O perspectivă sociologică asupra proiectului legii Parteneriatului civil (uniunii consensuale)

By admin Last updated feb. 15, 2019

În contextul reluării dezbaterilor privind uniunile consensuale (parteneriatele civile), cu două noi propuneri legislative aflate pe rolul comisiilor Senatului (una asumată de USR și UDMR, a doua de ALDE), publicăm această analiză a proiectelor de lege sub semnătura d-nei sociolog Teodora Mîndru.

Prin intenția manifestă de asimilare a partenerilor cu soții și a grupului social astfel format cu familia întemeiată prin căsătorie, cu scopul de a obține aceeași recunoaștere juridică și socială, aceeași ocrotire din partea statului și aceleași drepturi – dar fără aceleași obligații și contribuții la binele social general – apreciem că inițiatorii urmăresc în fapt un scop similar cu legiferarea „căsătoriei” între persoane de același sex.

Acest demers legislativ urmărește:

schimbarea naturii juridice a căsătoriei de la act juridic nepatrimonial bilateral al cărui conținut este fix la un contract negociabil, deschis permanentei alterări.
deplasarea scopului familiei dinspre nașterea și creșterea copiilor, dinspre asigurarea interesului superior al acestora, către satisfacerea interesului partenerilor.
înlocuirea criteriului generozității față de societate prin asigurarea continuității biologice a acesteia cu criteriul satisfacerii interesului propriu al partenerilor.
introducerea în practica juridică a ideii că un grup social care „nu dorește” să se încadreze în legislația existentă poate pretinde o lege care să-i satisfacă dorințele, indiferent de circumstanțe.

Nu este demonstrată necesitatea legiferării propuse

În România nu s-a efectuat nicio cercetare privind necesitatea și suportul populației pentru reglementarea uniunilor consensuale, iar conform datelor disponibile, concubinajul este o în general situație provizorie (amânarea/probarea căsătoriei), nu o opțiune de viață. Din acest punct de vedere, Expunerea de motive la propunerea legislativă este serios viciată.

Motivul principal invocat în expunerea de motive ar fi acela că, întrucât „românii aleg din ce în ce mai mult să trăiască în familii de facto, dar fără protecția juridică aferentă unei relații recunoscute legal și înregistrate” atunci „este necesară adoptarea unui cadru legal special care să reglementeze parteneriatul civil.”

În continuare sunt furnizate ca argumente o serie de motive vagi, fără surse și date concrete, precum „anchetele sociologice apreciază un număr cel puțin dublu, între 7-10%.” sau „Conform datelor înregistrate de INS, în societatea românească există, alături de familia standard și alte tipuri de familie. Acestea din urmă sunt destul de des întâlnite, deși sunt nerecunoscute și neînregistrate legal”.

În realitate, potrivit datelor INS [1] de la ultimul recensământ, populația care trăiește în parteneriate neînregistrate reprezintă 3,5% din populație (723.168), în scădere cu 0,3% față de recensământul anterior. Prin comparație, 48% din populația României este căsătorită.

Acest concubinaj reprezintă, în general, o situație provizorie raportată la căsătorie (amânarea/probarea căsătoriei), nu o opțiune de viață; dintre concubini, numai 2,8% nu au fost niciodată căsătoriți, restul fiind văduvi sau divorțați. Totodată, până la finalul vieții, sub 0,2% aleg drept unic mod de conviețuire concubinajul.

Notăm că în România nu s-a efectuat nicio cercetare privind necesitatea și suportul populației pentru reglementarea uniunilor consensuale, aceasta fiind de altfel o contradicție în termenii sociologiei. „Necesitatea” legiferării este așadar exclusiv opinia inițiatorilor.

Nu există schimbări majore în societate după 1990 în ce privește familia

Nu au fost constatate, după 1990, schimbări structurale în familia românească sau în ce privește atitudinea față de aceasta.

Conform cu Expunerea de motive, „față de 1990 există schimbări majore în comportamentele populației referitoare la cuplu, viață sexuală, căsătorie: românii se căsătoresc mai puțin frecvent și mai târziu, au tot mai puțini copii, la vârste tot mai înaintate, trăiesc în gospodării mai restrânse și nu întotdeauna de tip familial. Astfel, nașterile în afara căsătoriei reprezentau 31,2% în 2014 față de 17% în 1993.”

