Condamnarea și arestarea lui Valeriu.

Salvarea unui rabin de la tâlhărie

Printre studenții basarabeni refugiați în capitala Moldovei strălucea Valeriu Gafencu– fiul unui învățător, fost deputat în Sfatul Țării – bine cunoscut ca șeful Frațiilor de Cruce din Iași, organizația de tineret a Mișcării Legionare. L-am cunoscut în 1941 la căminul studenților din Păcurari la o partidă de volley-ball. Eu eram elev la liceul militar.

Gafencu nu a avut legături – să zicem politice – cu noi, deoarece și în perioada statului oficial legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941) elevilor din liceele militare le-a fost interzis să se constituie sau să participe în / la organizații legionare.

Într-o duminică din noiembrie a stat de vorbă cu mai mulți dintre noi și ne-a întrebat dacă știam ce se întîmplase la Odessa. Nu auzisem decît zvonuri. Doritor de fapte de arme mărețe, Antonescu, în calitatea sa de comandant al sectorului de front sud, a cerut nemților hatârul de a cuceri cu trupele române Odessa care rezista cu înverșunare. Zeci de mii de dorobanți au căzut pentru gloria mareșalului sub focul ucigător al cazematelor sovietice. Culmea dezastrului a fost aruncarea în aer a comandamentului militar român. Gafencu ne-a invitat, pe noi cei de la liceul militar, să ne întâlnim duminica viitoare la un parastas pentru un foarte bun prieten de-al lui, Felix (celălalt nume nu l-am reținut), ofițer de stat major, sfârtecat în atentatul de la Odessa. Fiindcă toamna era blândă și noi aveam dreptul să ieșim în oraș abia după amiază, ne-am înțeles să facem mai degrabă o excursie în viile de la Copou.

Ziua de 23 noiembrie s-a arătat cu soare. Ne dăduserăm întâlnire la Vidrașcu, pe la trei. Ajunși acolo, am constatat că venise mult mai puțină lume decât promisese. Eram cinci. Gafencu ne aștepta. Am poposit într-o poiană și el ne-a povestit despre prietenul său mort. Tăceam și ascultam mișcați, mai ales prin faptul că ne simțeam măguliți că un bărbat în toată firea ne lua în serios. Ne-a propus să facem o rugăciune. Cineva a spus ”Tatăl nostru”. Când a ajuns la “nu ne duce în ispită” niște răcnete grozave ne-au înspăimântat. Doi gealați fioroși ținteau cu pistoale uriașe: “La pământ criminalilor! Mâinile întinse!” Și înjurături, o ploaie de înjurături! Aveam 15 ani. Mărturisesc că mi-a fost frică. Ne-au încolonat și, cu pistoalele spre noi, ne-au dus la Legiunea de jandarmi, pe strada Carol.

Ne-a întâmpinat un maior care i-a admonestat pe detectivi:

“Nu pe ăștia îi căutam! Ce să fac cu ei? M-ați pus în încurcătură mare!” Și către noi: “Nu vă neliniștiți, am telefonat să vină cineva ca să vă ia de aici.”

Ni se făcuse foame. Speram să mai prindem masa de seară. A venit comandantul liceului, colonelul Urziceanu, care nu vorbea niciodată normal, ci își trimitea mesajele printr-un boncăluit asurzitor. A țipat la maior:

“Cum, nu le-ai pus cătușe?”

Maiorul dădu din umeri:

“De ce? N-am nici un temei.”

– “Mai întrebi? știi ce s-a întâmplat la Timișoara?” (Cu o luna înainte, fuseseră arestați acolo 13 cadeți pentru activitate legionară). “Trebuie să statuăm un exemplu.”

Maiorul care avea vădit cunoștințe juridice, a încercat să se opună:

“Nu intră în cadrul legii. Sînt niște copii. Patru au 15 ani, al cincilea abia 13.”

Colonelul tuna periclitând geamurile din două caturi:

“Fă-ți datoria, maior!” Și, personal, se ocupă de încarcerarea noastră. Ne puse la câte un colț de cameră, ne dădu hârtie și creion – noi râdeam pe înfundate crezând că e o glumă – și ne sili să scriem pe genunchi o declarație. Telefonă apoi la închisoarea militară să anunțe că vor veni clienți, insistând să fim izolați în celule diferite. Mi-am luat inima în dinți și, repetând gimnastica soldatului care iese la raport, l-am întrebat cu un glas care mi s-a părut prea voios:

“De ce, domnule colonel?” Mă urmarește pâna azi imaginea colonelului care mă privea cu ură nemotivată, ochii aceia roși, buzele fleșcăind condamnarea pentru totdeauna: “Legionarule!” Atât.

O grupă întreagă de jandarmi înarmați ne-a condus la temnița din Copou. Șeful lor a bătut în poarta de metal. “Cine e?”

– “Am venit cu legionarii, deschide!”

Valeriu ne ținu o didahie sobră și scurtă. Câțiva soldați din gardp își scoaseră căștile, închinându-se ca la biserică. Noi, cadeții, râdeam nătângi: ne distram mai ales pe seama gardianului șef care luase poziția de drepți față de noi.

