Prietenul meu, Sfântul Valeriu

Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat prilejul să trăiesc alături de Valeriu Gafencu, în cele mai tragice clipe din viața mea.

Eram la Pitești, în luna mai 1949, când m-am trezit în miez de noapte, în zgomotele de zăvoare ce marcau o intensă activitate. Deodată, se deschide ușa și în celulă au apărut doi colonei, ce semănau ca două picături de apă. Erau însoțiți de temnicerul obișnuit cu asemenea scene care a început imediat să efectueze neomeneasca percheziție.

Au intrat în celulă Popescu Traian, Voinea Octavian și Mircea Selten. Valeriu Gafencu și cu mine eram aduși mai de mult timp acolo. Cu ură de câini înrăiți în priviri, cei doi colonei ni s-au adresat:

– Care vasăzică, așa, mă, vreți să evadați?

A intervenit prompt și categoric Voinea:

– Este o falsificare a adevărului, domnule colonel.

Discuția a alunecat apoi pe panta neîncrederii reciproce.

– Ce vreți voi, mă? a întrebat unul dintre colonei.

Atunci am auzit glasul lui Gafencu:

– Eu vreau asistență religioasă, care ne este garantată de lege!

– Ce vorbești, mă? Oi fi vrând să-ți aduc popă în celulă?!

– Da, aceasta doresc! Este dreptul meu! i-a răspuns convingător Valeriu.

– Ăsta-i nebun! s-a adresat unul dintre colonei celuilalt.

– Da, eu sunt nebun întru Hristos! i-a răspuns Valeriu.

La Valeriu Gafencu exista o liniște desăvârșită și o concordanță totală între ce spunea și ceea ce făcea.

Când milițianul ne-a anunțat că nu avem dreptul decât la o pereche de chiloți și la o cămașă, fără haină și pantalon, noi ne aflam pe poziții diferite. Valeriu își pregătea pachetul cu haine și rufe, ca să-l predea la magazie, în timp ce noi căutam locuri ca să ascundem hainele, ca să ne salvăm sănătatea, căci în celulă era frig.

În timpul operațiilor de pregătire a pachetelor, la care coloneii și milițianul n-au asistat, Voinea striga:

– Trebuie să ne apărăm de criminali!

Iar Valeriu a răspuns:

– Mântuitorul ne-a învățat să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, deci eu mă supun cuvintelor lui Hristos.

Coloneii, călăi, susțineau că au luat aceste măsuri pentru a preîntâmpina o eventuală evadare, pe care noi, deținuții, am fi pregătit-o.

Mircea Selten, mare amator de glume pe care-l amuza un cântec ce-l fredona, destul de des, a început:

Eu sunt apașul Mână-Lungă,
Vestit în șapte mahalale..

Eu am avut impresia că acest cântec îl putea  tulbura pe Valeriu de la rugăciunea inimii pe care o practica și care era un exercițiu monahal, isihast (isihie = liniște, repaus)

Fiind coleg de facultate cu Mircea și cunoscându-i spiritul de înțelegere, l-am întrebat pe Valeriu dacă vrea să-l rog pe Mircea să mai rărească intonarea acestui cântec.

Valeriu mi-a răspuns cu calmul și linișteau lui obișnuită:

– Cine ne dă nouă dreptul să-i luăm lui Mircea mica lui plăcere pe care o are?!

Într-una din zile, Valeriu s-a apropiat de cel mai crunt milițian, la care insultele și bătaia erau ceva obișnuit:

– Domnule Georgescu, odată a venit la Mântuitorul mai marele preoților și a adus cu el o femeie, care căzuse în păcatul preacurviei și s-a adresat lui Iisus: ”Învățătorule, ce facem cu această femeie, căci după legea noastră ea trebuie ucisă cu pietre!”

Iar Mântuitorul a răspuns: ”Cine dintre voi se simte fără de păcat, să ridice piatra și s-o lovească primul” și, aplecându-se jos, a început să scrie cu degetul pe nisip numele și păcatele pârâșilor. Aceștia, văzându-se demascați, s-au retras unul câte unul, ca, până la urmă, să rămână doar Iisus cu femeia vinovată, pe care a întrebat-o: ”Femeie, unde sunt pârâșii tăi, nu te-au osândit? Nu, Doamne! a răspuns femeia, de-acum pocăită.”

”Du-te și de-acum să nu mai păcătuiești!” i-a răspuns Mântuitorul.

Peste câteva ore, milițianul Georgescu a deschis ușa și i-a răspuns lui Valeriu.

– N-au avut temei, de aceea n-au omorât-o!

De-atunci, însă, Georgescu a avut o licărire de omenie și respect față de noi, cei ce sufeream cumplit în izolare.

Într-o noapte, Valeriu a fost cuprins de o tuse răsunătoare și a căzut într-o stare de leșin. Când l-am privit, sângele curgea șuvoi din plămânii lui. Era prima hemoptizie. Atunci, Voinea a bătut la ușă și a strigat din răsputeri:

– Să vină doctorul!

Când milițianul a deschis ușa celulei, toți am început să cântăm: ”Cu noi este Dumnezeu!”. Când și-a mai revenit, Valeriu ne-a spus:

– Liniștiți-vă fraților, că eu vreau să mor în smerenie, neștiut de nimeni! Peste câteva zile, când s-a declanșat o nouă hemoptizie, Valeriu Gafencu a fost luat de la noi și dus la infirmerie. Am aflat ulterior că a fost trimis la Penitenciarul TBC din Târgu Ocna, unde a desfășurat o activitate creștină pe semenii săi, după cuvintele Mântuitorului: ”Dacă bobul de grâu care cade pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, multă roadă aduce!”

(Mărturia lui Florian Dumitrescu în Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 321-323)

„Ce bucurie mai mare poate trăi omul pe această lume, decât aceea de a se simți în slujba binelui și a iubirii, conștient de nimicnicia și păcătoșenia sa!”

„Valeriu Gafencu a fost un sfânt. Este un sfânt.”

Iubiţi fraţi, Cu câteva săptămâni înainte de decesul lui Gil (Alexandru Virgil) Ioanid am primit din partea lui o scrisoare în care mă ruga să-i trimit în câteva pagini un portret sufletesc al luiValeriu Gafencu, dat fiind faptul că am trăit alături de el o perioadă destul de lungă în temniţă. Rugămintea lui cuprindea şi o „somaţie” pentru un termen apropiat; probabil îşi presimţea sfârşitul. M-am grăbit să-i satisfac dorinţa.

Această prezentare a înaintat-o împreună cu altele făcute de alţi fraţi de suferinţă Comisiei Patriarhiei BOR care se ocupă cu cercetarea, analizarea şi hotărârea sanctificării celor care s-au făcut vrednici în faţa lui Dumnezeu de a-şi sfinţi numele pe pământ, printr-o adresă modestă:„Sfinţită şi onorată Comisie, Această prezentare a unei perioade din viaţa lui Valeriu Gafencu (în închisoare) ne este pusă la dispoziţie de Virgil Maxim, domiciliat la Ploieşti, str. Cameliei, bl. 50, et. 1, ap. 9, jud. Prahova. El evocă pagini impresionante şi inedite cu privire la iubitul frate Valeriu.”