Conform datelor INS amintite, vârsta medie a primei căsătorii a crescut într-adevăr cu aproape 2 ani, dar rata anuală a căsătoriilor a scăzut relativ puțin în ultimii 25 de ani: 1993 – 6,96%, 2017 – 6,4%. România se situează în continuare printre țările europene cu nupțialitate ridicată și rate relativ scăzute de divorț („doar” 22% din căsătorii se finalizează cu divorț). Creșterea într-adevăr masivă a nașterilor în afara căsătoriei, de la 17% în 1993 la 31,2% în 2014 situează România numai pe locul 7 din 29 (în ordine crescătoare) de state europene. Însă remarcăm și că este frecventă după 1990 amânarea căsătoriei până la apariția copiilor; astfel, doar 21% dintre copii (incluzând și pe cei născuți în familii destrămate ulterior) cresc în familii monoparentale. Totodată, există aceleași roluri în familie – părinți, copii, soț, soție – și aceleași relații – conjugale, filiale/parentale, fraterne.

Așadar în ciuda celor invocate, constatăm că față de 1990 nu există schimbări structurale în familia românească. Românii consideră în continuare familia drept „importantă și foarte importantă” (90%), resping poligamia (96%F și 94%B)[2]; consideră homosexualitatea imorală (82%)[3]; sunt împotriva legalizării „căsătoriilor” între persoane de același sex (83%) și împotriva adopțiilor copiilor de către homosexuali (87%); consideră căsătoria „uniunea între o femeie și un bărbat cu scopul de a procrea, crește și educa copii” (90%) și cred că legalizarea „căsătoriilor” unisex va avea efecte negative asupra moralei societății (80%)[4].

Atitudinea românilor față de căsătorie s-a confirmat la recentul referendum din octombrie 2018 prin votul covârșitor (92%) pentru definirea căsătoriei ca uniune heterosexuală monogamă, față de doar 6,3% care se opun acestei definiții. Deși referendumul nu a atins pragul de prezență necesar pentru a fi validat, proporția foarte ridicată a cetățenilor care susțin căsătoria exclusiv dintre un bărbat și o femeie, respectiv 3.531.732, constituie o forță socială care nu poate fi ignorată, cel puțin prin comparație cu cele 3.240.000 voturi în virtutea cărora guvernează principalul partid politic.

Scăderea ratei natalității, reală, sesizată în Expunerea de motive, necesită măsuri pentru sprijinirea căsătoriei, nu pentru legalizarea parteneriatelor.

Familia este ocrotită de stat pentru rolul său unic

Interesul statului nu este să sprijine „familia în diferitele ei forme”, cum afirmă inițiatorii, ci să ocrotească FAMILIA care asigură existenta și continuitatea societății, interesul superior al copilului, binele membrilor săi și binele general.

Familia „desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare.”[5]
Din punctul de vedere al sociologiei, familia reprezintă „grupul social fundamental, care asigură menținerea continuității biologice a societății prin procreare, îngrijirea și educarea copiilor, precum si menținerea continuității culturale prin transmiterea către descendenți a limbii, obiceiurilor, modelelor de conduită” [6]. Familia are rolul hotărâtor în bunăstarea generală a societății, asigurând forța de muncă necesară dezvoltării economice și susținerii bugetelor de pensii, asigurări sociale și de sănătate. Din aceste motive statul ocrotește familia, prin căsătoria civilă (act bilateral nepatrimonial) și drepturile și obligațiile nenegociabile ale soților între ei și ale părinților față de copii, aferente căsătoriei.
În scopul realizării interesului superior al copilului, statul ocrotește familia monoparentală prin egalitatea în drepturi a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie (Constituția, art. 48 alin. 3).
Pentru ca familia să-și poată realiza optim funcțiile, legislația României prevede căsătoria monogamă, între un bărbat și o femeie, pe viață, egalitatea soților, obligația fidelității și sprijinului reciproc. Desfacerea căsătoriei este condiționată de lege iar părinții sunt datori să-și îngrijească, educe și ocrotească copiii.
Familia poate fi nucleară (formată din părinți și copii) sau extinsă (cuprinzând și rudele familiei nucleare: bunici, nepoți. etc.) Familia monoparentală este o formă de familie nucleară, descompletată prin lipsa unuia dintre părinți. Familia de adoptivă este asimilată juridic familiei naturale după finalizarea procesului de adopție. Statul recunoaște și acordă ocrotire și acestor forme de familie adiacente familiei nucleare.