Prima noapte, singur pe o rogojină murdara, n-am dormit deloc. O cohortă de șoareci dădeau, la fiecare sfert de oră, o raită prin încăperea rece, chițcăind cu veselie spre neliniștea mea. Ancheta a durat o săptămâna. Ne duceau pe rând la tribunalul militar, aproape, sub escortă. […]

Procesul a început la 2 decembrie. Deși era război, lumea bună din Iași se plictisea, motiv important ca arestarea noastră să producă vâlvă. Sala era supraplină, venise mai ales coconeț de toate vârstele și toate gradațiile olfactice. […]

Fiecare aveam câte șapte avocați. Era o forfoteală nemaipomenită, mai ales când avocații se certau cu martorii apărării, profesorii noștri, prelați, ofițeri superiori, academicieni, bunici etc., toți chemați să dovedească nerozia acuzării; în fond, avocații, ca și cum noi n-am fi fost împricinați, apărau mișcarea legionară. Trei zile am jubilat în mijlocul atenției publice. Șopteam, îmbătați de mândrie, între noi:

“Ce-o să zică băieții, când ne vom întoarce?”

Președintele, un colonel din justiția militară, Rudeanu, nu lăsa să se întrevadă ce poziție va lua. (…)

În sfîrsit, la 5 decembrie, urma sa se pronunte sentința. Primisem un pachet cu alimente. L-am dat soldatului de pe coridor, care ne păzea:

“Tot nu mai revin aici. Ia-l dumneata!”

În sala de ședințe am așteptat o oră completul de judecată. Ne-a lămurit un aprod:

“N-a venit răspunsul de la București.”

Ne-am întors și a doua zi doar, de Sfântul Nicolae, s-a deplasat procurorul și mi-a comunicat prin vizetă:

“Ai încasat 15 ani de muncă silnică.”

– “Imposibil!”, am strigat neputincios. Dar n-am plâns. Abia când un fierar, negru ca un horn părăsit, m-a culcat la pamânt ca sa-mi pună lanțurile, bătând cu dibăcie niturile groase, m-au podidit lacrimile.

Gafencu a fost condamnat la 25 de ani, doi dintre noi la 15, ceilalți mai mici la câte 3 ani. Ca să ajungem la Ploiești, unde am petrecut Crăciunul, am mers o săptămână cu duba atașată la tot feluri de trenuri, peste Botoșani, Cernăuți, Bacău, Mărășești și Buzău. Dacă n-ar fi fost cu noi Valeriu, care își asumase rolul de călăuză prin infern, cred că ne-am fi topit de disperare. În capitala Bucovinei, abia eliberată, grupe de evrei cu stea galbenă pe piept, curățau de zapadă strada pe care înainta convoiul nostru. “Uitați-vă la ei, săracii!”, spuse Gafencu, “vina lor e că s-au născut în alt neam, motiv de a fi prigoniți…” Și le facu prietenește un semn cu mâna. Dar oamenii aceia, condamnați și ei, îl blestemară; unul îl scuipă: “Criminalule, ajungă-te juvățul!”

În drum spre Ploiești, la Bacău, a fost împins în compartiment un rabin în vârstă, cu perciuni sclipitor de albi. Imediat, hoții l-au descălțat de ghete (erau de calitate bună) și i-au confiscat un sac plin doldora de alimente. Bietul bătrân se apăra cum putea, când un vlăjgan încerca să-l dezbrace de palton. Îi pusese mâna în gât, îl sufocă. Niciodată nu mi-am putut închipui că cineva poate fi mai aprins de mânie, cum a țipat Valeriu la acel răufăcător:

“Lasă-l!”

Rabinul leșinase. Când și-a revenit, i-am făcut loc între noi, pe bancă. A poruncit să i se dea sacul și ghetele înapoi. Și lucrul ciudat, brutele acelea atât de independente, l-au ascultat. A mai mârâit unul:

“Nu vedeți că e un jidan puturos? Ăsta nu mai are multe zile de trăit!”

– “E om și el ca noi!”, replică Valeriu de se făcu tăcere. Rabinul ne-a povestit ce făcuse. Montase un bec în coșul unei case, ca să semnalizeze avioanelor inamice poziția orașului, faptă pasibilă de o pedeapsă grea.

“Domnule, mi-ai salvat viața! Dar nu știu dacă mi-ai făcut un bine.” N-am înțeles tot ce a spus Valeriu, dar am reținut că-i vorbea despre demnitatea morții. Mi-aduc aminte pâna azi, îi aud vorbele șoptite în horăitul hoților adormiți, mai simt în nări duhoarea dospită a trupurilor lor chinuite.

Împlinind treptele sfințeniei, Valeriu Gafencu a murit 12 ani mai târziu în temnița de la Târgu Ocna.

Abia după cincizeci de ani, când am aflat că sora mea mijlocie (Elisabeta Ionescu Miron) a fost logodită cu Valeriu, mi-am adus aminte de o scenă la Aiud. Valeriu care ”mi-a făcut o vizita” în celula mea, a zărit pe masă fotografia ei. O săptămână la rând, a venit, s-a uitat la acea poză, până ce i-am dat-o. A pus-o la el sub icoană, la fereastră.

(Paul Miron – Măsura urmelor, Editura Marineasa, Timișoara, 2000)https://www.fericiticeiprigoniti.net/valeriu-gafencu/90-condamnarea-si-arestarea-lui-valeriu-salvarea-unui-rabin-de-la-talhrie