NOUTATE EDITORIALĂ: “Tabăra de muncă” – o restituire meritorie. Și un cuvânt de Nae Roșca

 Studiu introductiv de Florin Dobrescu

Așa cum a obișnuit deja în activitatea sa, din 2007 încoace, Editura Sânziana continuă să aducă în peisajul publicistic românesc cărți îngropate sub colbul uitării, lucrări alungate în neantul istoriei de interdicția celor 50 de ani de totalitarism, în care însăși păstrarea unei astfel de publicații constituia un delict penal, sancționat cu ani grei de detenție, dacă nu chiar cu moartea.
Un astfel de demers este și apariția albumului de față, inițiativă a neobositului cercetător al istoriei recente, dl Sorin Olariu. Reeditare facsimilă a originalului din 1936, apărut la atelierele Universul, prin grija lui Mihail Polihroniade, fruntaș al Mișcării Legionare și intelectual de mare ținută, apropiat al lui Mircea Eliade, executat sumar, odată cu alți 252 de militanți naționaliști, la 21/22 septembrie 1939, în lagărul de la Râmnicul Sărat.
Prin ce este importantă reeditarea acestui album? Va fi fost el, oare, la momentul apariției sale, o formă de propagandă a unei organizații politice aflate pe valul unei creșteri de popularitate fără precedent în istoria modernă românească?

