”Nu, domnule, nu pot să colaborez. Iudă, din mine nu puteţi să faceţi”

Drept ca bradul, cu voce tunătoare, intransigent dar omenos în toate deciziile duhovniceşti, cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi‑o trădează, cu un simţ al umorului măsurat – aşa îl cunosc şi aşa îl vor purta veşnic în inimă pe părintele Gavriil Stoica toţi cei care trec pragul mănăstirii Zamfira. Fie din paginile revistei „Lumea Credinţei”, fie din emisiunile de la PAX, fie direct din înălţimea amvonului, prezenţa cuvântătoare a venerabilului părinte este cuceritoare. Prin sinceritate, prin cultură duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr‑o neclintită voinţă în Hristos. A voi şi a face în Hristos sunt două daruri, îndelung lucrate din plin de părintele Gavriil. Să urmărim acum cuvintele pe care acest neobosit vestitor al lui Dumnezeu le are a ni le împărtăşi…

 

Începutul vieții monahale

Părinte Arhimadrit Gavriil, vă mai aduceţi aminte de momentul când aţi intrat în mânăstire?

Cum să nu, părinte dragă… Am intrat la mânăstire pe 25 iunie 1953. Aveam 17 ani şi vreo 3 luni şi jumătate.

Care a fost motivaţia?

Faptul că‑l cunoscusem pe ­Dumnezeu într‑o încercare grea, pentru care Îi mul­ţumesc din toată inima, cât voi trăi. A îngăduit să mă îmbolnăvesc grav de ini­mă şi în timpul convalescenţei părinţii, în­ţelepţi, m‑au cruţat de la muncă iar în timpul acesta am citit foarte mult. Deja primisem de la părinţi o frumoasă edu­caţie religioasă. Nu ştiau părinţii câte ştiam eu, câte am citit şi câte ştiu eu, dar cât ştiau ei a fost destul ca să creştem în frica lui Dumnezeu. La posturi posteam; ne împărtăşea părintele pe noi, copiii, după prima săp­tă­mână din post. Ne mai dădeau în Postul Mare „de dulce”, că eram micuţi. Dar posteam şi la Paşte ne împărtăşeam din nou, şi la Crăciun. Posturile mai mici le ţineam în întregime. Ne învăţau rugăciuni. Ştiam şi noi ce e rugăciunea, ce sunt metaniile. Cărţi îmi aduceau şi învăţătorii mei, cunoştinţe, cre­dincioşii. Era atunci lucrarea Oastei Dom­nului care mie mi‑a folosit foarte mult… I‑am citit cărţile părintelui Iosif Trifa, am citit foarte mult din Biblie, şi câ­teva cărţi. De exemplu, am citit o carte: „Dumnezeu în natură” de un scriitor fran­cez, Denisse Chateaubriand, care vrea să demonstreze că există Dumne­zeu. Foarte mult m‑a edificat cartea asta. De ce? Pentru că eu, ca un adolescent, îmi puneam întrebarea: bine, există Dumnezeu, dar cine L‑a făcut pe Dumnezeu şi cum e cu Dumnezeu…?! Acolo am înţeles, odată pen­tru totdeauna, că dacă Dumnezeu ar putea fi înţeles de mintea omenească nu ar mai fi Dumnezeu! Dumnezeu, cum spun Sfinţii Părinţi, nu este circumscris împrejur, adică nu poate fi cuprins cu mintea. Şi i s‑a arătat Fericitului Augustin – care vroia să scrie o carte pe tema aceasta, a cunoaşterii lui Dumnezeu – copilaşul ace­la pe malul mării care vrea să mute toată apa din mare în gropiţa lui. Fericitul Augustin avea multe de spus în carte, dar nu putea cu nici un chip să facă începutul. Şi tot văzându‑l cărând apă, l‑a întrebat pe copil: „Ce faci aici, micuţule?”. Însă copilul era foarte ocupat, nu se uita după nimeni că pierdea timpul. Şi el căra mereu… Atunci bătrânul Augustin intră în vorbă cu el a treia oară şi îi spune: „Nu te mai osteni! N‑ai să poţi! E imposibil să muţi apa din mare în gropiţa ta!” Şi copilul stă din lucru şi îi zice: „Da, Augustin, aşa este, ai dreptate că este imposibil să mut apa din mare în gropiţă. Şi ţie îţi este imposibil să Îl cuprinzi pe Dumnezeu cu mintea ta”.

