Tovarășe, nu fi trist: Lenin merge înainte, prin curentul progresist

 

 

 

 

 

lui Paul

Deseori se face referire în discursul public românesc la supraviețuirea comunismului ca problemă semnificativă a societății, la nevoia condamnării și anihilării oricăror rămășițe ale acestuia – și, evident, la înlăturarea celor identificați a fi comuniști. Problema, însă, este că acești promotori ai anti-comunismului par a lupta numai cu ipostaza defunctă a comunismului, cu cadavrul lui – singurul pe care îl pot recunoaște – și nu sesizează cum crește, chiar lângă ei, forma sa nouă și vie (nu de puține ori chiar cu ajutorul lor), formă căreia îi duc mai departe ideile, deseori sub titlu de „anti-comunism” sau „eliberare de metehnele comunismului”.

Se întâmplă asta pentru că cei mai mulți dintre ei și-au concentrat atenția doar asupra oamenilor vremelnici (comuniștii X, Y sau Z), asupra ipostazelor trecătoare în care s-a materializat comunismul (partidul A, regimul B), eventual asupra etichetei „comunism”, dar prea puțini sunt atenți la esența doctrinei, la nucleul ideatic efectiv care îi este izvor și motor și care i-a mobilizat pe acei comuniști ori a pus în mișcare formele cunoscute în care comunismul s-a manifestat. Prea puțin s-a dat atenție acelor obiective generoase care au sedus de-a lungul timpului intelighenția de oriunde: o lume a egalității, a frățietății (tovărășiei) între oameni și popoare, a eliberării de constrângerile moralei opresive și instituțiilor care au perpetuat-o (familia patriarhală, Biserica) și a dreptății populare prin lichidarea elementelor „dușmănoase” – și aproape nimeni nu remarcă proliferarea acelorași idei și obiective sub noi ambalaje, doar un pic cosmetizate.

Cumva, aceste obiective nu sunt deloc puse în discuție – și este și firesc, atunci când locul Împărăției Cerurilor și al mântuirii este înlocuit în mod total și absolut de lumea de aici și de dobândirea unei iluzorii fericiri ca scop final. Ne rămâne, așadar, să încercăm iar și iar, în alte formule, să atingem aceeași Fata Morgana pentru a constata, apoi, că au fost din nou încălcate nobilele idealuri ale socialismului.

Parafrazând o vorbă a lui Ronald Reagan, comunismul se întoarce azi sub numele de liberalism.

Cum e posibil așa ceva?

Edmund Burke remarca acum 200 de ani:

„Răul este însă ceva şi mai inventiv. În timp ce voi mai discutaţi încă despre forma sub care el se înfăţişează, el a încetat deja să mai existe în acel loc. Acelaşi viciu se încarnează într-o nouă formă. Spiritul transmigrează; şi, departe de a-şi pierde suflul vital prin schimbarea formei, el este reînsufleţit în noile sale organe de vigoarea proaspătă a unei activităţi juvenile. El continuă să circule peste tot, să facă ravagii, în vreme ce voi îi executaţi doar forma exterioară, sau doar îi distrugeţi mormîntul. Vă lăsaţi înfricoşaţi de fantome şi apariţii, în vreme ce casa vă este bîrlog al hoţilor. La fel se întîmplă cu toţi cei care, oprindu-se la nivelul carcasei şi al învelişului superficial al istoriei, îşi închipuie că poartă război împotriva intoleranţei, a mîndriei şi cruzimii, cînd de fapt, sub pretextul luptei în numele stîrpirii principiilor putrezite ale facţiunilor decrepite ale trecutului, ei autorizează, în cadrul diferitelor facţiuni ale prezentului dându-le apă la moară, aceleaşi vicii înspăimîntătoare, poate chiar și mai rele.” („Reflecții asupra Revoluției din Franța”).

Capacitatea de supravieţuire a comunismului stă în abilitatea lui de a se infiltra și camufla, imediat după eșec, în cadrul mişcărilor finale de reacţie la propriile consecințe tragice, mișcări de contestare pe care apoi le deturnează în direcția acelorași obiective cu care pornise și în precedenta încercare. Regimul comunist anterior nu mai era la momentul căderii decât o carcasă goală și eșuată – spiritul revoluționar care-i dăduse viață luând deja chip contestatar. În fond, când lumea cere libertate și dreptate după experiența tragică suferită, nu e greu de împins revendicările din nou în zona ispitei schimbării lumii.

