Iată, în față ne stă calea Postului Mare. Este un prilej, pentru noi toți, de a reînvăța smerenia și dragostea cea mare și adevărată a Dumnezeului ce s-a jertfit pentru noi. Și cum putem face aceasta? Urmându-L pe Domnul în toate. Postind și rugându-ne, așa cum a făcut-o și El. Dorind cu dor să ne întâlnim cu El la Cina cea de Taină, la Sfânta Liturghie, așa cum și El dorește.
Foto: Oana Nechifor
Peregrinând în aceste zile ale lunii februarie în părțile îndepărtate de dincolo de Cercul Polar, păstor în căutarea oilor din mica turmă (Luca 12, 32) a Marelui Păstor (Evrei 13, 20), am avut bucuria întâlnirii cu mici „insulițe” de români, risipite în marile insule și fiorduri din nordul Norvegiei.
Bucuria împărtășită a fost sporită de făgăduința pe care le-am făcut-o de a petrece Sfintele Paști cu ei, românii de dincolo de Cercul Polar, care se gândeau că nu vor avea preot nici măcar de Înviere. Plecând de la aspectul concret al acestei întâmplări pastorale, vă îndemn să reflectăm la condiția noastră de creștini și de români în actualele vremuri. Suntem risipiți, care încotro, atât geografic, cât și spiritual. Ne confruntăm cu distanțe uriașe între noi, atât fizice cât, mai ales și mai dureros totodată, sufletești. Suntem, în plus, mici insulițe de credincioși într-o mare înghețată de răceala și frigul necredinței și indiferenței generalizate.
Nu e de mirare că, în aceste condiții, ne simțim deseori abandonați, părăsiți. Ne simțim singuri și orfani. Ca păstor al micii turme de credincioși încredințată de Marele Păstor, dau, însă, mărturie că, Acesta este Dumnezeul cel Viu pe Care-L slujim. El este aproape de noi (Psalmul 118, 151), de-L vom căuta, de-L vom chema, de-L vom asculta. Iar Acest Dumnezeu ne-a făgăduit cu făgăduință tare, nemincinoasă, pecetluită cu răstignirea și învierea Sa, că nu ne va lăsa nicicând orfani (Ioan 14, 18) și că va fi cu noi până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20).
În peregrinarea mea de dincolo de Cercul Polar de la începutul acestui an, am dat slavă lui Dumnezeu pentru una din minunile creației Sale: Aurora Boreală sau, cum mai este numită, Luminile Nordului. Mai minunată decât această strălucire care luminează noaptea din lumea văzută este, însă, lumina sufletelor celor bine credincioși care luminează în întunericul acestui veac. Români și ortodocși pe aceste tărâmuri îndepărtate, să ne aducem aminte că avem o mare responsabilitate și chemare, aceea de a fi lumini duhovnicești ale nordului, insule de credință vie care să atragă pe cei osteniți și împovărați de greul și răul acestei lumi.
Iată, în față ne stă calea Postului Mare. Este un prilej, pentru noi toți, de a reînvăța smerenia și dragostea cea mare și adevărată a Dumnezeului ce s-a jertfit pentru noi. Și cum putem face aceasta? Urmându-L pe Domnul în toate. Postind și rugându-ne, așa cum a făcut-o și El. Dorind cu dor să ne întâlnim cu El la Cina cea de Taină, la Sfânta Liturghie, așa cum și El dorește. Și, mai presus de toate, iertând așa cum a făcut-o El, pe Cruce, cu cei care-L ucideau prin răstignire. Așteptând Lumina Învierii, fiți voi înșivă lumini ale credinței! Topiți cu iertarea și cu dragostea distanțele și răceala dintre noi! Gătiți calea Domnului, drepte făcând cărările Lui! (Luca 3, 4).
(Fragment din cadrul cuvântului de la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, ținut de Preasfințitul Părinte Episcop Macarie al Europei de Nord, în mijlocul credincioșilor români din Copenhaga)
sursa: Doxologia