Fiul lui Vasile Gafencu, (un bun gospodar din Sângerei-Bălţi, fost deputat în Sfatul Basarabiei), născut în 1920, Valeriu, moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă pentru adevăr şi dragoste de neam. Educaţia profund creştină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari. În momentul răpirii Basarabiei (în urma pactului Molotov-Ribbentrop) bătrânul tată îşi ia soţia şi cele trei fete: Valentina, Eleonora şi Luiza, şi le trece Prutul, instalându-le la Iaşi. Valeriu era student la Iaşi, în anul I, la Facultatea de drept şi filosofie. Valentina era elevă în ultimul an la Liceul industrial de fete, iar Maria şi Luiza eleve la Bălţi. La puţin timp după ocuparea Basarabiei de către sovietici, bătrânul este arestat şi împreună cu un lot de români basarabeni deportat dincolo de cercul polar. După un an de zile, în condiţii groaznice de viaţă, moare cu gândul la Dumnezeu, Căruia i-a încredinţat pe cei dragi ai lui. Cineva scăpat ca din minune de acolo i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri. În 1941 Valeriu este arestat la Iaşi împreună cu un grup de studenţi şi elevi FDC-işti, dar în anchetă face în aşa fel încât toţi ceilalţi scapă, fiind singur condamnat la 25 ani MS şi trimis laAiud. După dezrobirea Basarabiei (Iunie 1941), mama şi surorile lui Valeriu se întorc la gospodăria din Sângerei. Dar în 1944, când sovieticii, cu ajutor american, întorc soarta războiului, iarăşi mama şi surorile lui Valeriu se refugiază la Iaşi sub purtarea de grijă a celei mai mari dintre surori, Valentina, întreaga familie trăind cu greu, spălând rufele celor avuţi din târgul Iaşilor, sub permanenta ameninţare de a fi arestate şi deportate.

Între tinerii FDC-işti din Aiud este introdus agentul sovietic din Basarabia, originar chiar din Bălţi, Tarnovschi, pe care Valeriu îl cunoştea şi pe care îl deconspiră. Agentul, bine instruit, reuşeşte să câştige de partea lui majoritatea celor închişi şi să arunce asupra lui Valeriu îndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea, acuzându-l că doreşte să fie Şeful FDC din Aiud. După trei ani de detenţie înduraţi sub regimul antonescian (în 1944), primul deţinut politic care a fost scos din Aiud de o comisie sovietică, venită special aici, a fost Tarnovschi. În refugiul pe care aveam să-l facem de la Aiud la Alba Iulia, între liniile de bătaie, pe unul din tancurile sovietice care înaintau pe şoseaua spre Turda, era Tarnovski: încins cu un stindard roşu, saluta cu pumnul strâns şi îşi urla victoria. Valeriu nu mai avea nevoie să-şi apere poziţia. Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Schiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului. Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu. Din 1944 până în 1948, când Dumnezeu a vrut să ne despartă, am fost miluit de Cel Atotputernic să stau împreună cu el doi ani în aceeaşi celulă, iar în colonia de muncă de la Galda de Jos, judeţul Alba, am fost tot timpul apropiaţi în comunitatea împrejurul căreia gravitau toţi cei scoşi la muncă.

Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii: – Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. – Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. – Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere. Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară. În ruga comună mă simţeam ca un pui căzut din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinţei, iar pe Valeriu îl simţeam ca pe un vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine după el.

Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor proprii numai ţie te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l şi înţeleagă. Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios. Ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare. Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos, – un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine, – o avea Valeriu.

Prezenţa lui, oriunde, în orice fel de întâlnire între noi, cei apropiaţi sufleteşte – numiţi de unii în chip decent, iar de alţi în chip ironic: mistici, – ca şi în mijlocul celor mai puţin iniţiaţi în viaţa duhovnicească, crea bucurie şi respect şi uneori îngrijorare sau teamă.

– Bucurie, pentru cele ce aveai să le cunoşti din gura lui, dincolo de serbedele probleme cotidiene. Cuvântul lui te scotea din timp şi te făcea să ignori mizeria umană, sublimând suferinţa şi acceptând-o ca pe un dar mântuitor. – Respect, pentru frumuseţea adevărurilor exprimate la nivelul de înţelegere al fiecăruia. Fiecare putea să guste din fiinţa lui Hristos partea cea mai dulce, cea mai proprie lui.

– Teamă sfântă sau îngrijorare, pentru gândul neîmplinirii tale, că implicarea personală în cele mărturisite ca adevăruri ce condiţionează însăşi viaţa ca existenţă dăruită de Dumnezeu va cere rupere, sfâşiere şi moarte, jertfă şi jertfire permanentă. Valeriu personifica luptătorul creştin care se află în acelaşi timp şi pe muntele suferinţei (lepădarea de patimi, stadiul purgaţiei) şi în pădurea cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile, stadiul iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o cu arma Crucii, purtată conştient, subiectiv şi acceptată „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, stadiul unitiv, desăvârşirea). Prezenţa lui dădea încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa de înălţare duhovnicească spre desăvârşire.

Valeriu a fost chemat în faţa comisiei sovietice care opera „repatrierea”, pentru a-l convinge să se repatrieze –adică să se întoarcă în Basarabia. Pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pentru actul cotropirii, comisia a cerut transferul lui Valeriu în URSS pentru a fi judecat şi condamnat pentru insulta adusă guvernului sovietic şi a armatei roşii. Dumnezeu a vrut să-l salveze printr-un reprezentant al comisiei. După spusele lui Valeriu, acela tăcea şi se uita la el tot timpul, apoi a triat dosarul lui, incluzându-l între cei care nu pot fi repatriaţi. Mama şi bietele lui surioare au fost urmărite câţiva ani de serviciile secrete sovietice pentru a fi şi dânsele repatriate. În bejenie prin toată ţara, se ascundeau prin mahalalele oraşelor, prin sate de munte, şi aşa au scăpat nedeportate în Siberia. Când lucrurile păreau că s-au mai liniştit, prin 1946-47 au venit la un „vorbitor” la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi.

„Vorbitorul” se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-urile şi duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte în continuu, deşi trecuse de 60 ani şi era slăbită şi bolnavă. Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în braţe – era micuţă de statură, – aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le îmbrăţişa şi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, făcându-ne pe toţi să plutim ca pe o apă vie spre limanul speranţelor sfinte.

În întâlnirile noastre, când eram adunaţi pentru a discuta vreo problemă duhovnicească, „un cuvânt” cum ziceau Sfinţii Părinţi ai pustiei, aş putea afirma, citând pasagiul din Faptele Apostolilor, că eram ca şi în Troia, „în foişorul de sus unde eram adunaţi, erau multe făclii aprinse”. Pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi laolaltă Hristos nu era doar un ideal exterior, spre Care sau la Care voiam să ajungem cândva. El era însăşi viaţa noastră zilnică, de fiecare clipă, aveam dorinţa integrării în El ca stil de trăire permanentă, nu întâmplătoare, ocazională au ocazionată de vreun eveniment oarecare prin care sau faţă de care să afişăm o atenţie mai mare. Vieţile Sfinţilor aşa cum ni le prezentau Patericul, Filocalia, erau (iertaţi-mi îndrăzneala), (re-) experimentate, verificate, ca posibilităţi de realizare nu numai pe plan mental, ci mai ales pe planul trăirii efective. Trăsătura caracteristică a acestor mistici era smerenia şi fiecare era simţit de ceilalţi în ceea ce avea specific, în darul cu care era investit de Dumnezeu, şi care era lucrător spre binele şi creşterea tuturor în Hristos.

În „interviuri duhovniceşti” bădia Trifan, cel mai în vârstă dintre noi, ridica o problemă, o întrebare asupra unui „cuvânt” (subiect) şi noi ceilalţi încercam, fiecare de la nivelul său, să exprimăm înţelesul şi posibilităţile aplicării lui, făcând din aceasta treaptă nouă pe urcuşul spre vârful Crucii. Dacă nu găseam soluţia optimă, invocam ajutor spre luminare. Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină.

Anghel Papacioc, părintele Arsenie, era un călcător, fără nici o îndoială în cuget, pe poteca bine bătătorită a celor ce prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti ajungeau la purificarea şi iluminarea cugetului. Marian Traian era ca un râu lin la suprafaţă care îşi limpezea apele de orice mâl lumesc, în taina afundului său, pentru a se vărsa pur în „apa mării iubirii divine”, geamăn sufleteşte cu Marin Naidim.