Această infiltrare nu e atât premeditată la nivel uman, cât are loc la nivel de idei (ideile seducătoare nu mor, ci atunci când dau greș sub un chip găsesc un altul în care să se manifeste) și se produce imediat ce falimentul vechii formule nu mai poate fi ascuns şi evitat; precum șarpele, se leapădă de pielea învechită și rămasă nefolositoare, pentru a apărea într-una nouă și strălucitoare – la adăpostul căreia poate vitupera condamnări împotriva fostei îmbrăcăminți. Cea mai eficace tactică de supraviețuire a comunismului atunci când a eșuat sub această denumire este aceea de a-și proclama ideile esențiale drapate în anti-comunism; satan se prezintă deseori ca înger de lumină, ne avertizează Sf. Ap. Pavel.

Comunismele (sau daţi-le orice nume sub care s-au făcut de-a lungul vremii ori se fac în prezent cunoscute: socialism, bolşevism, progresivism, mai nou chiar liberalism) au capacitatea de a seduce prin proiecţia unui viitor generos, ambalat în intenţii minunate, moral legitime (cel puțin într-o morală imanentă) şi promovat de oameni instruiţi (şi Troţki, Lenin, Pol Pot sau Castro au fost nu doar oameni noi şi curaţi la vremea lor, ci și intelectuali) în termeni care nu pot fi nici formal, nici moral contestaţi („libertate”, „egalitate”, „fraternitate”, „drepturile omului” şamd) şi care, astfel, sunt apropriați fraudulos.

Cu alte cuvinte, pentru a se ajunge la sumbrul stalinism ori la sordidul ceaușism, a fost nevoie mai întâi de entuziasmul și credința intelighenției înaintașilor lui Lenin și a contemporanilor lui într-un proiect al unui viitor luminos și al unei lumi drepte și eliberate de niște eroi civilizatori – credință ce a emulat în continuare cohorte de adepți în lumea intelectuală și universitară din spațiul occidental chiar în timp ce comunismul făcea ravagii în URSS și apoi în Europa de Est.

Comunismul este mai întâi Troțki – și abia apoi Stalin și Ceaușescu.

E adevărat, eroii care promit un viitorul minunat din teorie (stârpirea inegalităților de gen, eradicarea xenofobiei, o lume fără granițe, a tuturor, unde vom trăi ca frații în bunăstare indiferent de etnie, culoare șamd) sunt nevoiți, pentru asta, să distrugă drepturi, situații și destine concrete, dar mulțumită generozității intențiilor profesate, orice evocare de către sceptici a riscului unor consecinţe colaterale nedorite, a unor efecte adverse mai grave decât presupusul „Bine” proiectat, a dificultăţii sau disfuncţionalităţii celor propuse, orice punere sub lupă a conţinutului concret a ceea se ascunde în spatele cuvintelor altfel unanim acceptate ca exprimând „Binele” sunt văzute ca reacţionarism meschin, interesat şi de rea-credinţă, menit să pună piedici acestui „Bine”, numai bun de înfierat.

Aceste intenţii bune care pavează drumul către iad, acest „mai bine” care e duşmanul binelui, sunt cele care seduc: nu te poţi opune lor fără a fi considerat rău-voitor, tocmai pentru că sunt atât de generoase şi bine-intenţionate.

Lenin nu promite Ceka, Stalin nu promite Gulagul – tot așa cum promisiunile progresiştilor de azi nu vorbesc atât despre pedepse pentru exprimarea prea liberă a opiniilor neconforme sau pentru neacceptarea viziunii lor asupra lumii, cât despre viitor luminos, libertate („eliberarea” de sub constrângerile moralei burgheze), egalitate (înţeleasă ca „dreptate” socială) şi frăţietate (unanimitate). Or, cine nu ar vrea un viitor mai bun, o lume mai dreaptă şi mai liberă? Ceka şi Gulagul ieri – sau azi, CNCD (Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) ori stigmatizarea socială – sunt doar „medicamente neplăcute, dar din păcate necesare”, pentru „tratarea societăţii de elementele bolnave care se opun acestui viitor extraordinar”, nu-i aşa?

„Nu ştii, te învăţăm; nu poţi, te ajutăm; nu vrei, te forţăm” – spunea Lenin.

Atâta doar că, după instalarea şi aplicarea pe scară largă a noii viziuni, disfuncţionalitatea socială şi eşecurile se fac din ce în ce mai mult simţite: Cine e de vină? Urmează faza a doua, „ascuţirea luptei de clasă” şi găsirea de noi vinovaţi printre opozanţi.

