Mihai Eminescu, afirmarea unității românești de veacuri

Îndătinata sărbătoare de la mijlocul lui Ghenar din calendarul nostru cultural ne prilejuiește reîntâlnirea cu Eminescu, „omul deplin al culturii române”. Reîntoarcerea la Eminescu și la inegalabila sa creație ne va devoala răspunsuri, ba chiar soluții la numeroasele chestiuni ce aduc tulburare și risipire nației române, ajutând-o să-și regăsească drumul prin vremurile nu foarte limpezi pe care le traversăm.

Din multitudinea referințelor lui Eminescu asupra societăţii și problemelor ei, în articolul de astăzi ne vom opri la lupta sa pentru idealul unității românilor:

Eminescu își iubea nețărmurit neamul și țara. De unde o fi învățat stihuitorul neegalat al românilor să arate dragoste faţă de valorile naționale? Nu a absolvit vreo școală în acest sens, că nici nu exista așa ceva, nici nu se declara un mare iubitor al românismului numai fiindcă era o chestiune de bonton. Vom înțelege că patriotismul, la Eminescu, a fost simțit și cultivat încă din copilărie, dacă ne vom reaminti că perioada vieții sale a coincis, poate providențial, cu o serie de evenimente majore din istoria zbuciumată a veacului al XIX-lea, ce ne-au adus nu doar suferințe, ci și împliniri. Enumerându-le, ne vom edifica lesne.

Eminescu s-a născut îndată după Revoluția pașoptiștilor, într-o epocă agitată, când ideea autodeterminării românilor a cunoscut o revigorare fără precedent.

Pe când împlinise 9 ani, în 1859, a avut loc Unirea Principatelor, care a pus bazele României moderne. Pe atunci, copilul învăța la Cernăuți, avându-l profesor pe marele patriot Aron Pumnul; remarcabilul dascăl a continuat să cultive în sufletul junelui învățăcel dragostea față de românism, temeluită acasă, în familie, sau la Agafton, mănăstirea în care locuiau cele patru surori călugărite ale Ralucăi, mama poetului.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza și îndeosebi reformele sale l-au găsit pe Mihai încă în etapa formării școlărești, dar nu indiferent la ceea ce se întâmpla în juna Românie. Prețuirea față de Cuza și-a arătat-o mai târziu, amintindu-l în câteva articole, dar și personal, prin 1870, când, aflat la Viena, la studii, l-a vizitat pe primul domnitor al Principatelor Unite, la Döbling, în Germania, unde Cuza își trăia amarul exil.

Pe 10 mai 1866, Adunarea deputaților îl proclama domnitor pe prințul Carol de Hohenzollern. În această perioadă, Eminescu se perinda prin Transilvania cu trupa de teatru a lui Fani Tardini Vlădicescu, întărindu-și convingerile patriotice. Visul pentru o Românie glorioasă, mare, unită și-l creionează în poezia Ce-ți doresc eu ţie, dulce Românie, scrisă în 1867, pe când poetul avea 17 ani. În același an, Eminescu a vizitat Alba-Iulia și locul detenției marelui Horea. Lui i-a dedicat o emoționantă poezie, în care își exprimă năzuința dezrobirii Transilvaniei și unirii cu țara.

În 1869, Eminescu își începe studiile la Viena, continuându-şi activitatea patriotică: se înscrie, alături de Ion Slavici, în Societatea literară și științifică a studenților români din Viena; devine membru al societății „Românismul”, ce promova folclorul naţional; este primit în societatea „România”, a studenților din universitatea vieneză. El va milita pentru unirea celor două asociații, din care va rezulta cunoscuta societate studențească „România Jună”.

În 1870, de Anul Nou, îi face o vizită lui Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil cu familia la Döbling. În aprilie, același an, Eminescu publică studiul Echilibru în revista „Federațiunea” din Pesta, susținând autonomia Transilvaniei. Procurorul public din Pesta l-a citat pe Eminescu, socotindu-i articolul drept o instigare la revoltă.

În august 1871 a avut loc serbarea de la Putna. Eminescu a făcut parte din comitetul organizator, alături de Slavici. Cuprins de o puternică emoție, studentul patriot compune Poemul de la Putna, arătându-şi tristețea pricinuită de înstrăinarea pământurilor românești, îndemnând „junimea” la iubire de țară și la luptă pentru unitatea ei. La Putna, Eminescu, „Luceafărul” poeziei noastre, l-a cunoscut pe „Craiul nou” al muzicii românești, Ciprian Porumbescu, un june bucovinean, aflat în plină afirmare. Ciprian, împreună cu alți membri ai societății „Arboroasa”, a fost arestat, din cauza acțiunilor lor patriotice. Eminescu le-a luat apărarea în două articole, publicate în ziarul „Timpul” în 11 și 18 noiembrie 1877. Cu o luciditate jurnalistică demnă de urmat și cu temeinice cunoștințe juridice, gazetarul Eminescu analizează acțiunile studenților arboroseni întemniţaţi, reafirmând legitimitatea istorică a bucovinenilor de a-și cere dreptul la autodeterminare.

Războiul de Independență din 1877 l-a găsit pe Eminescu redactor la ziarul „Timpul” din București, cu deplină forță creatoare. De aceea, în numeroase articole scrise în această perioadă, neîntrecutul gazetar, mânuind cu real talent și competență izvoare istorice contemporane, a dăltuit dragostea sa față de neam și țară, față de dreptul istoric al poporului la independență și neatârnare, reiterând îndeosebi ideea unității românilor prin revenirea acasă a Bucovinei, Basarabiei și Transilvaniei. Puțini i-au înțeles aspirațiile spre unitatea neamului. De aceea au început să-l catalogheze ca șovin, antisemit, acuzându-l că instigă la ură și nesupunere. Nu s-a intimidat, ci a întreprins noi acțiuni ce vizau România Mare. Pe 24 ianuarie 1882 înfiinţa societatea secretă „Carpaţii”, pentru unirea tuturor românilor în hotarele „Daciei Mari”. Societatea a fost desființată brutal la 28 iunie 1883, iar lui Eminescu, unul dintre fondatorii ei, i s-a pregătit scoaterea din viața publică într-un mod scandalos, sub acuzaţia că ar avea probleme psihice. Hăituit și amenințat, Eminescu nu abdică. Visează mereu la dezrobirea României și la împlinirea visului de veacuri – UNIREA.

La 1 iulie 1883, publică îndelung controversata și damnata poezie Doina, care ne devoalează o durere crâncenă din sufletul nefericelui poet: suferința pricinuită de dezbinarea și asuprirea neamului său. Putem considera această capodoperă eminesciană drept testamentul său patriotic. Poezia Doina constituie expresia lirică a necesității de conservare a ființei și a identității noastre naționale. Admirându-i lupta acerbă pentru unitatea națională, Nicolae Iorga spunea că Eminescu reprezintă „afirmarea unităţii româneşti eterne”, iar întreaga sa operă, lupta şi jertfa sa sunt ca „o ofrandă adusă pentru unitatea neamului”.

În încheiere, vă propun ca o zicere a lui Eminescu să ne devină tuturor deviză în acest an centenar: „Unirea românilor este visul meu de fier”.