Ei bine, nu excludem, între altele, rosturile propagandistice ale inițiativei lui Polihroniade din 1936. Dar nu putem exclude, în același timp, conștientizarea importanței pe care aceasta o putea avea în raport cu posteritatea, pe care erudiția și deontologia istoricului Polihronioade o va fi pus la temelia demersului său editorial. Este imposibil ca o inteligență care dăduse deja contribuții importante pentru istoriografia românească, precum studiul “Domnia lui Carol I”, apărut la Editura Vremea, în 1937, să nu fi realizat la acel moment cât de importantă era reunirea într-un album a instantaneelor surprinse de fotografi în cadrul șantierelor și taberelor de muncă voluntară care împânziseră întreaga țară în acei ani.
Cu certitudine, putem vorbi în acei ani de un adevărat fenomen, un curent care căpăta proporții de masă, cu atât mai interesant cu cât, implicarea indivizilor în aceste inițiative presupunea renunțarea la un anumit confort personal, precum și sacrificarea timpului liber. Iar majoritatea covârșitoare a celor implicați o constituiau tinerii. Nici o constrângere nu acționa asupra conștiinței acestora atunci când luau inițiativa unui șantier local sau când alegeau să-și petreacă vacanța nu la mare sau la munte, ci într-o tabără unde munceau în scopuri caritabile.
Unii istorici pun fenomenul taberelor de muncă în relație cu manifestări similare din Italia fascistă, după 1922, precum și cu cele din Germania condusă de Hitler după 1934. „Ideea nu era originală. În Italia, asanarea lacurilor pontinice, pusă în scenă cu efect publicitar de către Mussolini, stârnise mare interes. în Germania exista munca obştească. Tabăra de muncă, în varianta românească, trebuia să fie un fel de falanster, o celulă a noii societăţi“, afirmă prof. dr. Sorin Oane într-un articol din Historia. (Sorin Oane – Forme de propaganda a Mișcării Legionare după asasinarea lui I Gh Duca – în revista Historia). Totuși, este necesară o anumită diferențiere între cele două planuri comparate. Să nu uităm că amplele acțiuni pomenite de profesorul Oane s-au desfășurat într-o Italie în care regimul politic era deja unul controlat exclusiv de fasciști, iar munca obștească din Germania nazistă poate fi comparată mai degrabă cu aceea practicată de regimul lui Ceaușescu, fiind o formă tipică de muncă forțată, impusă civililor.
În ceea ce privește taberele legionare, nu numai că nu existau constrângeri și că totul se făcea în mod voluntar, legionarii nefiind la guvernare, dar în special în perioada 1936-1937, participarea la acest gen de activități putea atrage după sine – mai ales în cazul studenților – repercursiuni administrative, fapt evocat de mulți memorialiști legionari.
Nu doar că participarea era exclusiv voluntară, dar inițierea acestui gen de șantiere se înscria de acum într-un proces de emulație uluitor. O adevărată întrecere a inițiativelor și a desăvârșirii acestora se înregistra pretutindeni. Practic, fenomenul trăia din el însuși, fără necesitatea unor stimulente exterioare, spre deosebire de curentul similar, din aceiași ani, inițiat de cercul sociologic din jurul lui Dimitrie Gusti, acele echipe studențești care – trebuie să recunoaștem – fuseseră folosite de la un anumit moment ca o replică la taberele legionare și beneficiau de generosul sprijin financiar al Regelui Carol al II-lea.
Amploarea fenomenului taberelor legionare era copleșitoare. Într-o hartă intitulată “România muncii legionare”, editată de Partidul “Totul pentru Țară” în 1937, sunt localizate aproximativ 300 de șantiere de acest fel. Sursele legionare avizate consemnează peste 3500 de tabere de muncă, într-o centralizare cuprinzând primele inițiative de acest gen din 1924 și până în 1937, incluzând și cele patru luni de guvernare legionară din 1940. George Macrin notează în 1937: „În 1933 exista în România o tabără care construia „Casa Verde“, la Bucureşti. În 1934 patru tabere, Rarău, Giuleşti, Dealul-Negru, Cotiugenii Mari. In 1935, zece tabere şi mai multe şantiere. 1936 cca 50 de tabere şi 500 de şantiere. Prevederile enunțate acum un an s’au împlinit întocmai. Aceasta arată că principiul a prins definitiv.” (Taberele de muncă – Tabăra dela Carmen Sylva, în revista Însemnări Sociologice, anul II, nr 7 din Octomvrie 1936)
Numărul real al taberelor legionare însă este greu să fie stabilit, dat fiind că nu a existat o consemnare judicioasă a tuturor acestora. Menționăm că obiectivele acestor șantiere variau, de la construirea de biserici (Hotarele – jud. Ilfov), mănăstiri (mănăstirea Izbuc-Ponoarele din judeţul Bihor) sau chiar catedrale (Drăgășani, Orăștie), consolidarea și restaurarea unor mănăstiri și biserici cu valoare istorică (Arnota), construirea de școli și cămine culturale (Dealu Negru) sau chiar ridicarea propriilor sedii ale Partidului “Totul pentru Țară” (Casa Verde din Bucureștii Noi, Palatul Legiunii din București, str. Gutenberg nr. 3, Căminul “Ardealul Tânăr Legionar” din Cluj), realizarea unor fântâni, captări de izvoare, troițe și monumente dedicate eroilor Primului Război Mondial, șosele (drumul dintre mănăstirile Arnota și Bistrița, pe care au fost transportate materialele necesare restaurării mănăstirii Arnota), diguri împotriva inundațiilor (cel de la mănăstirea Mamu – jud. Vâlcea), dar chiar și construirea de case pentru persoane și familii aflate în dificultate materială.
Tabăra de la Carmen Sylva a avut destinația unei concentrări de tineret (elevi de liceu și studenți) cu destinație educațională prin muncă, bucurându-se de departe de cea mai largă participare (peste 800 de tineri), desfășurându-se în verile anilor 1935, 1936 și 1937, și avînd – printre altele – ca rezultat amenajarea amplă a falezei din sudul stațiunii.
Cum era firesc, fenomenul a pătruns și în bogata imnografie legionară. Un cântec legionar, creat de aromânul Ionel Zeană, dedicat taberei de la Dealu Negru, unde se construise din temelii o școală rurală, devenise “Imnul taberelor de muncă”, iar alte tabere, precum cele de la Drăgășani și Arnota, erau evocate de „Imnul legionarilor olteni”, pe versurile poetului Radu Gyr. Construirea căminului clujean Ardealul Tânăr Legionar era și ea importalizată de un imn cu același nume, iar tabăra de pe Rarău, una dintre primele inițiative ale lui Corneliu Zelea Codreanu, avea ca imn al ei cântecul “Urlă dușmanii-n cărare”.
Percepția acestui curent creator, cu o puternică încărcătură pozitivă, a fost una deosebit de favorabilă, nu doar în rândul publicului larg, ci și la nivelul partidelor politice din epocă, deși acestea se aflau într-o poziție concurențială cu legionarii. Un exemplu deosebit de relevant îl reprezintă ecourile taberei dedicate construirii catedralei din Drăgășani în presa Partidului Național Liberal (cel mai mare adversar politic al legionarilor) din județul Vâlcea, care nota în 1936, într-un articol numit „Cărămizile de la Drăgăşani”: „Sub comanda hotărâtă şi perseverentă a tinerilor – preot G. Necşulescu şi avocat Victor Bărbulescu, o armată întreagă de tineri, de copii şi de flăcăi, muncesc de luni de zile, în pielea goală şi în arşiţa soarelui de vară, pentru ca să fabrice cărămidă şi să înalţe astfel Catedrala oraşului Drăgăşani rămasă de atâta vreme în stare de proiect uitat şi părăsit de către drept credincioşii creştini şi români de acolo… Tineretul care credea odinioară că rezolvă totul prin violenţă şi distrugere, prin persecuţie şi prigoană, prin exclusivism şi toleranţă, s-a putut convinge că mult mai utilă, mai atrăgătoare şi mai eficace este lupta şi munca pozitivă şi extrem de utilă intereselor generale.” (Adevărul, secțiunea Râmnicul Vâlcea, 20 mai 2018)
Nici clerul ortodox nu rămăsese indiferent față de fenomenul taberelor de muncă, în condițiile în care mare parte a acestor șantiere se îndreptau către biserici și mănăstiri, Biserica Ortodoxă Română conștientizând beneficiul unei forțe de muncă semnificative și râvna creștină a tineretului implicat în fenomen. Înalți ierarhi și-au îndreptat bunăvoința către acest tineret, binecuvântându-le intențiile și luând sub ocrotirea lor șantierele dedicate restaurării lăcașurilor aflate în stare de degradare sau construirii unora noi. Cazurile mitropolitului Basarabiei – Gurie Grosu și episcopului Rîmnicului – Vartolomeu Stănescu sunt notorii în acest sens.
Fenomenul taberelor de muncă voluntară inițiate de legionari a făcut, cum era firesc, și obiectul unor preocupări de ordin sociologic. În ultimă instanță, dincolo de curentul amplu pe care îl genera deja în societate, tabăra de muncă era, în sine, o comunitate în care se stabileau norme și cadre de viață colectivă, ea putând fi privită și ca un ferment la scară mai mică al unei concepții ce viza – după cum declarau liderii Mișcării Legionare – extrapolarea sa nivelul întregii societăți românești. Astfel, George Macrin, dedica fenomenului un adevărat studiu sociologic intitulat “O adevărată școală românească”, în revista Însemnări Sociologice din 1936.