Nicu Mazăre căuta cu asiduitate uimitoare relaţiile armonice dintre cele noi şi cele vechi cunoscute duhului lui, pentru a adăuga încă o nestemată la cununa lui nevăzută. Delu Bălan părea un singular, dar era nedespărţit prin prezenţă în familia dragostei de Dumnezeu, cu ochii plini de lumină. Ion Schiau era în stare să moară în fiecare zi şi în fiecare zi să învie pentru Hristos şi neam. Ion Ianolide se încleşta ca un cruciat, urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-i sânge. Un altul privea la fiecare dintre ceilalţi ca la o taină al cărei înţeles se lupta să-l descifreze în mintea lui, după planul lui Dumnezeu, bucurându-se că i-a fost dat să se împărtăşească de cele ascunse înţelepţilor lumii acesteia, dar descoperite pruncilor. Şi fiecare din cei pe care nu-i mai pot înşira acum duceau în tăcere, neştiuţi de oameni, dar cunoscuţi de Dumnezeu, păcatele neamului acestuia, pentru a le arde pe altarul ispăşirii de bunăvoie. Iar Valeriu Gafencu ardea, zic încă o dată. Ardea… ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale ale fiinţei lui.

Valeriu nu dăruia, se dăruia.

Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar. La începutul prieteniei noastre, voind să mă spovedesc pentru a mă putea împărtăşi, cercetându-mi cugetul, am găsit o stare de îndoială pe care o aveam asupra sincerităţii manifestărilor duhovniceşti ale lui Valeriu. Mi se părea că unele din formele pe care le îmbracă viaţa lui duhovnicească au uneori ceva artificial şi chiar ostentativ. I-am descoperit vinovăţia gândurilor mele. M-a ascultat cu atenţie; la sfârşit, plângând, m-a îmbrăţişat şi, rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată tulburarea pe care mi-o provocase: „Sunt vinovat în faţa lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ţi-am provocat-o. Îţi mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de care nu eram conştient cu adevărat, căci nu numai prin păcatul propriu-zis poţi sminti pe cineva, nu numai cu cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu virtuţile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului fratelui care se poate sminti din pricina libertăţii tale, tu fiind încredinţat că faci binele”. Am sesizat ideea din epistola Sfântul Apostol Pavel către Corinteni (de la capitolul 8); mai târziu aveam s-o înţeleg: toţi Sfinţii Părinţi făcuseră din ea un dreptar al vieţii lor în comunităţile călugăreşti şi pustniceşti mai ales.

Era în Iulie 1946. Începusem a doua sapă la vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi dintre camarazii simpatizaţi de noi toţi pentru buna dispoziţie pe care o creau totdeauna acolo unde se aflau. Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze în cuvinte vulgare sau dure. Apartenenţa regională le favoriza suficient material pentru dispute hazlii. Vişan era oltean, Vilescu prahovean. Într-o zi, săgeţile lor s-au înveninat. Glumele au degenerat de la înţepături fine, fără adresă directă, la ironii şi zeflemisiri cu adresă la persoană şi până la urmă cu insulte directe. Diavolul ce altă treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre oameni. Fiecare îl acuza pe celălalt de lipsă de bun simţ, inconştienţă şi alte acuze jignitoare.

Discuţia se purta totuşi pe un ton redus. Vântul adia şi ducea frânturi de expresii la urechile celor ce lucrau mai aproape de ei. Ne era jenă de cele întâmplate şi ne uitam neputincioşi unul la altul, neştiind cum să aplanăm tensiunea între cei doi. Valeriu Gafencu era în urma lor pe un rând alăturat şi auzise toată disputa dintre cei doi. Când au ajuns la capătul parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a ieşit în faţa celor doi camarazi şi îngenunchind, cu emoţie în glas i-a implorat: „Vă rog să mă iertaţi că am auzit cuvintele, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-aţi spus unul altuia”. Cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat pe fiecare în parte şi s-a întors la lucru. Cei doi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt. Cu glasuri sugrumate şi-au cerut iertare de la noi toţi. Acestea erau lucrările Duhului făcute prin Valeriu în comunitatea noastră, viaţă sfântă de iubire între mădularele trupului mistic al lui Hristos. O, Dragoste sfântă, cum ştii Tu să sfărâmi lucrarea celui rău cu simplitatea manifestărilor Tale!

Dornici să cunoaştem marile spirite creştine ale neamului nostru făceam escapade duhovniceşti cu îndrăzneală temerară, care ne-ar fi putut costa sancţiuni grele sau execuţia, căci puteau fi interpretate ca evadare. Părintele Arsenie Boca, ctitorul Filocaliei româneşti, cum îl numeşte părintele profesor (doctor) Dumitru Stăniloaie, ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l vedem şi să-i mulţumim, împărtăşindu-ne şi din cuvântul lui de învăţătură. Din colonia de la Galda de Jos Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au plecat într-o sâmbătă dimineaţa, tăind munţii şi pădurile în linie dreaptă până la Sâmbăta, pe jos. Cu Nicu Mazăre şi Iulian Bălan am trecut peste culmile Trascăului până la Râmeţ, unde părintele Oţea reconstruia din albia râului Geoagiu Mânăstirea ortodoxă distrusă de armatele Mariei Tereza, aşa cum i se descoperise în vedenie la Sfântul Munte Athos, ca şi părintelui Arsenie Boca pentru Mânăstirea Sâmbăta. După întoarcere, Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace – vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţe, – ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea. (…)

Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut.

A fost un sfânt. Este un sfânt.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 179-185)

Valeriu Gafencu – Portret de familie

Mă numesc Valentina Elefteriu, fostă Gafencu, sora cea mai mare a lui Valeriu Gafencu. El era cel dintâi, apoi eu, Eleonora şi Elisabeta. Am să încerc să fac o notă biografică asupra familiei, pe scurt.

Sunt născută în Sângereni, în 1921 , într-o familie, aş putea spune, creştină. Tatăl meu a fost deputat în Sfatul Ţării, a luptat pentru Unirea Basarabiei cu România, dar situaţia a fost de aşa natură, încât a fost deportat în ’40 şi nu am mai ştiut nimic de el. Şi nu mai ştiu nici până astăzi. Mama noastră, o bună creştină, o bună gospodină a crescut patru copii.

Dar mă voi opri asupra subiectului important, fratele meu. Valeriu a avut o copilărie, ca toţi copiii, frumoasă; părinţii au reuşit şi au căutat să-i creeze o viaţă plăcută, o viaţă cinstită, corectă. Şcoala primară a făcut-o în Sângerei, liceul la Ion Creangă din Bălţi. Poate unii dintre dumneavoastră îl cunosc după cărţile care sunt scrise despre Valeriu, în care este redată destul de amănunţit situaţia lui Valeriu. După ce a terminat liceul şi a dat bacalaureatul, el tare mult şi-a dorit să fie aici în România ca să-şi urmeze studiile pe care le-a făcut la Iaşi, ca student al Facultăţii de Drept, unde s-a evidenţiat prin comportare, prin corectitudine, prin felul de a înţelege viaţa într-un fel cinstit.

A căutat să se împrietenească cu cei mai buni studenţi, cu cei mai buni copii, elevi de vârsta lui de 19, 20 de ani – atâta avea – fiind printre studenţii cei mai buni. Se poate scoate în relief sau arăta acest lucru prin profesorul Anghelescu care a spus că nu a avut un asemenea element de când este profesor. Asta a fost în timpul procesului care l-a susţinut, fără să aibă alţi avocaţi. Numai mama mea a putut fi la Iaşi şi a auzit cele ce se spuneau despre fiul ei şi bineînţeles că venea foarte încântată. Într-o şedinţă pe care a avut-o cu elevii de la liceul militar, cărora a căutat să le inspire tot aşa, multă corectitudine, să fie nişte elevi silitori, nişte elevi buni, cineva până la urmă l-a demascat şi a spus că aceasta era o şedinţă de frăţie de cruce.

