România nu are o strategie naţională pentru readucerea acasă a românilor plecaţi la muncă în străinătate, nu are una pentru stimularea creşterii demografice, dar are una privind migraţia. Mai precis, a avut una pentru perioada 2015-2018 şi pregăteşte o alta pentru 2019-2022. Este vorba, evident, despre migratorii care, pe diverse căi, ajung în România.
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
Articolul 3
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.
Articolul 11
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
Aceste două articole ale Constituţiei sunt încălcate flagrant, cu bună ştiinţă, de către guvernele României, începând din 2014, prin obiectivele acestei strategii naţionale privind imigraţia, prin care se pune în practică, după cum voi arăta, programat şi minuţios, tocmai o astfel de colonizare.
Respectiva strategie, împreună cu Planul de acţiune pe perioada 2019-2022, care urmează să fie oficializate printr-o hotărâre de guvern, au făcut obiectul unei aşa-zise dezbateri publice organizată de Ministerul Administraţiei şi Internelor, împreună cu reprezentanţii altor instituţii implicate. Dezbaterea a fost dezbatere doar cu numele, pentru că cei de mai sus au urmărit doar bifarea acestei cerinţe legale şi recunoaşterea strategiei de către ong-urile participante. Discuţia de contestare privind spiritul şi litera documentelor respective a fost refuzată virulent. S-a menţionat cu obstinaţie că nu se poate discuta nimic altceva decât aducerea de mici îmbunătăţiri la aceste documente, evident în sensul ungerii mecanismului, nu al gripării lui. Documentele prezentate lucrează toate cu obligativitatea primirii de migratori, adică strămutarea de populaţie, nu oferă cifre privind dimensionarea acestei colonizări şi nici asupra cheltuielilor implicate uriaşe.
Obiectivul strategic general al strategiei,
Dezvoltarea unor canale de migraţie legală, în detrimentul imigraţiei ilegale prin conştientizarea străinilor sau potenţialilor imigranţi de beneficiile care pot apărea urmare a unei migraţii legale şi neutilizarea reţelelor sau a facilitatorilor pentru a pătrunde pe teritoriul României în mod ilegal.
Este o formulare mai stufoasă, dar identică ca sens, cu ‘Pactului global pentru o migraţie sigură, ordonată şi reglementată” (faceţi comparaţia) semnat anul trecut la Maracheş şi votat ca rezoluţie a ONU. Tradus, înseamnă crearea de rute permanente de migraţie declarate legale, pe care se vor putea deplasa oricâte zeci şi sute de milioane de migratori, şi colonizarea pe teritoriul statelor europene a unor populaţii de pe alte continente. Evident, nu va mai exista migraţie ilegală, căci totul va fi legal, plătit, cu transport asigurat, fără obligaţia de a munci, dar cu drepturi superioare localnicilor. De fapt, chiar distincţie dintre cele două categorii, legali şi ilegali, se pierde şi în explicaţiile strategiei, care se împotmoleşte în primirea şi susţinerea tuturor.
Ca şi pactul de la Maracheş, strategia „consideră fluxurile migratorii un fenomen unitar care nu este diferențiat de la caz la caz, dar proclamat ca un fenomen pozitiv pentru toată lumea. Nu face distincția în mod serios între refugiații politici și imigranții ilegali, necesitând pentru fiecare dintre aceștia un nivel ridicat de servicii pe care țara gazdă trebuie să se angajeze să le ofere” – după cum arăta subsecretarul pentru afaceri externe al guvernului de la Roma, Guglielmo Picchi, motivând refuzul Italiei de a semna pactul.
Un alt punct comun cu acest pact (sub a cărui tutelă strategia stă de fapt în întregime) este operarea şi în strategie, chiar dacă nu declarată direct, cu migraţia ca fiind un drept al omului. Dacă migrația este un drept, atunci nu se mai poate opera nicio distincție între cei care emigrează din cauza unei ameninţări reale, și între cei care emigrează din motive economice, între cei legali şi cei ilegali, devenind toţi la fel de îndreptăţiţi să rămână pe noile teritorii. Această abordare a autorilor documentului este dezvăluită prin abandonarea pe parcursul acestuia a termenului imigraţie, prezent în titlul documntului şi în unele pasaje iniţiale, în favoarea celui de migraţie, declarată de ONU, după cum am semnalat, un drept al omului.