În paralel, cuceririle revoluţiei încep să se transforme în opusul celor clamate iniţial. În locul libertăţilor promise apar forme mult mai extinse de servitute şi constrângere, iar în loc de egalitate şi dreptate se produce doar o schimbare a categoriilor privilegiate.

În ultima fază, falimentul nu mai poate fi ascuns, în ciuda încercărilor de a-l masca prin propagandă. E limpede că revoluţia a eşuat, pentru că aproape toată societatea resimte consecinţele nefericite, uneori tragice. Urmează căderea şi, după cădere, condamnarea regimului adus de revoluţia comunistă și reabilitarea – tardivă – a victimelor.

Dezastrul care urmează impunerii sau implementării revoluţiilor comuniste nu apare imediat; rapiditatea falimentului depinde de forţa cu care sunt aplicate pe scară largă ideile pe care aceste revoluţii şi le propun și de resursele de cheltuit ale societății.

Pe de altă parte, recunoașterea victimelor revoluţiei comuniste e, în primă fază a noii regim, redusă: la început acestea sunt expuse ca simpli duşmani ai Binelui ce îşi merită soarta, pentru că i s-au opus; victimele devin relevante și sunt reabilitate abia la final, după falimentul regimului, când sunt utile ca argument pentru condamnarea acestuia.

La urma urmei, în faza de început a comunismului au existat și beneficiari ai noului sistem, arătați ca probă a valabilității ideilor acestuia și care lasă în umbră victimele „colaterale” ce strică tabloul; pentru contemporani, victimele nu au fost victime: ele trebuie să aștepte mai întâi prăbușirea iluziei pentru a li se recunoaște acest statut.Problema e că ceea ce este supus condamnării generale post-cădere nu e răul în rădăcina lui, ci carcasa (o denumire abstractă, „comunism”); nu conținutul ideatic care a generat răul (proiecția utopică a unei „lumi mai bune” prin constrângerea naturii umane după cadrul unei axiologii și etici abstract-raționale, adică artificiale, în locul celei naturale și tradiționale, adică asumată firesc) ci doar manifestările și rezultatele sale (absenţa libertăţilor şi disfuncţiile generalizate în societate). În fond, comunismele operează cu obiective vagi și alunecoase (egalitate, libertate, solidaritate) crezând că acestea pot fi instaurate prin decret după grila în care le-au înțeles promotorii lor; libertatea este „necesitatea înțeleasă”, se spune, dar necesitatea se constituie în comandamentele minților „eroilor luminatori”.

Cu alte cuvinte, răul este identificat doar în forma sa exterioară și în manifestările instalării lui sau ale falimentului final, iar nu şi în cauzele şi bunele intenţii care le-au generat, adică în forma potențială originară. Acestea din urmă au rămas neatinse şi nu doar frecventabile, ci în continuare luminoase şi inspiratoare de noi proiecte – câtă vreme se prezintă ca fiind opuse ipostazei în care s-a materializat și a fost cunoscut comunismul la originea căruia s-au aflat.

E condamnat, astfel, răul resimţit concret (opresiune) – rezultat al unor idei care îşi propuneau contrariul („eliberarea” de presupusa formă tradițională de „opresiune”); dar noii idealiști ai unei lumi minunate vor cere, din nou, noi forme de „eliberare” de sub presupuse forme de opresiune (de fapt, de sub morala tradițională) – și vom obține, cel mai probabil, un alt soi de opresiune.

E ca și cum ni s-ar oferi tratarea urmărilor intoxicării cu un drog, prin consumarea altuia.

Un drog ne-a promis cândva o lume nouă eliberată de vechile sale legi, dar ne-a adus robie și lanțuri de care cu greu ne-am putut elibera.

Un drum ar putea fi cel spre libertate autentică, prin restaurarea vechilor aspirații orientate spre Cer și spre propria îmbunătățire, trădate odată cu primul drog revoluţionar, sau ar putea fi cel înşelător, al încercării unui nou stupefiant, al unei noi tentative de a-i schimba pe ceilalți, de a schimba lumea, al unei noi false „eliberări” – pentru că tot sub marca „eliberării” ni se oferă produsul și cu aceeași irezistibilă publicitate – la fel de irezistibilă ca și puterea distructivă cu care va veni.