Aşa a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, fără drept de apărare, fără vreun avocat care să-i susţină cauza. Era pur şi simplu dorinţa lui de a fi un exemplu bun pentru toţi studenţii, pentru toţi elevii.

Intrat în închisoare, la început la Aiud, unde era foarte mare severitate şi acel copil, acel student care era plin de viaţă se întreba la un moment dat: „Pentru ce am ajuns eu aici? Pentru ce am fost eu închis? Eram un model, un exemplu pentru ceilalţi prin felul de a mă comporta, de a privi viaţa”.

La Aiud a fost chinuit tare mult, a fost izolat. În ’42-’43 a fost ţinut la aşa-zisa zarcă, unde l-a ţinut trei ani dezbrăcat, pe ciment şi bineînţeles nemâncat. Spunea la un moment dat, când a putut să ne scrie, că: „Aş mânca o pâine cât o vacă de mare”. Aşa de nemâncat era şi în chinurile lui striga: „Mama, mi-e foame şi mi-e frig”. Bineînţeles că nu putea să fie ajutat de nimeni.

Ştiţi când a început el într-adevăr să creadă mult, mult în Hristos şi în Dumnezeu? Dacă a văzut că oamenilor nu a putut să-şi spună durerea, atunci a început să se roage mult la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi tăria, dă-mi puterea să rezist!”

A fost o perioadă când el putea să scrie acasă, chiar la Sângereni. În primul volum al lui erau scrisorile care erau adresate chiar la Sângereni. Cum au ajuns nu-mi dau seama, la sora mea Eleonora, care le-a adus în cele din urmă în ţară şi i le-a dat lui Nicolae Trifoi care a stat 6 ani în aceeaşi celulă cu Valeriu. Din ele au putut să extragă sfaturile, scrisorile care erau cenzurate, prin care el ne îndemna ce să facem noi, mai ales mama care îşi avea copilul închis, iar noi, trei fete – Eleonora, Elisabeta şi eu care eram studentă la Iaşi. Mie mama îmi spunea: „Lasă că mă descurc eu, du-te şi-ţi termină studiile”. Noi am reuşit până la urmă să terminăm studiile, sora cea mică e infirmieră, Nora a făcut conservatorul şi e asistentă, eu – profesoară. Era foarte liniştit şi bucuros că eu amintrat în învăţământ, că puteam să ne descurcăm mai uşor, deoarece mama nu avea nicio pensie, niciun venit.

Aveam în schimb avere multă, tata a fost deputat în sfatul ţării, 50 de hectare. Tata a lăsat în Basarabia 50 de hectare, casă cu etaj. Când a venit refugiul, eu eram aici la Iaşi, iar mama era cu căruţa şi cu cele două surori şi a venit la mine la Iaşi. Eu am luat caii şi căruţa, m-am dus la prefectură şi mi-a dat un colţişor la Grădişte Vâlcea, apoi la Ploieşti, unde au fost primii mei ani de învăţământ.

Vorbind despre situaţia lui Valeriu din închisoare, el a ajuns să fie credincios, numai în situaţia chinurilor de acolo, de la Aiud. Pe urmă a trecut la Piteşti, unde s-a încercatreeducarea, dar nu mai avea cum să-l reeduce, căci el se îmbolnăvise tare la Aiud, de TBC. În cele din urmă a fost transferat la Târgu-Ocna, unde era un regim ceva mai blând, dar nu-l mai ajuta, fiindcă el era deja un schelet. Însă nu mai fusese chinuit cum a fost la Aiud. Situaţia lui de bun creştin chiar până la sacrificiu a fost datorită situaţiei grele în care a fost ţinut. Imaginaţi-vă că atunci când aveam 22 de ani, m-am dus la directorul închisorii, pentru că nu-mi dădeau voie să mă duc să vorbesc cu Valeriu şi i-am spus: „Uitaţi, sunt sora lui Valeriu, sunt Valentina, vreau să vorbesc şi eu cu el”. Directorul închisorii a aranjat lucrurile acolo şi în interiorul administraţiei mi-a dat o cameră separată unde am stat mai mult de vorbă cu Valeriu. El îmi spunea: „Asta-i viaţa, asta mi-am ales-o eu, asta trebuie să duc, dar mă simt bine”. Cum bine? Mă uitam în ce hal era el; a dat şi cămaşa de pe el.

De acolo, revenind la Târgu-Ocna, primise cineva streptomicină şi i-a oferit-o lui. Dar el atunci a zis: „Eu şi aşa am ajuns în halul în care am ajuns, vino să iei tu streptomicina”. Şi a dat-o unui evreu, Wurmbrand, care a trăit până la 92 de ani. Valeriu însă a murit la vârsta de 30 de ani, pe 18 februarie 1952. Am primit vestea la Dobroteşti, comuna lui Ioan Ianolide, care mi-a fost logodnic şi l-am aşteptat 18 ani, dar cu doi ani înainte de a se da decretul din ’64, m-am căsătorit. El m-a găsit căsătorită; a fost o lovitură grozavă pentru el, dar căsătoria e sfântă şi nu se poate desface.

Şi ceva foarte important despre Valeriu este că el a ştiut ziua când va muri şi i-a spus lui Ion Ianolide: „Ioane, te rog fă-mi rost de o cămaşă, că eu pe ziua de 18 voi muri”. Şi Ion într-adevăr a pregătit ce trebuia în ziua de 18 februarie. Valeriu a dorit să-şi poată lua la revedere de la prietenii de suferinţă. Unul din gardieni care era zbirul din Târgu-Ocna, s-a făcut dispărut în acea zi şi într-adevăr toţi au reuşit să treacă să-şi ia la revedere de la prietenul lor. Chiar şi doctoriţa a venit; pentru fiecare avea o vorbă bună, deşi era schelet, deşi a fost jignit, tot timpul a stat deoparte; asta a fost poziţia lui. Şi gândul numai şi numai la Dumnezeu a fost tot timpul; acoloa fost salvarea pentru el şi pentru lumea întreagă. A iubit pe toată lumea, fără să facă deosebiri; şi streptomicina el a oferit-o unui evreu, n-a făcut deosebire de religie, de rasă, de credinţă, de nimic. Pentru el toată lumea a fost absolut la fel şi era iubit absolut de toţi. Acesta a fost Valeriu. În câteva cuvinte eu am să vă mai reţin puţin, citind ca să vedeţi de aicea, sufletul lui cumva şi gândul lui. Şi poezia este intitulată: „Mi-s ochii trişti” şi este compusă chiar de el, când a încercat să pună în versuri chinurile lui şi situaţia lui. Zice:

„Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită
De grea şi-ndelungă aşteptare
Şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să urc Golgota până sus
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.

Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt.
Cu Magdalena, ca şi altădată
Îngenunchez’naintea Ta plângând.
Şi-s fericit şi plâng cuTine-n gând”.

