Atâta doar că toleranța la care se gândesc cei care vor să o impună nu mai are înțelesul pe care i-l dădeam noi; noua toleranță nu mai înseamnă a îngădui ceva ce nu este chiar de dorit, nu mai înseamnă a permite o excepție de la regulă sau a trece cu vederea ceva ce în mod obișnuit nu ar trebui să se întâmple. Nu. Toleranța înseamnă, mai nou, să acceptăm ca bune sau firești lucruri pe care nu le consideram până acum nici bune, nici firești – înseamnă, de fapt, chiar, mai mult decât a le aproba, înseamnă a le celebra, compensatoriu, ca fapte vrednice de mândrie.

În această viziune, nu arareori creștinii, Biserica și chiar creștinismul ca atare sunt arătate cu degetul ca intolerante: recomandă înfrânarea sexuală, nu aprobă mariajele homosexuale, condamnă avortul ca ucidere de prunc.

De ce să ne mai închinăm Dumnezeului iubirii când Zeul Toleranței ne oferă deplina libertate de a face ce vrem, fără să ne amenințe cu iadul?

Să nu trecem cu vederea și faptul că cei mai puțin toleranți sunt înșiși adepții acestui nou idol modern: nu ei demască, reclamă, umilesc și linșează public pe toți cei care nu se supun ideilor lor despre acceptare?

Acum jumătate de an, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe a fost atacat din toate părțile când a afirmat că „toleranța nu este o valoare în sine. Din punct de vedere creștin toleranța este o slăbiciune pentru că te pune în situația de a nu pune capăt răului și de a-l păstra lângă tine sub forme mai mult sau mai puțin benigne. Din punct de vedere creștin lucrurile stau altfel. Fermitatea în fața răului e recomandată. Nu în fața persoanei, repet, persoana niciodată nu e discreditată în creștinism, oricât de păcătoasă ar fi ea, dar răul pe care îl propagă în spațiul public, și nu numai, trebuie stopat. Așadar toleranța nu este o valoare în sine.”

Reacția talibanilor toleranței? „A hulit, a hulit, ce altă dovadă ne mai trebuie?”. „V-am zis, nu ne-ați crezut, acum vedem cu toții, creștinii, preoții, Biserica predică intoleranța!”

Oare așa să fie?

În realitate, cuvintele citate nu au făcut decât să dea glas învățăturii dintotdeauna a Bisericii, cea care ne spune: iartă-l pe păcătos, dar condamnă păcatul.

Răului trebuie să i se spună „rău” și trebuie tratat ca atare; răul nu trebuie numit „bine”, chiar dacă trebuie să existe loc de îngăduință (înțelegere, iertare) față de cel care îl face, pentru că și el este purtător al chipului lui Dumnezeu și pentru că toți suntem neputincioși, viciați și putem cădea.
Însă față de rău nu trebuie îngăduință – ci trebuie expus ca rău – pentru că nu trebuie amestecat sau confundat cu binele.

Când nu acuză creștinismul și Biserica, adepții toleranței cu forța caută să mistifice vorbele lui Hristos pentru a le folosi în favoarea lor și dau exemplul iertării femeii adultere, căreia Mântuitorul îi spune: „nu te osândesc”.

Dar, ce uită să mai spună aceștia este că, după ce o iartă, Domnul adaugă: „de acum să nu mai păcătuiești”; ceea ce înseamnă că iertarea se dă persoanei, dar păcatul (adulterul) rămâne păcat, nu devine virtute; greșeala rămâne greșeală, nu devine lucru drept. Ce e rău rămâne rău, nu devine faptă bună. Mai mult decât atât, potrivit literaturii patristice, păcatul nu este doar o greșeală comportamentală, este o lucrare a morții care întunecă chipul lui Dumnezeu din om. De aceea, iertarea, care elimină consecințele acestei lucrări a morții spirituale, este întotdeauna condiționată de decizia fermă de a părăsi păcatul.

Avem nevoie de standarde, chiar dacă nu ne putem ridica la înălțimea lor; avem nevoie de reper moral ca să putem discerne: asta e greșit, asta e bine. A greșit cineva? Trebuie să-l iertăm, să ne iubim seamănul, dar nu să spunem că greșeala nu e greșeală, căci altfel nu doar că îl vom încuraja să persevereze în greșeală, dar vom îndemna și pe alții să-l urmeze.

Atunci când Biserica a cerut toamna trecută votul pentru definirea căsătoriei ca unire între un singur bărbat și o singură femeie, nu i-a condamnat în felul acesta pe homosexuali – ori pe cei care, în fapt, se mai unesc în ascuns (sau la vedere) și cu altcineva decât cu soțul; ci doar a cerut afirmarea în lege a standardului, a reperului moral: „Așa este bine să fie”. Pe cei care greșim și nu respectăm standardul, Biserica ne iartă – dacă cerem iertarea – sau să ne îngăduie (dacă nu o cerem) – și la fel trebuie să facem toți – dar nu putem pretinde să ni se spună că nu greșim atunci când o facem și că facem bine atunci când nu-l facem.

De fapt, fundamentaliștii toleranței asta ar vrea: sub chip că nu vor să fie condamnați, ci acceptați, ei vor ca greșeala să nu mai fie numită greșeală, ci lucru bun. Nu iertarea o caută, nu simpla îngăduință a celui ce greșește, ci aprobarea, aclamarea păcatului, declararea viciului ca virtute. Iar, cine nu e de acord, devine pasibil de sancțiune, pe considerentul „intoleranței față de intoleranți”.

Din arsenalul falselor argumente ale sectei Toleranței face parte și un alt cuvânt al Mântuitorului spus cu același prilej: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul piatra asupra ei”. De vreme ce nu găsim creștin – mirean sau preot – fără greșeli și fără păcate (deseori mari, grave), cu ce drept vor aceștia să arunce cu pietre în desfrânate și în homosexuali?

Să arunce cu pietre nu le dă Dumnezeu dreptul, dar faptul că ei înșiși au propriile păcate nu înseamnă că trebuie să tratăm răul ca bine. Faptul că cel care îi spune astmaticului că fumatul îi face rău este un medic care el însuși fumează, nu face fumatul sănătos. Dacă s-au găsit preoți homosexuali nu înseamnă că homosexualitatea devine virtute creștină.

De altfel, este interesant că primii care s-au indignat și au creat scandal public atunci când au apărut bănuieli că un cunoscut preot a căzut în homosexualitate, sunt tocmai cei care altminteri o consideră lucru de laudă.

Zeului Toleranței trebuie să i-L punem în față pe Dumnezeul iubirii: Cel Care ne cere să întoacem și obrazul celălalt – chiar dacă prea rar reușim; să ne iubim dușmanii și să iertăm la infinit pe cei ce ne greșesc (Mt. 18, 22), dar nu să le aprobăm greșeala, păcatul, încurajându-i astfel să persiste în el și cu atât mai puțin să-l declarăm prin lege ca lucru bun, căci îmbolnăvim întreaga societate.

Nu trebuie să ne osândim aproapele (persoana), dar trebuie să judecăm ce e bine și ce e rău (fapta). Când campania TV promovată de autorități ne spune că dăunează sănătății consumul ridicat de zahăr și grăsimi, nu înseamnă că ne spune să-l urâm pe consumatorul de zahăr și grăsimi. Când spunem că doar un bărbat și o femeie se pot căsători, doar stabilim un standard, nu înseamnă că urâm homosexualul.

Claritate morală – trebuie să i se spună binelui și răului pe nume; dragoste – îngăduință față de fiecare om și față de neputințele lui.

Sursa: Bunsimt.home.blog