Şi răspunsul ăsta a fost şi pentru mine o pecetluire de a nu mai întreba despre Dumnezeu. M‑am lăsat de întrebări, convins că Dumnezeu nu poate fi cuprins cu mintea aşa cum nu putem cuprinde noi cu ochii toată lumea, chiar dacă ne suim pe un loc foarte înalt. Ni se pare că la un moment dat s‑a unit cerul cu pământul – orizontul. Aşa, dincolo de orizont nu vedem că mai este Bucureşti, Bulgaria, Turcia etc. Credem că există, că ne‑au zis‑o alţii care au fost pe acolo. Dacă vederea mea este finită, oare eu trebuie să neg că există mai departe altceva decât văd eu? Aşa şi în privinţa credinţei. Şi m‑am convins, dragul meu, de Dumnezeu şi de Veşnicie.

Care era numele Sfinţiei Voastre înainte?

Gheorghe! Se lupta în fiinţa mea Lumina cu întunericul. Aveam gânduri multe. Vedeam şi eu ca un adolescent lumea într‑o culoare fermecată.

V‑aţi gândit la vreo fată?

Era o fată care mi‑a fost colegă de şcoală. Mi‑a fost simpatică, mi‑era dragă: Păunica. Şi ea poate se gândea la mine…

Şi nişte femei începuseră să mă peţească pentru fetele lor: „Până face Gheorghe a lui Stoica armata, Mări­oa­ra mea e gata, adică se face mare”. Dar voia lui Dumnezeu a fost alta, dragul meu. De‑acuma eram bătrân şi voia să‑mi aranjeze cineva veşmintele la sluj­bă şi zic: „Hai, că acum n‑o să mă mai alea­gă nimeni”. Dar o bătrână, maica Teofana (care e înmormântată deja), îmi spunea, „Apoi cine să vă mai aleagă, că v‑a ales Dumnezeu din tinereţe, din copilărie”. Şi‑aşa a fost. Dacă Dumnezeu m‑a ales, nu m‑am mai gândit la nimic. Am plecat la mânăstire, dar cu convingerea că dacă m‑aş mai naşte de 1000 de ori, tot călugăr m‑aş face!

N‑aţi regretat niciodată că aţi luat decizia aceasta…

Niciodată, niciodată… Comandantul Securităţii din Argeş (părintele Clement Haralambie e martor ocular), după ce am fost arestat, le‑a spus părinţilor că„Stoica dacă nu se încăpăţâna să nu colaboreze cu noi, nu făcea închisoare”. Dar n‑am primit să colaborez cu ei, că mi‑au cerut: „Ce‑i prostia asta de călugărie, măi?! Însoară‑te, ia‑ţi femeie, vă dăm servici la amândoi, vă dăm pedeapsa cu suspendare şi colaborăm… Tu nu eşti băiat prost, nu putem să colaborăm?!”Adică să fiu informatorul lor…

Care a fost motivul arestării?

La arestare, în 1964, motivul a fost că eram în grupul părintelui Nicodim Măndiţă. Slujeam la Mânăstirea Curtea de Argeş. Făceam de strajă la Sfintele Moaşte şi lumea cerea cărţi de rugăciuni, de îndrumări. Căutând să le aflu, le‑am găsit la un ucenic al părintelui Măndiţă, George Palade, care tocmai mergea spre Buneşti, Argeş. Aveau un depozit acolo, la un frate al părintelui Nicodim. I‑am dat o notă cu mai multe titluri de carte: Medicamentul Crucii, o carte în legătură cu avorturile, alta despre fumat, păcatul înjurăturilor, semnul sfintei cruci, Vieţile Sfinţilor. Şi mi‑a adus vreo câteva geamantane, pe rând.