După semnarea şi votarea Pactului pentru migraţie, ni s-a spus, de către oficialii români, că acesta nu e obligatoriu şi că nu există repercursiuni juridice. Şi, totuşi, ele există. România fiind membră a UE, și nu numai a ONU, Tratatul UE de la Lisabona spune limpede că Uniunea și, deci, statele membre, se angajează, de astă dată cu forță obligatorie din punct de vedere juridic, să respecte Carta ONU și hotărârile acestei organizații, acționând totodată pentru a le face respectate. Şi iată că spiritul şi litera acestui pact o regăsim cu vigoare în strategia naţională de migraţie a României.
Prin această strategie, statul român arată că ascultă doar de ordinele primite din afară şi nu ia absolut de loc în calcul faptul, dovedit clar de realitatea sumbră din statele occidentale, că amestecul unor culturi atât de diferite nu este posibil. Aşa că nu există integrare decât în procente de o singură cifră, maxim până spre 20 %, peste tot având în schimb ghetoizarea migratorilor, atentate, violuri, jafuri, tâlhării, reţele tot mai mari de trafic de persoane, droguri, arme, tribunale sharia, reţele de exploatare prin prostituţiea minorilor, pedofilie, mutilarea minorelor, ciocniri între localnici şi migratori. Şi nu există nici referirea la exemplele europene care refuză primirea de migratori.
Ce îşi propune guvernul
Foarte concis (documentul are aproape 30 de pagini) iată ce îşi propune această strategie şi de ce susţinem că prin ea se încearcă colonizarea, sub masca integrării, a unor populaţii străine (pedalându-se excesiv pe nevoia de forţă de muncă şi pe scăderea demografică, pe care documentul ni le repetă cu obstinaţie):
– se va redimensiona, prin extindere, reţeaua instituţiilor care se ocupă de migratori
– se vor redimensiona centrele de primire
– se vor achiziţiona alte clădiri, apartamente, case
– se va şcolariza tot mai mult personal care să se ocupe de ei
– se vor crea noi instituţii
– se va modifica legislaţia, inclusiv în domeniul învăţământului, pentru integrarea copiilor migratorilor (în scoli, probabil, în sensul scoaterii religiei, crucilor, icoanelor şi a tot ceea ce este creştin)
– asigurarea de gratuităţi în sistemul de învăţământ şi de sănătate
– se vor crea programe informatice dedicate
– se va facilita obţinerea de locuinţe ieftine (o discriminare crasă în defavoarea românilor care nu beneficiază de astfel de programe)
– cursuri de limbă şi de calificare profesională
– facilitarea angajării lor
– modificarea regimului de obţinere a cetăţeniei pentru o mai uşoară şi rapidă procedură.
Acum, dacă citiţi toate cele de mai sus, dacă urmăriţi indicaţiile imperative din afară şi dacă luaţi în calcul că, legal sau ilegal, migratorul sosit aici, aici rămâne (ca dovadă şi numărul redus al celor returnaţi până acum) cam care este concluzia care se deprinde, dacă nu cea că s-a creat, şi se încearcă amplificarea lui, un sistem pentru aşezarea definitivă a migratorilor în România, adică colonizarea.
De remarcat că toată această politică se duce în condiţiile în care în toate sondajele de opinie românii s-au pronunţat peste 80 % împotriva migraţiei pe teritoriul României.
De loc nesemnificativ este şi numărul migratorilor existenţi deja în ţară. Dintr-un răspuns al MAI aflăm că în acest moment există aproape 11.000 de cereri de azil, dar numărul real al migratorilor poate fi mult mai mare în condiţiile în care nu toţi migratorii depun cerere. Un alt detaliu important, cei mai mulţi provin din Irak şi Siria, rone în care războaiele s-au încheiat, şi din state în care nu există conflicte: Pakistan, India, Bangladesh etc.
Numărul acestora şi amploarea sistemului gândit a se ocupa de ei au o importanţă deosebită şi din punctul de vedere al reurselor financiare uriaşe pe care le presupun toate instituţiile, programele, facilităţile implicate. Iar acest efort urmează a fi susţinut în proporţie covârşitoare de la bugetul de stat, adică de românii pentru care nu avem niciun fel de strategii pozitive.
de Paul Ghitiu