Aici se vede dragostea lui pentru Hristos, pentru Dumnezeu şi pentru toată lumea. Cu toate greutăţile pe care le avea mama, îi trimitea câte un pachet. I-a trimis o bundiţă din blăniţă, pe care a oferit-o unuia care trăieşte acum în Franţa, nu-i mai știu numele; a fost un cumnat la el şi pomenea că datorită lui Valeriu, încă mai e în viaţă. Mă rog, tot aşa l-au ţinut în frig şi acesta s-a dezbrăcat şi i-a dat bundiţa lui. A avut un suflet mare, un suflet deosebit, n-a ţinut cont că poate mama sau noi mai greu procuram ceea ce-i trebuia lui. El ne-a scris mai multe scrisori în care ne spunea gândurile lui. Ne spunea că intenţionează să se facă călugăr. Aşa a fost dorinţa lui, dar n-a apucat, pentru că boala l-a doborât. A fost operat de apendicită pe viu. După ce a fost operat a fost dus la spitalul dinTârgu-Ocna, căci acolo nu aveau cu ce să fie operat. Făcuse crize puternice şi după ce a terminat operaţia a spus: „Domnu’ doctor, m-aţi operat pe viu”. „Bine, domnule, de ce nu-mi spui? Că vă făceam anestezie?” Şi într-un cărucior cu două roţi l-au transportat înapoi la spital, l-au chinuit. Imaginaţi-vă, dacă a intrat la nici 20 de ani în închisoare şi la 30, a ştiut data când va muri şi a fost pus într-o ladă acolo cu alţii, şi îngropat. A spus lui Ion: „Ioane, să-mi pui în gură cruciuliţa de argint care o am, s-o pui în partea stângă în gură. Dacă voi fi dezgropat, să fiu recunoscut prin această cruciuliţă, pe care veţi găsi-o la mine”. Dar n-am reuşit să aflăm, pentru că a fost aruncat într-o groapă comună, acolo la Târgu-Ocna.

Cât timp a stat la Galda, unde lucra la vie, pe urmă la Târgu-Ocna, el a avut nişte vedenii: Spre exemplu spunea către unii care nu se ştia că vor fi eliberaţi: „Uite, în ziua cutare, să ştii că va fi eliberat”. Şi s-au realizat ce a spus. Aşa, nu că fac un fel de propagandă, dar cumva parcă stau de vorbă cu Valeriu şi când am vreo greutate îi spun: „Valeriu, hai ajută-mă!”. Şi imediat mi se realizează ce-mi pun în gând. Îl am prea prezent. Asta e situaţia. Apoi nu exista scrisoare în care să nu spună întâi că el este foarte credincios, crede în Dumnezeu. Când a fost posibil să mai comunice cu noi, nu exista scrisoare în care să nu ne îndemne să fim cinstite, să fim corecte, s-o ascultăm pe mama în sfaturile ei şi ce să facă cu averea care era acolo: „Uite, mamă: asta arendezi, asta dai în parte sau să opreşti, că vor fi timpuri grele şi să aveţi cu ce să vă descurcaţi, ce să mâncaţi. Dardorinţa lui era să facă bine la toată lumea, căci mama fiind singură, nu uita să ne sfătuiască întocmai ce să facem noi, cum să ne organizăm viaţa. Şi, într-adevăr, fiecare am reuşit să ajungem bine la liman, să avem soţi buni, să avem căsnicii frumoase, nepoţi care nu ne-au făcut de râs. Vă fac şi destăinuirea asta că în viaţa mea de cadru didactic, nu am avut o pată, o reclamaţie sau o nemulţumire în 36 de ani de învăţământ. Mă întâlnesc şi acum, la vârsta mea de 87de ani cu părinţi, cu elevi: „Ce frumos ne-aţi învăţat, ce frumos ne-aţi sfătuit”! Nu m-au făcut niciunul de ruşine vreodată; să apuce să fie vreun derbedeu. Şi dumneavoastră sfătuiţi-i pe copii, năzdrăvanii din ziua de astăzi. Nu ştiu dacă aş putea rezista în învăţământ în ziua de astăzi cu elevi din ăştia: să fie obraznici, să nu asculte de un sfat.

Despre viaţa lui Valeriu puteţi afla detalii din cărţile scrise despre el. Volumul unu, care este scris de Nicolae Trifoi, conţine realităţi în baza scrisorilor primite de la el, deşi erau cenzurate scrisorile. Al doilea volum conţine date, culese de monahul Moise de la Oaşa; foarte documentat, dar în schimb nu mai sunt scrisorile pe care le trimiteam noi, pentru că erau trimise la Sângerei, la Făgăraş; foarte frumos, un volum mai mare. Foarte mult scrie şi Ion Ianolide, în „Întoarcerea la Hristos”, ei fiind foarte apropiați. Apoi volumul care a apărut acum „Deţinutul profet”, scris tot de către Ioan Ianolide. Aşa că se pot procura aceste cărţi şi se poate afla viaţa lui mai amănunţită, credinţa şi chinurile pe care le-a îndurat.

(Valentina Elefteriu – Revista Atitudini, numărul 7 din 2009)

Străinii care l-au cunoscut, vorbeau de el ca de un sfânt

Este numele foarte cunoscut al unui tânăr basarabean din Soroca, absolvent al unui liceu militar. În 1942 l-am găsit la Aiud. Frumos, înalt, cu ochi albaștri plini de viață mi-a atras atenția când l-am cunoscut. Smerit, cu preocupări spirituale deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni, voia să rămână pe o linie de onoare și a rămas tot timpul. Oriunde era ceva deosebit și frumos de făcut era prezent.

Era tânărul care pe zi ce trecea stârnea admirația tuturor. Erau în temniță și atitudini rele, criticabile. Le știa. Era cu ochiul deschis, dar nu osândea pe nimeni. Citea numai Biblia și cărti religioase. Era foarte inteligent și prindea repede sensul just al textelor sfinte.

Convorbirile cu el erau o plăcere. L-am îndemnat să nu rupă legătura cu literatura noastră si cu unele cărți științifice de valoare, adică să citească și altceva decât literatură religioasă. Dar el a refuzat. „Dacă am cele mai bune bucate, de ce să recurg la surogate?” a spus el. „Dacă ceea ce citesc mă satisface deplin, nu mai doresc nimic altceva. Dumnezeu se găsește oriunde, dar mai ales în revelația Sa scrisă, în Biblie. Aici avem privilegiul să-l căutăm pe El. Afară, de vom ajunge, vom mai vedea”. Şi mergea înainte pe drumul lui.

La distrugerea canalului din interiorul temniței a lucrat în echipă cu mine. În pauze, când ne odihneam, eram încântat privind pe acest tânăr atât de frumos, bine făcut, ca un brad, cu fruntea lată, ochii senini și preocupări atât de frumoase.

După 1948 a fost luat de la Aiud. Nu știu unde l-au dus. A trecut prin Jilava. A încântat pe toți care l-au cunoscut. Străinii care l-au cunoscut, adică nelegionarii, evreii sau alții, vorbeau de el ca de un sfânt. (…)

Rămâne un nume pe care cei ce l-au cunoscut îl vor pomeni cu venerație. Şi acum parfumul minunat al întâlnirilor cu acest tânăr mai stăruie în inima mea.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Valeriu ne-a arătat calea ce duce la mântuire

Valeriu era o fire entuziastă. Făcea parte dintre aceia despre care frecvent se spune că umblă cu capul în nori. Nu era o fire practică, nu l-am văzut cosând cu acul, nu împletea lână, nici rufele nu ştia să şi le spele, mai mult le morfolea, dar în realităţile spirituale era prezent şi avea o conştiinţă trează. Era o fire de poet. Ştiut este că, pe scara desăvârşirii, poeţii sunt pe prima treaptă de jos, apoi urmează celelalte categorii: eroii, profeţii, sfinţii; aşa am citit undeva – Iovan Ducici – şi mi se pare adevărat. Poeţii care-şi împlinesc cum trebuie menirea, înfrumuseţează viaţa, înalţă pe om. Valeriu făcea chiar şi poezii. Scria în vers alb, dar şi în formă clasică. […]

Valeriu ne-a arătat calea ce duce la mântuire: iubirea creştină. Iubirea era un cuvânt de ordine, îl spunea în toate împrejurările, şi-n scris şi verbal, era în loc de salut, de la revedere şi de orice.