Ceea ce trebuie reținut este că deseori inițiatorii fiecărui nou ciclu nihilist (socialist, comunist, progresist șamd) sunt sincer convinși că acționează în numele Binelui; abia apoi apar profitorii, interesele care leagă și orgoliile. De aceea e de preferat scepticismul prudent înaintea oricărei soluții de îndreptare generală a lumii, mai ales prin redefinire sau coerciție; e mult mai sănătoasă urmărirea satisfacerii unor nevoi concrete imediate decât fantezii cu o lume nouă sau cu oameni noi. Așadar, când veți auzi despre înfrățirea cu toate semințiile lumii chemate să ne coloreze continentul, despre revoluția sexuală și de gen permanentă, despre eliberarea de tradițiile învechite și despre toxicitatea Bisericii, gândiți-vă că în loc de curcubeu și diversitate veți da la capăt de un nor cenușiu și greu ca un plumb.

spuneam că reziliența ideilor de tip comunist (nihilist/socialist) decurge din faptul că rezultatele efective ale punerii lor în practică sunt oarecum contrare a ceea ce s-a sperat și intenționat la început; așadar, ce e mai firesc pentru generațiile următoare – care trăiesc doar consecințele, dar nu mai cunosc iluziile cu care s-a pornit la drumul sfârșit în groapă – dacă nu să și le facă din nou în termenii inițiali? Când impunerea libertății, egalității și tovărășiei au generat supunere, sărăcie universală egal distribuită de o minoritate privilegiată și suspiciune generalizată, nu e normal ca cei născuți în supunere, în sărăcie sub privilegiați de partid și de stat și în suspiciune să caute din nou libertate, egalitate și solidaritate? Și, tributari instrumentarului conceptual modern, nu e cel mai la îndemână să cadă în aceeași capcană și să o facă pe căi similare primei încercări, cea care i-a adus unde i-a adus?

Schematic, caracteristicile ideii nihiliste, regăsite în toate ipostazele sale – de la socialismul revoluționar al secolului 19,  la comunismul ideologic al primei jumătăți a secolului 20, trecând prin revoluția sexuală ’68 și ajungând la liberal-progresismul cultural de azi, se regăsesc în următorul tipar:

• distrugerea și negarea credinței/religiei (“opiul popoarelor”) – ateism
• distrugerea religiei instituționalizate, adică a Bisericii („traficanții” opiului pentru popor) – anticlericalism
• diluarea, controlul sau desființarea proprietății private – considerată a fi generatoare de inegalitate și egoism (de la simpla confiscare/expropriere până la formele mai subtile ale prezentului de preluare a prerogativei dispoziției de bun prin diferite reglementări a modului de utilizare; de altfel, noul mediu virtual se pretează perfect pentru noi forme de anihilare a proprietății – vezi aici)
• distrugerea moralei tradiționale („burgheze”) – ca fiind învechită și generatoare de constrângeri – și înlocuirea acesteia cu o morală nouă, revoluționară și eliberată (emancipată)
• diluarea (chiar anihilarea) familiei „burgheze” (tradiționale), familia fiind o reflexie la nivel social a ideii de „egoism” de grup (prin atașament) și proprietate (posesivitate), concurent al revoluției în loialitatea membrilor și vehicul de perpetuare a vechilor virtuți, ce trebuie înlocuite cu cele noi
• anihilarea ideii de țară, de state suverane distincte; internaționalism, revoluție mondială (globală, am zice azi), desființarea granițelor, atașamentul de patrie sau națiune fiind considerat retrograd, artificial, motor al războaielor și al subminării ideii de umanitate
• gândire colectivistă, în termeni de clase, categorii, minorități, uitând omul concret.

Vă sună cunoscut? Nu, nu vi se pare, chiar așa e. (Diferențele legate de bunăstarea materială țin de punctul de start diferit al fiecărei ipostaze ideologice: actualul liberal-progresism a apărut în occident pe un cu totul alt nivel de acumulare preexistentă și de bună-funcționare inerțială a instituțiilor și caută să se insinueze treptat, spre deosebire de societățile relativ precare ale vechii Rusii din 1917 ori ale Europei de Est din 1945, unde impunerea ideilor socialiste a fost bruscă și brutală).

Obiectivul declarat al revoluției e distrugerea ordinii vechi – tradiționale, naturale sau divine, considerată a fi învechită și generatoare de nedreptăți și constrângeri inacceptabile potențialului uman – și făurirea (dintr-odată, în cazul comunismului, iar în cazul progresivismului actual, graduală) unei ordini noi, pe baze raționale/științifice, aptă să instaureze varianta optimă de societate, cea mai bună dintre lumile posibile și substitut palpabil al împărăției din ceruri promisă de religie.