Uniunile homosexuale nu pot constitui baza unei familii

În uniunile homosexuale sunt complet absente elementele biologice ale căsătoriei și ale familiei, elemente care ar putea fonda din punct de vedere rațional recunoașterea legală a unor astfel de uniuni. Așadar, contrar cu ceea ce pretind inițiatorii proiectului legislativ, cuplul unisex, înregistrat sau nu în „parteneriat civil”, nu poate primi din partea autorităților ocrotire la egalitate cu familia.

Cuplul în parteneriat este caracterizat reducționist prin câteva trăsături: „acordă grijă în viața de zi cu zi membrilor săi” și „sprijin reciproc în situații grele” care nu sunt specifice doar familiei, ci și altor forme de conviețuire.
Așadar, parteneriatul civil nu poate îndeplini principalele funcții sociologice ale familiei: de procreare, de reglare a relațiilor sexuale, de asigurare a continuității biologice a societății.
Ca urmare, parteneriatul civil nu contribuie la binele general al societății și nu oferă forța de muncă necesară dezvoltării economice, asigurării cheltuielilor sociale și de sănătate, în schimb, pretinde acordarea de drepturi financiare.
Parteneriatul civil vine în contradicție cu Codul Civil, cu tradiția și morala publică, exclude monogamia și fidelitatea precum și angajamentul pe viață pe care îl presupune căsătoria.

Monogamia și fidelitatea sunt în general repudiate în aceste cupluri [7]. „Homosexualii nu pot fi monogami prin natura sexualității lor si de aceea ei își trăiesc viața in afara familiei si a căsătoriei tradiționale”.[8] „Este mai probabil să existe o înţelegere mai mare a nevoii de relaţii extra-conjugale între doi bărbaţi, decât între un bărbat şi o femeie”. [9] Un studiu recent legat de relaţiile homosexuale din Olanda a descoperit că bărbaţii cu parteneri stabili au, în medie, opt parteneri sexuali de ocazie, pe an. [10] Un studiu extins asupra relaţiilor de acelaşi sex arată că numai 15,0% dintre bărbaţii homosexuali şi 17,3% dintre femeile lesbiene au avut vreodată relaţii care au durat mai mult de 3 ani. Doar câţiva au locuit împreună mai mult de 10 ani (4/252 de bărbaţi şi 1/138 de femei). [11]

Violența, consumul de alcool și droguri, bolile, depresiile, suicidul sunt mult mai frecvente la homosexuali decât la heterosexualii căsătoriți. În cuplurile homosexuale, violența domestică este de 43 de ori mai mare la lesbiene și de 316 ori mai mare la bărbații homosexuali fată de persoanele heterosexuale căsătorite [12].

Un studiu din 2003 [13] constată că, în rândul homosexualilor, se înregistrează cele mai mari rate de consum de diferite droguri, depresie, violență domestică și abuz sexual în copilărie (Stall și colaboratorii, 2003).

Homosexualii și bisexualii au cel mai mare risc de tulburări mentale, ideație suicidară, consum de substanțe halucinogene și autorănire deliberată[14]. GMLA – Asociația Medicală a Gay-lor și Lesbienelor[15] ajunge la aceeași concluzie. La homosexuali, rata depresiei este de 3 ori mai mare la homosexuali față de heterosexuali, iar tentativele de sinucidere de 5, respectiv de 7 ori mai probabile (Robin si colab, 1990, Brown, 2000). Motivele invocate de unele organisme reprezentative ale minorității homosexualilor, anume că discriminarea și hărțuirea din partea societății îi aduc în pragul disperării nu se verifică, pentru că aceste probleme psihice și consum de droguri sunt la cotele cele mai înalte în Olanda sau Noua Zeelandă, unde homosexualii au toate drepturile și simpatia populației[16].