Când a intrat în închisoare, era îmbrăcat cu un costum dintr-o stofă englezească, vernil. Îi şedea bine, dar nu se mai simţea bine în nişte haine şic şi a căutat să scape de el. Eram în colonie la Galda. Într-o zi a întâlnit un om sărac şi-a venit la colonie fără haină. O dăduse. Când l-am întrebat unde îţi e haina, el mi-a răspuns cu un cuvânt din Pateric: ”am trimis-o înainte”, adică a dat-o de pomană, ca s-o găsească în cer când se va duce acolo. L-am mustrat acuzându-l de lipsa dreptei socoteli, căci familia lui se zbătea în lipsuri: ”mai bine o dădeai unei surori să-şi facă o jachetă”, dar el a rămas tot la gândul lui c-a făcut bine, spunând că de-ai săi are grijă Dumnezeu.

Tot pe-atunci, o ţigancă i-a ieşit în drum, cerându-i un chibrit. Şi el a băgat mâna în buzunar şi tot mărunţişul pe care îl avea a promis că i-l va da ei daca aruncă pachetul de ţigări şi îl calcă în picioare. Ceea ce ţiganca a făcut, luându-i banii. Ştia şi el că ţiganca, cu banii aceia, îşi va lua alte ţigări. Totuşi, el a fost mulţumit că a încercat să stăvilească răul, că poate ceva i-a dat de gândit femeii aceleia cu privire la fumat, că-i păcat.

La închisoare la Aiud, vorbesc de anii când se mai respecta cât de cât regulamentul, adică până în anul 1948, eram scoşi din celule la aer curat, aproximativ o oră pe zi, după care, treptat-treptat timpul acesta s-a micşorat, până a ajuns la 10-15 minute şi erau zile de-a rândul când nu ne mai scotea deloc la aer. În curtea închisorii se afla un rond de flori, dar fără flori. Creştea pe el nişte iarbă neîngrijită de nimeni. Fusese la mijloc şi o troiţa făcută de cei care ne precedaseră şi pe care i-a făcut dispăruţi balaurul, şarpele cu ochelari. A dispărut și troiţa într-o noapte, au făcut-o zob comuniştii. Rămăsese, cum vă spun, rondul orfan şi de flori, şi de cruce. Valeriu, întors de la plimbarea în jurul rondului, a adus în celulă un smoc de iarbă în care se afla şi o păpădie şi nişte traista ciobanului. Mi le-a arătat cu faţa radioasă, spunând: ”Uite ce flori frumoase am adus eu!”. El vedea frumosul şi acolo unde nu era. Sau poate era, dar nu-l vedeam noi. El avea ochi să-l vadă. Natura e frumoasă într-adevăr, dar trebuie să fii dotat cu nişte antene speciale ca să poţi recepţiona tainele ascunse ale creaţiei. Valeriu avea această capacitate de recepţie a frumosului din natură, pentru că Valeriu iubea natura şi natura nu se descoperă decât celor care iubesc sincer.

În colonie la Galda, duminica, se scula cu noaptea în cap şi se ducea pe câmp să adune flori. Venea cu picioarele ude de rouă şi cu braţul plin de flori. Ca să le ducă la biserică. Mă-ndemnase să fac si eu la fel. Adunasem şi eu maci roşii, dar eu mă simţeam parcă jenat să merg cu braţul de flori prin satul acela. El nu. El făcea lucrul acesta foarte natural, el nu simţea nici un fel de jenă, nu avea simţul ridicolului. El însuşi era un element al naturii. Făcea parte din cadru.

Era un tip de visător incorigibil. Un fel de Don Quijote. L-am auzit deseori citând un paradox din Cervantes: ”alerg prin temniţi după libertate”. Lui i se potrivesc versurile referitoare la moartea lui Don Quijote:

”Iar eu, trăgând să mor, alături de-o veche lumânare
Voi auzi pe Sancho plângând şi pe preot:
Cum a putut să-ncapă un vis atât de mare
în trupul ăsta firav şi slab de Don Quijot?”.

Cânta. Fredona des Serenada de Schubert sau diverse imnuri religioase: ”La râul Babilonului”, ”Cu noi este Dumnezeu”, ”Doamne al puterilor” etc. Improviza chiar el melodii proprii, dar toate erau într-o tonalitate minoră. Cântece lumeşti nu l-am auzit cântând, parcă nu făcea parte din lumea aceasta.

Citise mult în viaţa lui, dar acum – cât s-a mai putut citi în Aiud până în 1948 – nu mai citea decât o singură carte, Biblia, şi ce era în legătură cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Şi se ruga. În colonie, mergea între ruinele unei vechi biserici părăsite, ce se afla pe un deal, într-o lucernişte a coloniei – n-avea acoperiş, era expusă ploilor şi intemperiilor – şi se ruga acolo.

Când venea cineva de-acasă pe la el, aborda cu ei totdeauna probleme de credinţă, căutând să convingă pe fiecare de importanţa mântuirii. Spunea către mine că, chiar dacă nu reuşim noi să schimbăm lumea, măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simtă bine când săvârşeşte răul, să creăm probleme, să-şi pună întrebări, să-şi schimbe paşii.

Făcea mult caz de conştiinţa păcatului, pentru că erau mulţi care considerau păcate numai curvia, hoţia şi crima şi mulţi nu se recunoşteau păcătoşi, fie că nu le aveau pe acestea, fie că le minimalizau, neacordându-le importanţa cuvenită. Dar pierdeau din vedere că mai sunt şi altele, şi poate mai mari decât acestea, cum ar fi mândria: ”Celor mândri, Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har”. Pe omul care se grozăveşte, Domnul îl lasă singur şi fără El o să-şi dea seama că nu poate face nimic şi-atunci o să strige la El. De la el am deprins obiceiul de a ne spune frăţeşte tot ce aveam pe suflet. Practicam cum s-ar spune, mărturisirea frăţească: ”Mărturisiţi-vă unii altora păcatele”. Mi-am cultivat în felul acesta, la îndemnul lui, curajul moral.

(Marin Naidim – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003, pp. 82-85)

Valeriu și darul înainte-vederii

Bolnav de TBC, pe la începutul lunii mai 1951, am ajuns la Târgu-Ocna. În cele trei luni şi jumătate cât am stat înaceastă închisoare l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu. Fusesem prevenit de ceilalţi că este un sfânt în viaţă. Lucrul acesta l-am simţit şi îl mărturisesc şi eu. Din mai multele întâmplări deosebite trăite în preajma lui, o să mă opresc doar la câteva.

În discuţiile pe care le-am purtat, mi-a vorbit adesea şi m-a îndemnat să spun rugăciunea lui Iisus. M-a sfătuit să fac această rugăciune folosind o anumită tehnică; cu mâna pe puls, fiecare bătaie trebuia însoţită cu un cuvânt al rugăciunii. Mă străduiam şi eu să spun rugăciunea în timpul în care stăteam întins pe pat şi nu aveam altă ocupaţie. Când ne întâlneam, Valeriu mă întreba despre rugăciune. Îi spuneam că mă silesc, dar cu toată străduinţa mea nu am ajuns să spun rugăciunea aşa cum trebuie, adică cu inima.

– Fii atent, mi-a spus el, va veni un moment în viaţa ta, când fără să provoci inima, ea va cânta singură rugăciunea şi tu o vei auzi.

Aceste cuvinte ale lui, pe care nu le-am prea luat în seamă, au fost o adevărată profeţie. După eliberarea din închisoare mi s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Nu aveam voie să ies din perimetrul stabilit de Securitate. Într-o zi nu am mai ţinut cont de această interdicţie şi m-am dus să vizitez un prieten. Când m-am întors acasă, am găsit-o pe mama îngrijorată. Securitatea mă căutase şi cum nu m-au găsit, l-au luat pe tata lăsând vorbă să mă prezint a doua zi la ei. A doua zi m-am dus la Securitate. M-au băgat într-un fost garaj, transformat într-un fel de sală de şedinţe. Apare o haită de vreo 5-6 securişti, se aşează şi încep întrebările de rutină. În timp ce le răspundeam, s-a petrecut un lucru deosebit. Parcă am fost învăluit într-un fel de sferă luminoasă. Am simţit un parfum ceresc, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte. În timpul acesta îmi auzeam inima cântând rugăciunea:

«Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».