Mai precis: libertate (înțeleasă ca eliberare de sub constrângerile moralei și religiei), egalitate (prin desființarea proprietății, averii, acumulării personale și a mizelor și mobilurilor nemateriale, cum ar fi posesivitatea reflectată în familie etc) și fraternitate (unanimitate întru utopie).

Ca procedeu, acționează de pe poziții insurgente și violente: fie că vorbim de violență hard (proto-terorismul anarhist rus – modelul tuturor terorismelor ulterioare, inclusiv al diferitelor brigăzi roșii de după război) sau soft: mișcări de rebeliune civică de tip Occupy, Resist, Antifa, acte de intimidare și hărțuire online sau off-line (demascări, etichetări, umiliri, linșaj) pentru a împinge populația spre conformare, autocenzură și autodelimitarea jenată (sau speriată) de zonele semnalizate cu “Interzis: partea proastă a isoriei”, adică de valorile tradiționale, naturale ori religioase: sunt decretate ca fie vechi, fie stricate.

Narațiunea principală – căci omul are nevoie de o poveste, cu un Bine care luptă cu un Rău – prin care se vând publicului socialismele revoluționare este cea a “eroilor modernizatori”: socialiștii (comuniștii, liberal-progresiștii) sunt pasămite aflați în avangarda viitorului (Viitorul – bun!) și nevoiți să impună binele peste voința majorității ignorante și înapoiate (Trecutul, Tradiția – rele!), care nu-și cunoaște interesul și trebuie împinsă de la spate uneori cu biciul (“Împușcați-i pe conspiratori și șovăielnici fără să întrebați pe nimeni” – Lenin), alteori atrasă cu zăhărelul (“Imagine” – Lennon).

Categoriile principale ale limbajului țin de mitologia progresului: ce ține de viitor e asociat Binelui și poartă un nume – “modern”, ce ține de trecut e pus la zid: “prejudecată”, “obscurantism”, “bigot”, “înapoiat”.

În toate formulele (de la comunism la liberal-progresivismul zilelor noastre) e implicat un spirit ingineresc, de modelare din exterior, intervenționistă, a lumii văzută ca mecanism: de la stahanovismul barajelor hidroenergetice, la ingineria socială, culturală și antropologică (vezi mișcarea transgen) din prezent.

Esențială și intrinsecă modernității revoluționare e credința într-o legitate a istoriei, legea fiind aceea a progresului implacabil al societății (de aceea este inerent legată de evoluționism, de care în mod absolut nu se poate lipsi), paradigmă inversă celei tradiționale, care începe cu o cădere a omului din paradis și se îndreaptă spre un sfârșit al unei lumi pervertite. Modernul în general și revoluționarul în special pleacă cu un handicap intrinsec și autoreferențial: e incapabil să vadă istoria altfel decât ca pe o evoluție pozitivă, de la rău spre bine, de la greu spre ușor etc.

Procesul “înnoitor” are, evident, nevoie de niște aleși care să-l conducă, de un grup  revoluționar “conștient de rolul său istoric”, care vorbește în numele celor ce întruchipează Binele (proletariatul, imigranții din lumea a treia, minoritățile sexuale ori rasiale șamd) în lupta lor pentru eliminarea Răului (deținătorii de capital, cetățenii fostelor state colonialiste, tradiționaliștii albi); un grup revoluționar din care ar trebui ca toți, odată luminați, să dorim să facem parte sau cu care să ne înfrățim, generalizând, astfel, transformarea societății.

Revoluționarii au această perspectivă optimistă a legii progresului social – o lume mai bună în viitor e inevitabilă. O astfel de perspectivă e greu de schimbat: sunt fie tineri,  (iar optimismul e apanajul tinereții), fie în vârstă dar imaturi (și nu putem aștepta înțelepciune de la ei), fie intelectuali sau, în orice caz, oameni instruiți – iar orgoliul de a fi în avangarda istoriei îi orbește.

În orice caz, de pe poziții minoritare în societate, revoluționarii violentează convingerile pasive ale majorității și reușesc deseori să-și impună ideile, pe care le validează fie prin forță, când au prilejul, fie chiar prin fraudă; de exemplu, prin apel la știință – ideologizată și uneori manipulată prin cointeresare; sau prin invocarea viitorului luminos – nu mai suntem în evul mediu întunecat!; ori prin falsificarea interpretării poziției majorității – spre pildă, neîntrunirea cvorumului la referendumul pentru securizarea definiției naturale a căsătoriei a fost cumva tradusă mediatic ca un soi de acord tacit al populației pentru parteneriate gay similare căsătoriei.