Acest mediu este nefavorabil creșterii, dezvoltării echilibrate a personalității copiilor: „Procentul copiilor care provin din aceste tipuri de familii netradiționale și se declară transgender e de 70 de ori mai mare decât al copiilor si adolescenților care se identifică ca fiind transgender dar provin din familii tradiționale.” [17]

Sociologul Mark Regnerus, autorul celui mai amplu studiu (3000 de subiecți) asupra tinerilor crescuți în diferite tipuri de familie, a concluzionat că: adulții crescuți de cupluri unisex se realizează mai puțin educațional, sunt mai puțin sănătoși, mai nesiguri și mai depresivi, au un consum mai mare de alcool, țigări și droguri, au fost de mai multe ori arestați decât cei crescuți de părinții naturali. Asemănătoare este situația abuzurilor sexuale suferite: 31% dintre cei crescuți de lesbiene și 25% dintre cei crescuți în cupluri gay au suferit violuri în familie, față de 8% dintre ei crescuți de părinții naturali. [18]

Mărturiile tinerilor crescuți de cupluri homosexuale confirmă și explică aceste procentaje [19], [20], [21].

Toate acestea converg către concluzia că mediul creat de partenerii homosexuali nu poate asigura cadrul optim de creștere și dezvoltare a copiilor, care este cerut imperativ de legislația în materie.

În concluzie, un cuplu homosexual poate avea o viață comună, cu unele aspecte generale comune și familiei, dar nespecifice doar acesteia, cum ar fi „sprijinul reciproc” și „susținerea în momente dificile”, prezente și în alte cazuri de conviețuire și gospodărire în comun (prieteni, rude de diferite grade etc). Însă asimilarea juridică a partenerilor cu soții și a cuplului de parteneri cu familia, cu aceleași drepturi și ocrotire din partea statului, nu este justificată date fiind diferențele importante în ce privește rolul social al celor două tipuri de relații.

Parteneriatul civil nu aduce nici un beneficiu cuplurilor heterosexuale

Legiferarea unei alternative la căsătorie este, în cel mai bun caz, inutilă.

Cuplurile heterosexuale au posibilitatea contractării unei căsătorii și nu pot justifica nici un interes pentru oficializarea concubinajului (o contradicție în termeni), acesta fiind trăit de obicei ca o stare de provizorat („perioada de probă”), care va evolua fie spre căsătorie fie spre destrămarea relației.
Parteneriatul civil al cuplurilor heterosexuale va crea o structură cu posibilitatea îndeplinirii principalelor funcții de procreare, creștere si îngrijire a copiilor, de asigurare a continuității biologice a societății, însă lipsa obligației fidelității compromite morala familiei și morala publică.
Uniunea civilă nu rezolvă nici unul din motivele pentru care partenerii în concubinaj amână căsătoria, respectiv: dorința finalizării studiilor, lipsa surselor sigure de venituri și a locuinței proprii, distanța fizică dintre parteneri (cauzată inclusiv de plecarea unuia în străinătate pentru muncă), nesiguranța în relație privitoare la partener sau la propria persoană.
Un studiu din SUA arată că „două cincimi din concubinaje nu durează mai mult de 1 an, numai 1/3 durează doi ani, și doar 1 din 10 durează 5 ani. Durata mediană a coabitării este 1,3 ani”.[22] Un altul a stabilit că aproape jumătate din concubinaje se termină în maxim un an, iar 90% se încheie în maxim 5 ani.[23]
Parteneriatul civil oferă o alternativă mai relaxată, fără angajamente ferme și responsabilități, un surogat care concurează căsătoria în dauna indivizilor și a societății. De aceea parteneriatul civil înseamnă mai puțină protecție pentru copii, mai ales când părintele care îi îngrijește schimbă des partenerul, dar și pentru femei întrucât „concubinii sunt angajați în mai mare măsură în violență [domestică] decât soții”. [24]
„Căsătoria este asociată cu starea de bine psihologică, cu sănătatea fizică și cu mortalitatea scăzută”.[25] Cei care trăiesc în concubinaj au mai multe probleme de natură psihiatrică și sunt înclinați să fie mai disfuncționali decât cei căsătoriți. [26] Căsătoria creează totodată mai multă bunăstare materială. [27]
Parteneriatul civil nu oferă tatălui suport pentru a depăși momentele emoționale negative, starea de tranziție, de restructurare a familiei după apariția copilului și a-și forma o relație cu propriul copil, mai degrabă oferindu-i alternativa facilă a părăsirii familiei.
„Impactul lipsei tatălui în viața copilului poate fi cea mai importantă cauză a patologiilor sociale din generația care urmează: infracționalitatea cu violență, abuzul de stupefiante sau medicamente, sarcina în afara căsătoriei. Și toate aceste „boli” ne costă financiar, făcând din criza paternității motorul principal al celei mai mari părți a cheltuielilor guvernamentale, inclusiv bugetele pentru ordinea publică, educație și sănătate” [28].

