Este pentru prima dată când, în exercitarea activității mele de jurnalist, îmi îndemn cititorii să voteze, mai mult, le spun cum voi vota eu la Referendumul pentru Familie, în speranța că îmi vor urma exemplul.
Nu din patimă sau din lipsă de respect fac asta, ci pentru că miza este uriașă, una care transcende banalul cotidian al politicului românesc: acum este vorba despre destinul propriilor noștri copii. Ai noștri, ai fiecăruia! Să vedem cum!
În 18 iulie 2018, Curtea Constituțională a României (CCR) decidea, într-o excepție ridicată de doi homosexuali căsătoriți în Belgia, un român și un american, că este constituțională acordarea dreptului de ședere pe teritoriul statului român, în condițiile stipulate de dreptul european, soților – cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene și/sau cetățeni ai statelor terțe – din căsătoriile dintre persoane de același sex, încheiate sau contractate întrun stat membru al Uniunii Europene. Astfel, din multitudinea drepturilor pe le-ar avea un cuplu normal de soți – cum nu se mai știe ce este aia „normal”, precizez: bărbat și femeie – CCR le-a acordat celor din cuplurile formate din persoane de același sex doar dreptul de ședere pe teritoriul statului român, dar și ăsta, numai dacă s-au căsătorit într-un stat membru al Uniunii Europene.
Entuziasmul victoriei obținute i-a făcut pe unii vectori ai Propagandei LGBT să lase la o parte precauțiile specifice metodei „pașilor mărunți” și să-și dea arama pe față, cum se zice în popor. Printr-un comunicat public, ACCEPT, vârful de lance al Propagandei, a anunțat că „salută decizia CCR, care face un prim pas important în a asigura egalitatea în drepturi și demnitate pentru persoanele lesbiene, gay, bisexuale și transgender (LGBT), și pentru familiile lor”. Să recitim: „un prim pas important”! Păi, acolo unde avem un „prim pas”, nu înseamnă că vom avea și pași următori, și un pas final? Cu siguranță, da!
În același context, Iustina Ionescu, avocată și membra ACCEPT, și-a manifestat dezamăgirea față de decizia CCR, pentru că „nu obligă la recunoaşterea tuturor căsătoriilor între persoane de acelaşi sex încheiate în afara ţării, nici la recunoaşterea tuturor drepturilor ca familie pentru cetăţenii căsătoriţi recunoscuţi în vederea şederii”. Care, „toate drepturile”? – vine firesc întrebarea. Păi, cele prevăzute de lege, cum ar fi posibilitatea de a deveni părinți în calitate de familii adoptatoare. Păi ce, doar unul dintre partenerii unui cuplu homosexual nu poate adopta? Ba da, poate, dar doar el devine părinte, pentru că potrivit reglementarilor legale în vigoare, două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan și nici succesiv, decât dacă sunt soț și soție. Sub nicio formă, la noi, două persoane de același sex nu pot adopta împreună un copil. În unele țări, însă, se poate. Acolo unde cuplurile astea sunt unite prin căsătoria civilă din care decurg toate drepturile, inclusiv acela de a încheia adopții. Mai mult, în aceste țări au apărut situații demente, de tip „Barnevernet” (serviciul pentru protecţia copilului din Norvegia), în care să fie confiscați copii din familii normale, reclamate de vecini pentru chestii imaginare sau firesc-banale, cum ar fi certuri casnice sau preludii de divorțuri, pentru a fi încredințați unor cupluri căsătorite de homosexuali.
Cel mai recent caz cunoscut este cel al românului Florin Barbu. Din cauza unor reclamații ale vecinilor, generate de neînțelegeri mai zgomotoase cu soția sa, de care a și divorțat în 2014, autoritățile engleze i-au confiscat românului cei doi copii și i-au încredințat unui cuplu de homosexuali. Din acel moment nu i-a mai putut vedea niciodată. Tatăl a pierdut toate procesele prin care a încercat să-și recupereze copiii, de la instanțele britanice până la CEDO, iar acum un an putea fi văzut într-o stare jalnică, făcând greva foamei în fața sediului Ambasadei Marii Britanii la București. În aceeași perioadă, potrivit declarațiilor acestuia, copiii urmau o terapie „antirușine”, care să le aline efectele batjocurii la care erau supuși de colegii de școală pentru situația în care se aflau: „Copiii mei suferă mult mai mult acum, vor fi duși să facă o terapie, să nu râdă alți copii de ei la școala, că locuiesc și cresc într-o familie de homosexuali”.
Nu este singurul caz! L-am ales pe acesta, pentru că este o tragedie trăită de un român, de unul dintre noi. Florin Barbu nu va putea să-și reîntâlnească fetița și băiețelul decât hăt, încolo, aproape de anul 2030, atunci când copiii săi vor fi majori și își vor putea exercita voința. Ce vor decide ei atunci, după mulți ani de educație în „familia” în care au fost decartați, după tot atâția ani de căpătat deprinderi de la cele două „modele parentale” de care au parte, ce va fi de capul lor, crescuți într-un asemenea mediu, nu am de unde să știu și parcă nici nu vreau să mă gândesc. Aș vrea, însă, să se gândească cei care încă nu s-au decis dacă să voteze sau nu la Referendumul pentru Familie. Și dacă decid să voteze, să o facă cu gândul la destinul micuților frați Barbu, nenorocit de Justiția celei mai mândre țări europene, în nădejdea că așa ceva nu va fi posibil să se întâmple niciodată în România. Și cu gândul la încă o chestie: să se întrebe cu cine ar dori să trăiască copiii lor, dacă ei, părinții, ar dispărea. Cu bunicii sau cu o familie precum cea în care au fost sechestrați copiii Barbu? După ce vă răspundeți foarte sincer, mergeți la vot cu gândul ăsta. Eu așa voi merge!
de Mirel Curea Evz.ro
