„Toti diavolii din iad au iesit pe fata pamantului“, ne descrie parintele pustnic Proclu situatia dramatica a lumii de azi. Nu e nevoie numaidecat sa citim ziarele sau sa vedem stirile TV, pentru ca simtim oricum, fiecare pe pielea sa si vedem si in apropierea noastra cum suntem “trecuti ca prin ciur”, cum suntem tot mai loviti, tot mai zbuciumati, tot mai chinuiti sufleteste si dinauntrul si dinafara noastra, supusi unui tir de ispite si de atacuri ale duhurilor necurate. Iar la nivelul “macro” toate valorile si toate randuielile sunt rasturnate cu susul in jos, anormalul, patologicul si perversiunea devin normalitate si moda.
Parintele Paisie Aghioritul spunea ca “astazi lumea a ajuns un spital de nebuni“ si ca “Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu poti spune: “Intr-o casa s-a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar”. Toata casa este in dezordine“. De ce s-a ajuns aici? Pentru ca societatea umana s-a instrainat cu totul de la randuielile simple si intelepte puse lumii de catre Facatorul ei si si-a creat alte valori si norme, in mod independent si razvratit. Se consuma sub ochii nostri acelasi vis luciferic de a-si construi omul propriul Turn, de a-si fi propriul dumnezeu si a-si intemeia propria “Fericire”. Si, vrand sa-si faca, chipurile, viata mai usoara si sa aduca raiul pe pamant, a reusit exact contrariul: sa-si complice existenta infinit si insolubil si sa-si faca din viata aproape un iad. Asa se adeveresc cuvintele cu caracter absolut al lui Hristos: “Fara Mine nu puteti face nimic” si “Cel care nu aduna cu Mine risipeste“. Fara Dumnezeu, lumea se preda pe sine in mana “stapanitorului acestui veac“, care iti vantura pe la nas mirajul Fericirii si iti da, in realitate, numai stres, boala, neliniste, spaima, tulburare… Noi toti suntem partasi, mai mult sau mai putin, infruptandu-ne din bunurile lumii, la aceasta apostazie (lepadare de Dumnezeu) generalizata de astazi si asupra noastra, inevitabil, lucreaza aceleasi legi duhovnicesti. Dar toate se intampla cu ingaduinta lui Dumnezeu si cu scop bun, mantuitor: pentru a ne veni in sine, a ne pocai si a ne intoarce la El cu toata fiinta.
Una din problemele lumii de azi este ca nu se mai crede in existenta duhurilor rele, largindu-le, astfel, acestora campul de actiune si influenta. Teama de a fi considerati “obscurantisti”, incuiati si retrograzi produce chiar si unora dintre preoti sau credinciosilor o retinere in a vorbi deschis despre existenta si lucrarea duhurilor rele. Patrunsi de spiritul rationalist statornicit prin educatie si sub influenta duhului ateist al vremii, chiar si credinciosii selecteaza adeseori perspectivele care evita realitatea duhovniceasca nevazuta. Toate au explicatii stiintifice rationale si este considerat “degradant” in secolul XXI, in plina postmodernitate trufasa si batjocoritoare a tot ce inseamna Traditie, sa mai faci apel sau trimitere la “referinte medievale” in care “numai babele mai cred”. De aceea s-a ajuns pana acolo incat multi se rusineaza de prezenta exorcismelor, a rugaciunilor de izgonire a demonilor din sfintele noastre slujbe (Taina Botezului, Taina Sfantului Maslu, Molitfele Sf. Vasile cel Mare) si propun, speriati, tot felul de masuri de “innoire” a Bisericii Ortodoxe, doar-doar o sa fim mai bine vazuti de “luminatul” Occident, care se tot straduieste, vezi Doamne, sa ne scoata pe noi din bezna ignorantei… Nu intamplator scandalul mediatic international plecand de la “cazul Tanacu“– care a fost provocat si este in continuare instrumentat ca mijloc de santaj, intimidare si compromitere a Ortodoxiei – are in miezul sau tocmai un caz controversat de demonizare.
