Iuliu Maniu – figură principală în Unirea de la 1 decembrie 1918 şi împotriva bolşevizării

Iuliu Maniu a avut un rol hotărâtor în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, dar discursul său de la Alba Iulia şi contribuţia marelui om politic ţărănist au fost trecute sub tăcere în perioada comunistă pentru că nu i se putea ierta faptul că după al doilea război mondial el a fost unul dintre simbolurile rezistenţei anticomuniste din România.

Iuliu Maniu a avut un rol hotărâtor în realizarea Unirii Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, dar discursul său de la Alba Iulia şi contribuţia marelui om politic ţărănist au fost trecute sub tăcere în perioada comunistă pentru că nu i se putea ierta faptul că după al doilea război mondial el a fost unul dintre simbolurile rezistenţei anticomuniste din România.

Unul dintre cele mai puţin cunoscute episoade din primul război mondial este ocuparea Vienei de către regimentele româneşti, conduse de Iuliu Maniu, pentru a împiedica instaurarea bolşevismului.

Potrivit istoricului Apostol Stan, Iuliu Maniu s-a oferit să asigure ordinea la Viena, unde, ” izbucnind greva generală care cuprinsese inclusiv poliţia oraşului, se înregistrau – în august 1918 – agresiuni, furturi, violuri şi tâlhării. El se baza pe soldaţii români din capitala austriacă, ramaşi neatinşi de contagiunea bolşevică sau pacifistă”.

În Viena şi în împrejurimi, Iuliu Maniu dispunea de o armată de 60.000 de oameni. În întreg imperiul, armata naţională a românilor din Transilvania avea 160.000 de soldaţi şi ofiţeri. Armata era condusă de un fel de stat-major, care se numea Senatul militar român, care a condus Viena timp de 55 de zile, până când autorităţile austriece au reuşit să recapete controlul să garanteze ordinea în capitala austriacă.

Dacă nu ar fi existat armata condusă de Iuliu Maniu, Austria ar fi riscat să aibă soarta Ungariei – la Budapesta, soldaţii bolşevici din fosta armată austro-ungară au creat Republica Ungară a Sfaturilor, primul stat comunist din Europa Centrală, condus de Bela Kun. (Această republică a fost desfiinţată în anul 1919 de către armata regală română, care a ocupat Budapesta după ce bolşevicii maghiari atacaseră Transilvania).

”În calitate de conducător militar al românilor ardeleni din centrul de comandă de la Viena, Iuliu Maniu a avut un rol decisiv şi în formarea şi recunoaşterea Cehoslovaciei. El i-a organizat pe românii din Praga, în număr de câteva mii şi care au format o Legiune românească. […] Timp de 20 de zile, Legiunea românească a ocupat Praga şi a protejat Comitetul Naţional Cehoslovac de încercările generalilor rămaşi fideli Austro-Ungariei de a prelua controlul asupra capitalei Cehiei. După ce unităţile militare româneşti au predat, în Viena şi în Praga, administraţia publică în mâinile noilor autorităţi, apărute pe ruinele fostei Duble Monarhii, Iuliu Maniu a organizat deplasarea lor spre Transilvania”, spune istoricul Ovidiu Pecican, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.

În Transilvania, aceste unităţile militare au fost cele care au putut asigura liniştea necesară pentru organizarea Marii Adunări Naţionale de la Albă Iulia, în care românii au decis Unirea Transilvaniei cu România. Rolul unităţilor militare conduse de Iuliu Maniu a fost decisiv, în condiţiile în care viitorul lider al PNŢ ceruse armatei române să îşi oprească înaintarea în Transilvania, pentru a asigura libertate deplină de decizie românilor ardeleni în chestiunea unirii cu România.

„Lider de marcă, de neconfundat al vieţii politice romaneşti, Iuliu Maniu s-a impus prin caracterul său excepţional şi personalitatea sa puternică, stârnind interesul şi admiraţia contemporanilor săi (…) în calitate de conducător al mişcării naţionale din Transilvania, de deputat în Parlamentul de la Pesta, de organizator al detaşamentelor româneşti din Viena, pe fundalul dezagregării monarhiei” – îl caracterizează istoricul clujean Toader Nicoară în studiul „Iuliu Maniu: între memorie şi istorie” pe cel care a jucat rolul principal în Unirea Transilvaniei cu România.

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească şi cea săsească din zonă s-au pronunţat pentru încorporarea Transilvaniei la România, lucru consfinţit prin Tratatul de pace de la Trianon, pe 4 iunie 1920.

Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei, viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu.

Cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.( „Românul”, Arad, din 20 noiembrie/3 decembrie 1918).

Rezoluţia Unirii, la care Iuliu Maniu a avut o contribuţie semnificativă, a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa a peste 100.000 de participanţi. În discursul său cu acest prilej, Maniu declara: „Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti […] rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pe veci România unitară şi mare şi de a se înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”.

După adoptarea în unanimitate a Rezoluţiei, Marea Adunare a ales un organism numit Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia un organism executiv, numit Consiliul Dirigent.

În funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent şi ministru de Interne a fost ales Iuliu Maniu.

Din această poziţie, Maniu s-a preocupat de preluarea întregii administraţii a Transilvaniei, instalarea autorităţilor statului român în teritoriile eliberate şi asigurarea ordinii şi liniştii publice. În cursul anului 1919, Maniu s-a deplasat deseori în Vechiul Regat unde a purtat discuţii cu regele Ferdinand I şi alţi lideri politici, participând şi la unele şedinţe ale Consiliului de Miniştri.

Calitatea care l-a consacrat pe Iuliu Maniu în prim planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care era numit „sfinxul de la Bădăcin”, locul unde a copilărit şi unde la maturitate se retrăgea pentru a se odihni. Cu toate acestea, Iuliu Maniu a rămas în conştiinţa publică drept liderul permanent al opoziţiei, teren pe care nu a putut fi egalat. A dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc, împotriva dominaţiei lui Ionel Brătianu în viaţa politică şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste.

Iuliu Maniu a fost acuzat de înaltă trădare şi condamnat la închisoare pe viaţă de către regimul stalinist instaurat în România după 1945, în urma înscenării de la Tămădău. Această stea a unirii României a murit în închisoarea de la Sighet în 1953, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor.

de Lidia Melinte Epoch-Times