Ei bine, tocmai atunci, în anul 1964, Gheorghiu‑Dej a întrerupt conducta de petrol cu sovieticii. De fapt, se ter­mi­na­seră cei 20 de ani: ‘44‑’64, cu toate despăgubirile de război pe care le plă­team noi ruşilor. Şi după aia, când s‑a crezut că acum e libertate, au început părinţii din Bucureşti, printre care şi părintele Nicodim Măndiţă, să dea drumul la cărţi în circulaţie. Dar comuniştii au început să‑i vâneze prin gară pe la Roman, pe la Bacău, coborând din tren cu saci cu cărţi. I‑a prins. „De unde veniţi cu ele?” „Din Bucureşti”. Şi în Bucureşti, când le‑a făcut percheziţia acolo, au găsit şi o notă a mea pe care o lăsasem când mă trimisese părintele meu stareţ de la Curtea de Argeş să cumpăr materiale de construcţiii. Tot atunci m‑am dus şi până la părinţii aceia, să mai iau nişte cărţi de la ei, dar nu aveau. Le‑aveau la depozit, că nu le ţineau în casă. Şi atunci părintele mi‑a zis: „Scrie colea ce cărţi vrei”. Mi‑a dat un maculator şi‑am scris acolo pe ultima pagină: „Pentru pă­rin­tele Gavriil, Mânăstirea Curtea de Argeş: 30 buc. din ăsta, 50 din ăsta, 50 din ăsta, din cutare, cutare şi cutare!

Pe baza acelor notiţe v‑au ridicat?!

Când au găsit toate adresele şi toate scrisorile te puricau, te întrebau, te anchetau în legătură cu ele. A venit la mine, la Curtea de Argeş, comandantul Securităţii din Bucureşti şi m‑a scos din slujbă, de la vecernie de la Sf. Filofteia. Ne‑am plimbat prin parc şi m‑a luat la întrebări. Eu am văzut că se cunoaşte situaţia, nu puteam să neg prea mult. Şi m‑au lăsat. După aceea, peste o zi sau două vin din nou şi îmi fac percheziţie, îmi iau ultimele cărţi pe care le găsesc în chilie. Şi încă m‑au mai lăsat. Pe 25 august m‑au înhăţat, m‑au arestat. M‑au adus în cătuşe. Înainte de asta m‑au mai ţinut vreo 10 ore la Securitate, în Curtea de Argeş, când a venit un maior. Acela m‑a trimis la Bucureşti, m‑a şi anchetat în cele 7‑8 luni cât am stat în Bucureşti. Şi tot aşa, căuta să mă înduplece: „Băi, tu ştii ce pedeapsă te aşteaptă? Între 4 şi 14 ani”. „Pentru ce, domnule? Că am sfătuit lumea să nu fure, să nu înjure, să nu violeze, să nu avorteze? Asta e misiunea mea, a Bisericii”. E‑adevărat că prin unele broşuri se amintea şi de unele lucruri făcute de bolşevici în Rusia cu preoţii ortodocşi, cu creştinii de acolo. Îi băgau în gropi de var şi stingeau varul peste ei. Asta nu le‑a convenit: să se vorbească aşa despre „fraţii” noştri sovietici. Şi în felul ăsta erau cărţile periculoase. Le‑am spus : „Domnule, faceţi dvs. ce vreţi!”. Mi‑au propus ca să le fiu „colaborator”, să le fiu „informator”, să „colaborăm” că‑mi dau cu suspendare. Şi le‑am zis: „Nu, domnule, nu pot să colaborez. Iudă, din mine nu puteţi să faceţi. Nu pot să vând pe fraţii mei. Ori Hristos, ori nimic. Ori îmi duc viaţa pe care i‑am făgăduit‑o lui Dumnezeu, de călugăr, ori mai bine nu mă năşteam. Faceţi ce vreţi. Dacă am făcut aşa de rău, puneţi cătuşele. Condamnaţi‑mă şi pace vouă!”. M‑a lăsat acolo aşa, un timp. Apoi mi‑au dat drumul acasă. Apoi, pe 25 august, au venit şi m‑au arestat. M‑a sfătuit chiar părintele stareţ să‑mi iau şi eu nişte pastă de dinţi, să am ceva aşa la îndemână…

Viața în închisorile comuniste

Nu v‑a fost teamă că puteţi să pieriţi?