Prezentarea ca beneficiari prezumtivi ai legii, laolaltă a cuplurilor heterosexuale și homosexuale este o veche tactică folosită în statele care au sfârșit prin a legifera „căsătoria” între persoane de același sex. „Activiștii includ adesea cupluri heterosexuale în cererile lor de beneficii… pentru a obține mai mult sprijin pentru cauza lor.” [29]

Parteneriatul civil are efecte negative asupra căsătoriei și a familiei

Apreciem că parteneriatul civil va scădea numărul căsătoriilor, fenomen care s-a observat în țări care au introdus parteneriatele civile.

Parteneriatul civil creează discriminare și concurență între cele două tipuri de familie, recunoscute juridic și ocrotite de la fel de stat, amândouă cu aceleași drepturi însă doar una presupunând un set complet de obligații.
Parteneriatul civil va scădea numărul căsătoriilor, fenomen care s-a observat în toate țările care au introdus parteneriatele civile. „Există dovezi că înlocuirea pe scară largă a căsătoriei cu concubinajul în Suedia a dat acestei țări cea mai mare rată a disoluției familiale și a familiilor monoparentale din întreaga lume dezvoltată”.[30]
Parteneriatul civil accentuează discriminarea femeilor față de bărbați în responsabilitatea creșterii și îngrijirii copiilor. Dacă în prezent în România 84,5% din familiile monoparentale sunt de tipul „mamă cu unul sau mai mulți copii”[31], prin ușurința cu care se desface un parteneriat, bărbații se vor putea sustrage mai ușor decât acum de la responsabilitatea creșterii copiilor, părăsind familia.
Inexistența obligației fidelității reciproce în cuplurile aflate în relație de parteneriat va influența negativ morala publică în general.
Apreciem că scăderea numărului căsătoriilor și amânarea lor din cauza parteneriatelor civile va afecta și mai mult natalitatea, în condițiile în care statutul marital al femeilor influențează direct rata natalității [32]. Astfel se va adânci criza demografică deosebit de gravă în care se află acum România, accentuând îmbătrânirea populației și deficitul bugetelor asigurărilor sociale și de sănătate.

Cel mai grav efect al adoptării acestei legi va fi distrugerea familiei înseși. FAMILIA nu va mai fi niciodată ceea ce este acum:

Specificul grupului social familie, genomul unic și invariabil istoric, este raportul dintre cele două relații cheie: cea conjugală și cea parentală, pe care se clădesc celelalte relații familiale și fără de care familia își pierde identitatea. [33]
Prin relativizare, familia își va pierde statutul de structură socială fundamentală.

Dacă familia poate fi întemeiată nu doar de un bărbat și o femeie, ci și de doi bărbați sau două femei, dacă nu se mai întemeiază pe căsătorie ci pe parteneriat, dacă soțul și soția nu mai procreează natural, ci adoptă sau „comandă unor mame purtătoare”, dacă angajamentul marital nu mai este unul pe viață ci doar pe timp scurt, dacă fidelitatea nu mai este necesară se pune întrebarea cum vom mai putea descrie familia? Vor mai exista în limbaj cuvinte precum mama, tatăl, fiul, fiica, bunicul, bunica etc, fără a discrimina? Totul privind familia, de la manuale școlare la acte și tratate juridice și anunțuri publice va fi rescris și reinterpretat. Familia practic nu va mai însemna nimic.

Apreciem așadar că efortul inițiatorilor este îndreptat nu către obținerea unui statut social pentru cupluri homosexuale sau heterosexuale, ci către „dărâmarea căsătoriei de pe piedestalul ei și eliminarea statutului ei [social] unic.” [34]

Concluzii

Din perspectiva sociologiei, legiferarea uniunii civile / parteneriatului civil nu se justifică din nici un punct de vedere – al necesității, al oportunității, al beneficiilor. Dimpotrivă, ea ar naște și chiar amplifica daune sociale, tulburări și destructurări în societatea românească și trebuie respinsă.
Familia este aceea care trebuie consolidată și stimulată, pentru creșterea natalității și redresarea demografică, în condițiile unei crize demografice majore, considerată o amenințare la adresa siguranței naționale
sursa :Cultura Vietii