Realitatea duhovniceasca este ca toti avem, prin fiecare patima salasluita in noi, un duh necurat care ne stapaneste si caruia i-am dat – prin repetarea unor pacate sau prin invoirea cu ganduri mincinoase – “drepturi” sa ne “necajeasca”. Parintii Pustiei nu se fereau sa spuna pe sleau patimilor pe numele de “draci“, mergand direct la cauza, la esenta. De aceea ei vorbeau curent si firesc despre “dracul curviei“, “dracul intristarii“, “dracul maniei” sau despre cel al “iubirii de arginti“, de pilda. Se poate deci spune ca toti suntem intr-o anumita masura “posedati” (intr-un sens slab al cuvantului, unii parinti numind aceasta “a fi stapaniti de bunavoie de demoni”, spre deosebire de cazurile de indracire propriu-zise, cand omul este stapanit complet si “fara voie”), atat cat ne robesc una sau mai multe patimi. Stapanirea duhurilor rele asupra noastra este – definind-o in termenii uzuali ai limbajului stiintific de azi – direct proportionala cu gradul de impatimire. Aceasta nu trebuie sa ne panicheze, ci doar sa ne faca mai constienti de ce se intampla cu noi.Pana in momentul in care legiunea de demoni poate sa preia controlul (aproape) deplin al sufletului se intampla un sir de cedari, care pot parea chiar foarte marunte, initial. Putem incepe, de pilda, prin indiferenta fata de cuvantul lui Dumnezeu, lasandu-l sa fie calcat in picioare de cei din preajma noastra. Diavolul, discret ca o pasare, va fura samanta cea buna pusa in noi, uzand de stapanirile sale asupra noastra, prin patimile care ne inlantuie. Va insamanta in schimb ganduri si porniri patimase, care, nebagate in seama, vor creste, vor “face pui” si, treptat-treptat, ne pot acapara inima cu totul, pana in situatia extrema in care, Doamne fereste, ne vom preda si ultima vointa buna, devenind, cum spune Sf. Nicolae Velimirovici, “o momaie” in mainile diavolului. In textele patristice se insista asupra importantei de a ne impotrivi gandurilor rele din prima clipa, cand sunt mai usor de izgonit (inainte de a se ajunge la treptele “de sus” ale pacatului si patimii) si de a sadi in loc gandurile bune si mai ales rugaciunea si chemarea cat mai deasa a numelui Domnului.
Evanghelia de ieri, a vindecarii demonizatului ar trebui sa fie un prilej de a ne pune in fata ochilor sufletesti teatrul de operatiuni continue al razboiului nevazut in mijlocul caruia traim chiar cand nu ne dam seama sau chiar daca nu credem acest lucru. “Fiti treji, privegheati, potrivnicul vostru, diavolul umbla ca un leu racnind cautand pe cine sa inghita“, ne indeamna si Sf. Ap. Petru intr-una din Epistolele sale. Mai cu seama intr-o vreme ca a noastra, cand razboiul este atat de intetit si se da pe atat de multe fronturi, cand avem de luptat atat cu influentele (mai subtile sau mai grosiere) si cu tentatiile din mediul descrestinat in care traim, dar, in acelasi timp, si cu “balastul” de inclinatii, prejudecati si obiceiuri gresite aduse cu noi din trecut, din “formarea” noastra lumeasca, avem nevoie mai mult ca oricand de maxima trezvie si hotarare de a purta acest razboi. Ne spun Parintii imbunatatiti de astazi ca, in aceste timpuri, cand nu prea mai avem ajutor din afara, ci pretutindeni ne izbim numai de sminteli, care mai de care mai mari (si asta chiar si in cadrul Bisericii) se mantuieste numai acela care este foarte hotarat, care vrea cu adevarat, din tot sufletul sa duca aceaasta “lupta buna“. Se mantuiesc numai aceia care lupta din rasputeri “contra curentului” si nu se lasa cu niciun chip “dusi de val”, in timp ce “caldiceii”, cei care nu duc o lupta constienta si angajata, ci sunt crestini mai mult “din inertie” repede sunt inghititi de valurile lumii si, chiar daca nu-si dau seama, ajung sa moara sufleteste, furati de un duh sau de altul, spre care au fost inclinati mai mult.
Asadar sa luam aminte, sa ne pazim de gandurile viclene, sa plivim din radacina si cele mai mici buruieni ale patimilor si sa cultivam cu rabdare in gradina inimii noastre samanta cea buna a lui Hristos, din care sa rasara apoi, udata de ploaia Harului, rodul cel bun al vietii sfintite! Asa sa ne ajute pe toti Dumnezeu!
sursa: Cuvântul Ortodox
[…] Buciumul: […]