Rar acced la putere prin voința liberă a majorității – de regulă au nevoie fie de o revoluție sau de un braț armat, fie de un vehicul diversionist; și, evident, de armata de fraieri utili, cum le zicea Lenin.

Și totuși, ce anume din această gândire o viciază? Care e păcatul ei constitutiv?

Cred că proiectul modern și morala modernă nu pot evita să sfârșească în nihilism și în variatele-i forme pentru simplul motiv că îl înlătură pe Dumnezeu, Logos-ul și Adevărul revelat, pentru a pune în loc, la temelia lor Rațiunea Umană. Înlocuiește Legea lui Dumnezeu (și Legământul Lui cu omul), cu Rațiunea Omului.

Or, asta înseamnă înlocuirea realului cu iluzia.

Spre deosebire de legea divină, care are substanță morală și spirituală (ne spune ce e bine, ce e rău, încotro ne îndreptăm, cu ce scop, cu ce mijloace și din ce cauză), rațiunea în sine nu are substanță: ea e simplu instrument, o funcție. Rațiunea e ca o mașină – te poate duce undeva, dar mai întâi e nevoie ca cineva să decidă încotro; e ca un sistem de operare – ai nevoia mai întâi de un dispozitiv pe care să îl instalezi și de niște parametri care să îi definească rostul, funcția, deciși dinainte.

Nu poți pune o funcție, un instrument – rațiunea – la temelia sistemului: temelia unei clădiri și zidurile sale sunt altceva decât mistria și scripetele; nu poți ridica o casă cu o macara ca fundație.

Prin urmare, eliminând sursa divină a fundației omului și a lumii, proiectul modern și noua morală – etica revoluționară a Omului Nou – nu au pus nimic în loc la temelie (căci rațiunea nu e substanță, ci doar instrument); e adevărat că valorile morale tradiționale au rămas, într-o oarecare măsură, în funcțiune (nici nu vor dispărea cu totul vreodată, sunt încrustate în chipul lui Dumnezeu după care este făcut omul), însă în societate au rezistat – cât mai rezistă – pe parcursul modernității mai degrabă inerțial și din ce în ce mai rezidual, iar nu asumat.

Lipsite de o temelie solidă (mai bine zis, lipsit de orice fel de temelie), Noua Morală și Utopia Viitorului Luminos nu se pot sprijini pe nimic – și atunci trebuie să se agațe de ceva: și se agață de rezultatul sperat – pe acesta îl dezvoltă, pe acesta îl proiectează. Nu e o bază pe care să stea, dar e un cârlig care – cred proiectanții – îi poate susține să nu se prăbușească (deși nu e limpede în ce stâncă îl înfig, de care Cer stă prins).

Așadar, în lipsa fundației se mizează totul pe proiect (proiecții), pe cum vor arăta lucrurile la final, iar nu pe temelia pe care suntem așezați – denunțată ea însăși ca iluzorie (“Nu există Dumnezeu!”).

Creștinul autentic și omul tradițional știu că nihilismul este Răul. Creștinului, lucrarea revoluției socialiste îi evocă mirosul lucrării satanei în anii care i-au fost dați să și-o împlinească pe pământ: schimonosirea lumească a ideilor evanghelice despre Împărăție, Rai, dragoste, iertare, frățietate, libertate, bine;  pervertirea lor și înșelarea omului.

Dacă, prin negarea lui Dumnezeu și a Tradiției, proiectul modern pornește de la nimic și pune la temelie, ca substanță, nimicul, ideile nu vor putea sfârși decât în nihilism; iar toate proiectele modernității construite pe nimic, ci doar orientate spre iluzii – socialism revoluționar, anarhism, bolșevism, comunism (fie el leninist, stalinist, troțkist, maoist) sau actualul liberal-progresism, nu sunt decât ipostaze particulare ale nihilismului în înțelesul său originar și plenar scos la vedere în secolul 19.

Iar din nimic, nimic va ieși – ex nihilo nihil.

Căci, cum spune psalmistul (Psalm 52),

„Zis-a cel nebun întru inima sa: “Nu este Dumnezeu!”

sursa:Reactionarii