Mă simţeam foarte uşor, ca şi cum legile gravitaţiei fuseseră suspendate. Securiştii nu-şi dădeau seama ce se petrecea cu mine şi continuau să-mi pună întrebări. Interesant e faptul că auzeam că mi se pun întrebări, dar nu înţelegeam ce mi se spune. De asemenea îmi auzeam vocea răspunzându-le, fără să ştiu ce spun. Starea aceasta deosebită a durat trei, poate chiar patru ore. La un moment dat, unul dintre ei a spus:

– Să lăsăm asta!

În momentul acela starea a dispărut şi lucrurile au reintrat în normal. Securiştii au plecat. La anchetarea mea asistase şi un plutonier însărcinat cu paza. Rămaşi singuri, pe când ieşeam din cameră mi-a spus:

– Şefule, dacă în România ar exista numai o mie de inşi ca dumneata, praful s-ar alege de Securitate!

Ce întrebări au putut să-mi pună? Ce am răspuns eu? Nu ştiu. Mi-am amintit cum Hristos spunea apostolilor să nu se îngrijoreze când vor fi duşi la regi şi împăraţi pentru că li se va da cuvânt căruia nimeni nu va putea să-i stea împotrivă. Mi-am amintit de asemenea că Valeriu îmi proorocise despre momentul acesta atunci când mi-a spus că îmi voi auzi inima cântând rugăciunea lui Iisus.

Despre darul înainte-vederii pe care îl avea îmi dădusem seama şi din alte situaţii. Odată, de Înviere, eram la el în cameră. El stătea întins pe pat, iar eu priveam şirul de lumini al credincioşilor care coborau cu lumânările aprinse de la schitul de pe Măgura. Din patul său, Valeriu nu avea cum să vadă acest spectacol şi eu îi povesteam ce văd. La un moment dat m-am oprit. Atunci, privind în ochii mei, a început să-mi descrie el în continuare ceea ce vedeam.

– Ia uite, acum au ajuns la o serpentină, acum fac un ocol.

Stând în pat şi uitându-se la mine, îmi descria cu exactitate tabloul acesta al creştinilor care se întorceau cu lumânările aprinse de la schit. Lucrul acesta m-a impresionat deosebit. Dar nu a fost numai asta.

Într-o zi i-am povestit ceea ce visasem cu o noapte înainte. Visul acesta era o repetare a unuia mai vechi, de înainte de arestare. Cu o noapte înainte de a fi arestat m-am visat într-o biserică. Am petrecut mai mult timp uitându-mă la picturile de pe pereţi. Am încercat apoi să ies din biserică. Am dat ocol bisericii pe dinăuntru, căutând să ies, dar nu am găsit nici o uşă. Tot încercând să ies fără succes, m-am trezit. Dimineaţa i-am povestit mamei visul.

– Asta-i închisoare, mamă! – spune ea.

În noaptea următoare, pe la miezul nopţii, am fost arestat. LaTârgu-Ocna visul s-a repetat. Se făcea că eram în aceeaşi biserică, i-am recunoscut picturile. Încercam iarăşi să ies din biserică. De data asta am reuşit. Nu ştiam cum să înţeleg visul. Semne de eliberare nu se întrezăreau deloc, ba, mai mult, îmi ajunsese la urechi un zvon că în zilele următoare urma să fiu mutat cu cei care veniseră de la Piteşti şi care încercau să înceapă reeducarea aici, la Târgu-Ocna.

Perspectiva aceasta mă îngrozea pur şi simplu. Mă gândeam chiar la sinucidere, îngrijorat, i-am povestit lui Valeriu visul şi i-am vorbit de temerile mele legate de posibilitatea de a fi mutat în cameră cu reeducaţii.

– Nu-ţi fie teamă, frate Octaviane! Mâine vei fi eliberat.

Am rămas siderat. M-am uitat la el, crezând că delirează din cauza temperaturii. Nu aveam nici un semn care să mă facă să sper că voi fi eliberat.

– Nu te mira, mâine vei fi eliberat! a repetat el.

Chiar aşa s-a întâmplat. A doua zi a intrat în cameră un căpitan de Securitate şi a întrebat:

– Care eşti, bă, Anastasescu? Fă-ţi bagajul!

M-au dus la Bacău, de unde în aceeaşi zi – aşa cum a spus Valeriu – am fost eliberat.

(Mărturie dată de Octavian Anastasescu, monahului Moise în februarie 2006 – Valeriu Gafencu. Sfântul Închisorilor, pag. 110-112)

Valeriu Gafencu, unul din ”sfinţii închisorilor”

Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. Pentru că mai uşor renunţi la viaţă când ai timp îndelungat de trăit! Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse, dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată! Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi! Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor! Nu ştiu. Au fost mai buni.

N-a fost cameră în care tinerii – şi mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea ”cafeaua” de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine – odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude, la care şi lighioanele s-ar uita cu silă – singurele alimente ce le puteam oferi.

Până ce – şi au trecut mai bine de trei ani – m-am învăţat să mănânc arpacaş, ei m-au ţinut în viaţă. Şi fără a face caz.

Cu totul din întâmplare, Dinu Pillat, de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu. La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici până în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa şi pe gardieni: ”copiii care-şi batjocoresc părinţii„. I-a fost din ce în ce mai rău – boala evolua repede – şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte.

Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima.

Înainte de a-şi da sufletul, cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm, Filipescu l-a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După câteva săptămâni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial.¹ De la Ioan Ianolide aflu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din ”sfinţii închisorilor”.

(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)

---

1. Despre întoarcerea la credință a lui Ene Filipescu, cu ajutorul lui lui Valeriu Gafencu în deosebi, mărturisește și Aristide Lefa: ”În această cameră şi-au sfârşit zilele zeci şi zeci de bolnavi, în majoritate tineri. Am stat în mijlocul lor şi i-am văzut murind. Nici unul, dar absolut nici unul nu s-a revoltat contra destinului şi cu atât mai puţin contra lui Dumnezeu. Au murit împăcaţi mărturisind pe Hristos, chiar şi Ion Filipescu, vechi socialist, care se pretindea ateu, singurul de altfel. Şi toate acestea datorită atmosferei spirituale la care, în cea mai mare măsură, a contribuit Valeriu Gafencu.” (Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor din România, de Nicolae Trifoiu, pag. 107).

Simpla prezență a lui Valeriu aducea pacea inimii și pacea minții

Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie – spuneau băieţii care au stat cu el în celulă – aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt. (…)

Cel puțin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune!

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București 2007, pag. 43, 46)

Valeriu – centrul vieții duhovnicești de la Târgu Ocna

Figura centrală care a dat nota acestei vieţi spirituale din întreg sanatoriul a fost Valeriu Gafencu. El era unul dintre cei mai grav bolnavi. Nu părăsea patul, încă de pe când fusese la penitenciarul Piteşti de unde fusese adus. El a fost centrul vieţii duhovniceşti din Târgu-Ocna. Ducea o viaţă creştină de adâncime, ce ne atrăgea pe toţi. Se născuse un curent spiritual, în puşcării, încă din ’41-’42, curent condus şi întreţinut de doi deţinuţi, un avocat şi un medic: Trifan şi Marian.

