat este o revoluție morală pentru că în lumea actuală, în care autonomia este idealul cel mai înalt, copilul, cel care încarnează dependența și simplitatea existențială, trebuie să piară.

Șarpele ne spune că vom fi ca niște dumnezei [2]. Acesta este argumentul pe care trebuie să îl combatem.

Traducere și adaptare după The Public Discourse

sursa : Cultura Vietii

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php