În fine, se cuvine să dedicăm cîteva cuvinte și inițiatorului acestui demers editorial. Domnul Sorin Olariu nu se află la prima ispravă de acest fel. În ultimii doi ani domnia sa ne-a surprins cu alte două contribuții de referință pentru istoriografia românească, dedicate acestui subiect care continuă să stârnească pasiuni și controverse – Mișcarea Legionară. Este vorba de micul compendiu al centrelor exilului anticomunist postbelic, intitulat “Presa și cultura naționalistă din exil”, precum și de “Antologia cântecelor naționaliste”, rezultate ale unei munci laborioase de cercetare, întinse pe ani de zile, având la bază sacrificii personale considerabile.
Pasiunea lui Sorin Olariu pentru acest subiect, astăzi evitat cu eleganță de majoritatea istoricilor consacrați, nu este întâmplătoare. Ultimile aproape trei decenii au consemnat o îndelungată și constantă activitate a acestuia pe lângă lideri marcanți ai Mișcării Legionare din țară și din exil, între aceștia numărându-se Mircea Dimitriu – secretarul general al Mișcării Legionare din exterior, Dumitru Crețu – membru al Consiliului Politic al Mișcării Legionare din exterior, precum și Nicolae Roșca – șeful Senatului Mișcării Legionare din exterior, autorul cuvântului înainte al acestei lucrări, redactat atunci când aceasta se afla încă în faza de proiect, în anul 2011.
Încheiem cu convingerea că ne-am făcut încă o dată datoria, punând la dispoziția publicului și istoricilor un document menit să contribuie la mai buna cunoaștere a unuia dintre cele mai tulburi capitole ale istoriei noastre naționale.