Aveau o linie filocalică de vieţuire. Li se raliaseră şi Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, studenţi pe atuncia, şi Marin Naidin, Virgil Maxim. Această direcţie spirituală s-a accentuat în perioada ’44-’47, când deţinuţii au avut o viaţă mai liberă. Au fost vizitaţi de familii; lucrau în aer liber, la Galda, la vie. Aveau dreptul la cărţi religioase, cum este “PATERICUL”. S-a format un curent de rugăciune intensă. Aşadar, când am ajuns la Târgu-Ocna, eram încunoştinţat că Valeriu Gafencu reprezenta acel grup de ‘trăitori’ de la Aiud.

Toată lumea era de acord că Gafencu cunoştea extraordinar de bine doctrina ortodoxă, dogmatica. Pe de altă parte, cunoştea bine tehnica Rugăciunii Inimii, pe care o aplica şi o preda şi altora. Mai toţi cei cu care a intrat în contact au fost iluminaţi de lumina aceasta pe care o răspândea. Nu ia putut rezista nicio minte, cât ar fi fost ea de isteaţă. De pildă, pastorul Wurmbrandt a stat în aceeaşi cameră cu Valeriu Gafencu şi în urma unor discuţii ce durau ore întregi, pastorul a trebuit să cedeze. Or, acest pastor – evreu botezat – a fost la un moment dat într-o situaţie foarte grea. Atunci a spus:

– “Aş vrea să intru în Împărăţia lui Dumnezeu pe aceaşi poartă pe care intră Valeriu Gafencu”.

(Pr. Constantin Voicescu – Chemarea lui Dumnezeu în temnițele comuniste, Vol I, de Mihai Rădulescu)

Ultimele clipe și sfârșitul lui Valeriu

Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainică bucurie lăuntrică. Chinul devenise mai blând. Înflorea pe faţa lui un zâmbet aducător de lumină. Răspândea în jur un duh de pace adâncă. Mergeam la el cu încredere şi nădejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui şi primeau putere şi întărire.

În noaptea dinspre 18 februarie am fost într-o stare de trezie, fără frământări, fără nelinişti, ci priveghind fără să-mi fi propus acest lucru. Dimineaţă eram deja îmbrăcat când temnicerul a deschis uşa. Am plecat liniştit, chemat tainic de Valeriu. Simţeam înlăuntru că ceva se petrece. Pe scări m-a întâmpinat un medic deţinut care mi-a zis:

– Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi se va sfârşi!

Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simţit nici durere şi nici spaimă, mi se părea că totul e firesc şi am răspuns:

– Ştiu! Când am ajuns la uşa camerei 4 Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat în piept, cu pleoapele lăsate şi zâmbea fericit, deşi unde de durere încă îi mai brăzdau fruntea. M-a simţit şi a deschis ochii:

– Bine ai venit, a spus el. Azi să stai lângă mine. Se termină alergarea!

– Bine,Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.

– Să ai grijă să se plinească toate după cuviinţă. În starea în care mă găsesc, eu pot uita ceva.

De fapt el n-a uitat nimic, ci m-a purtat şi pe mine pe cărările lui. Pe la orele 9 a chemat preotul, s-a spovedit şi s-a cuminecat strălucind de bucurie.

S-a dus vestea printre deţinuţi că va muri. În cameră era atmosferă de reculegere. Wurmbrand, care de obicei era în vervă, acum se aşezase moţ în pat şi cu ochii plini de uimire asista ca la o minune. Prietenii au venit rând pe rând să-şi ia rămas-bun. Până şi „reeducaţii” se îmblânziseră şi, impresionaţi, căutau şi ei să-l vadă. Iar temnicerul, care excela prin răutate, în ziua aceea s-a făcut nevăzut încât nimic nu a tulburat atmosfera de pace şi taină.

Valeriu îşi pierdea puterile din ceas în ceas dar sufletul îi era tot mai viu şi mai tare. De câteva ori a cerut apă, de câteva ori m-a rugat să-l masez pe spatele încovoiat. A vorbit de mai multe ori şi de tot atâtea ori s-a odihnit cu capul plecat în piept. Câţiva prieteni i-au cântat din melodiile sale. A ascultat şi parcă întruchipa el însuşi cântecul. Apoi a mulţumit cu recunoştinţă băieţilor.

– Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa! le-a spus el.

Unui tânăr de o rară curăţie i-a zis:

– Tu eşti o floare! Dăruieşte tot parfumul sufletului tău Celui ce ţi-a dat daruri atât de frumoase!

Altuia i-a spus:

– Nu te teme să te încredinţezi lui Hristos, căci toate nelămuririle tale vor primi răspuns şi vei înţelege viaţa şi lumea în Duhul Sfânt.

A venit şi un poet şi Valeriu l-a privit cu dragoste:

– Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creştină. Poeţii au mari daruri şi mari răspunderi. Slăviţi-L pe Dumnezeu şi toate lucrurile Lui!

Poetul a fost atât de emoţionat încât n-a reţinut ce-i spusese. Uimit, a ieşit afară şi m-a chemat rugându-mă să-i repet cuvintele lui.

A venit şi un medicinist protestant care-l îngrijise în ultima vreme:

– Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru dragostea cu care m-aţi ajutat, l-a întâmpinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntări teologice. Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aş bucura mult să reveniţi la Biserica cea adevărată.

Ori de câte ori începea să vorbească răspândea din el putere şi aceasta mă mişca. Harul era în el iar eu mă împărtăşeam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu şi fără intenţie, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

A venit şi Wurmbrand, plin de fiori şi evlavie cum nu era el de obicei:

– Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, şi nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în Împărăţia lui Dumnezeu să intrăm pe aceeaşi poartă!

Valeriu i-a răspuns:

– Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înţeleg frământarea dar vă rog să veniţi la Hristos că Pavel, fără şovăială, fără ocolişuri, fără rezerve. Să-L rugăm împreună pentru pocăinţa şi încreştinarea poporului evreu. Nici un neam din lume şi în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul Domnului să vă aducă la Adevăr.

Wurmbrand era adânc mişcat. S-a înapoiat în patul lui şi a continuat să-l privească pe Valeriu.

Pe la ora zece a fost vizită medicală. Era o doctoriţă cu suflet bun, pe care însă nu avea voie să şi-l deschidă faţă de noi. L-a privit pe Valeriu şi a înţeles şi ea că sosise ultima zi. Era vădit impresionată. Valeriu i-a spus:

– Vă mulţumim pentru toată grijă ce ne-o purtaţi. Poate că mâine va lipsi încă unul din camera 4. O ultimă rugăminte mai am pentru bolnavii de aici. Dacă s-ar putea să funcţioneze în această cameră o lumină pe timpul nopţii.

– Lasă tu lumină! s-a răstit un sanitar politruc.

Valeriu i-a zis şi lui:

– Nu vă supăraţi, dar această rugăminte vi-o adresăm şi dumneavoastră, căci şi dumneavoastră vă îngrijiţi de-atâta vreme de noi!

Era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să mai susţină capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci sentimentul că se dezvăluie tainele creaţiei, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susţinea, iar sufletul a avut sentimentul plinității. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu le voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment.

Cu ultimele puteri, Valeriu mi-a spus:

– În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici cauta să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!

Din când în când se oprea pentru a-şi reface puterile.

– Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om față de care am greşit cu ceva… gândesc cu multă dragoste la mama şi surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele… Testamentul meu este cuvântul de azi. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr… Rog oamenii politici creştini să ia seama la Hristos şi să urmeze învăţăturile Sale. Ei sunt încărcaţi cu foarte mari răspunderi…

Trecuse de ora doisprezece. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.

– Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la față şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:

– S-a sfârşit!

A ridicat ochii albaştri la cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote.

Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui Gherasim. În gură i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte în aşteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi deţinuţi de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ţinut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire.

La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri. Vestea despre viaţa lui a străbătut toate temniţele şi mulţi îl pomenesc cu evlavie. Amin!

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

via Fericiti cei Prigoniti