__________________________

NOTĂ: Lucrarea poate fi procurată prin comandă, la Librăria Rezistența sau direct de la inițiatorul proiectului: Sorin Olariu, Mail: tancabes@yahoo.com.

Cuvântul lui Nicolae Roșca, încredințat lui Sorin Olariu înainte de moartea sa

Am readus la lumina zilei un important – credem noi – document al uneia din marile activități ale Mișcării Legionare: Taberele de Muncă.

Albumul ce îl reproducem îl datorăm muncii și tenacității tânărului nostru camarad Sorin Olariu, care cu pasiune și fără răgaz, a scormonit prin ungherele ascunse ale bibliotecilor, atât statale, cât și bisericești ale Sibiului, găsindu-le pitite de ochii lumii.
Albumul original a fost realizat în anul 1936 și este prefațat chiar de autorul lui, Mihail Polihroniade, intelectual de clasă, ucis în anul 1939.
Dar de ce este important acest album? Pentru că el arată prin fotografii necontestabile freamătul creator ce pusese stăpânire pe tineretul român, de orice condiție, dintre cele două războaie. Acel tineret vroia să arate poporului său că numai prin muncă cinstită și neinteresată, țara va putea deveni o țară modernă, bogată, admirată și cinstită de celelalte popoare ale lumii.
Acest elan creator, această abnegație, această dorință de educație sănătoasă și de ridicare a maselor românești la o viață mai bună, au fost înăbușite însă de un politicianism național, miop și fără de lege. Și această înăbușire nu s-a încercat, cum ar fi fost natural și cinstit, printr-o învățătură în sens contrar al celei legionare – în supoziția că ele ar fi fost greșite – ci a fost înfăptuită prin niște crime oribile. Rămași fără dialectică în fața adevărurilor Mișcării Legionare, singurul argument pe care l-au găsit a fost uciderea a sute și mii de persoane (români toți) cu proiecții de viață bine stabilite și luminoase, au fost lichidate fără milă de potentații acelor vremuri.
Și dacă oroarea crimelor săvârșite atunci este prin sine însăși strigătoare la cer și blamabilă, crima cea mare, socotim noi, a fost înjunghierea unui măreț vis românesc, suprimarea elanurilor curate, a speranțelor aprinse în sufletul românesc după secole de întunecime istorică.
În timp ce lumea veche materialistă, lumea afacerilor necurate, lumea politicianistă română, ce se complăcea într-un “dolce farniente” național, tineretul acelei Românii născute după Războiul din 1916-1918, se trezea la viață, ieșea la muncă voluntară pe șantierele create de ei înșiși și, amestecați într-o sănătoasă frățietate națională, frământau pământul, coceau cărămizi și ridicau așezăminte culturale, biserici și chiar locuințe pentru sărmani și neajutorați.
Ei bine, uciderea acestui entuziasm românesc va rămâne etern săpată pe lespedea mormântului acelui politicianism putred.
Albumul de față arată generațiilor românești, actuale și viitoare, că drumul nostru adevărat nu se găsește în petreceri prin discoteci, nici în mirajul înșelător al drogurilor și produselor etnobotanice, nu în debordarea unor acțiuni necontrolate, ci în acțiuni creatoare și benefice pentru poporul nostru. Suntem cu toții câte o verigă în lanțul generațional al neamului românesc.
Numai prin muncă în folosul acestuia vom afla și vom împlini misiunea noastră de români.