Eram înflăcărat când am plecat la mâ­năstire! Hristos era cu noi la Oastea Domnului la care mergeam. Eu citisem foarte mult. Citeam Vechiul Testament şi Noul Testament îl ştiam, şi Vieţile Sfin­ţilor. Şi predicam la adunare la 17 ani, la măsura mea duhovnicească de ­atunci, la măsura necunoştinţelor mele. Predi­cam pe Hristos, taică! Şi cântam cân­tă­ri­le alea frumoase de la Oastea Domnu­lui… Apoi, ca diacon ţineam predici la mâ­năstirea Slănic, acolo unde am fost călugărit. Am simţit Mâna lui Dumnezeu cu mine. Când am ajuns la Aiud, împlinisem un an de la arestare. Stătusem la Malmaison în Bucureşti circa vreo 8 luni, am stat vreo 6 săptămâni la Jilava, în aşteptarea recursului şi după aceea ne‑au dus cu duba de deţinuţi la Aiud. Când am împlinit un an de la arestare mă iniţiasem la un loc de muncă. Eram în putere, eram tânăr. Am împlinit 30 de ani la Malmaison în Bucureşti. Vă daţi seama, eram în puterea vieţii! Şi m‑au scos la lucru. Probabil că hotărâseră aco­lo, scria la dosarul meu, să mi se dea po­sibilitatea ca aceşti 4 ani să‑i fac în 3. Să câştig un an prin muncă, nu mai mult. Însă când împlinisem un an de la arestare, eram deja iniţiat la locul de muncă. Puteam să câştig condiţionat 2 zile la o zi. Acei 3 ani pe care îi mai aveam, puteam să‑i câştig, să îi fac într‑un an. Dar m‑au sucit. Am trecut prin 11 sau chiar 12 secţii ale închisorii Aiud. Când făceam norma bine ca să câştig, iar mă mutau în altă parte. Până mă iniţiam la locul de muncă, iar mă mutau. Am muncit şi la maşini, şi la arcuri, şi la împletit. După aia am fost la şlaif, la împletit, la făcut coşuri. Ne duceau cu maşina în afară închisorii şi ne aduceau seara. Am fost la expediţie, unde încărcam pe plat­forme de vagoane, sobe.

Ați fost reprimit din închisoare în mânăstire?

Absolut, păi cum să nu?! Aveam o mus­taţă ca un haiduc, până la ureche, dar barba şi părul tuns. Doar mustaţa mi‑o lăsaseră, atâta. Mi‑a părut foarte rău că mi‑au tăiat şi din mustaţă, nu m‑au lăsat aşa cum mi‑o păstrasem. Am fotografie şi acum cu mustaţa haiducească, fără barbă.

M‑am eliberat în toamna lui ‘67. În chilia mea se mutase fratele meu, care şi el slujea acum la mânăstirea Curtea de Argeş; fratele meu e la Sfântul Munte acum – părintele Iustinian. Îi dăduse afară de la mânăstirea Slatina, din Mol­do­va. Părintele Ghica era directorul Ca­sei de Pensii de care aparţinea Paraclisul Patriarhal de la Curtea de Argeş, el ţine la mine şi la fratele meu; bătrân de acum, dar aşa, bun părinte, preot de mir, mi‑a zis: „Măi, Gavriil, tată, securiştii sunt pe urma ta, îţi măsoară orice cuvânt, eşti urmărit măi, du‑te în altă parte, măi, tată!”. Părintelui Arsenie Papacioc i se aprobase să vină de la parohie de la Filea să vină să intre în mânăstire. A fost numit ca stareţ la Mânăstirea Cheia şi avea un post de diacon vacant, dar eu eram numai ierodiacon atunci. Dar îi spusese deja fratelui meu când eram în­chis: „Spune‑i lui părintele Gavriil că îi păstrez postul liber, până scapă”. Deja, până să mă aresteze, părintele Arsenie era duhovnicul meu, din 1956. Şi părintele Arsenie a fost arestat, nu ne‑am văzut 9 ani. În gând ne pomeneam şi ne iubeam, şi a rămas părintele meu, şi duhovnicul meu permanent. De când m‑am liberat, suntem nedespărţiţi. Ne suntem duhovnici reciproc.

Ucenic al părintelui Arsenie Papacioc

Încă vă spovediţi la părintele Arsenie?!

Absolut. Cât mai des pot, până la câteva luni mă duc până la părintele să‑l văd, mi‑e şi dor să‑l văd şi el se bucură, şi pentru că îl iubesc mult şi dânsul nu mă iubeşte mai puţin. Şi mă duc să mă mărturisesc. Ne mărturisim reciproc, de când sunt şi eu duhovnic.

Părintele se mărturiseşte la dvs?

Eu mă mărturisesc la părintele de când eram numai ierodiacon că nu eram preot‑duhovnic. După ce am devenit preot‑du­hovnic imediat, părintele îşi lua epitrahilul şi mi‑l punea mie după gru­maz. Mi‑l dădea mie, ca să se măr­turisească dânsul la mine. Pentru că noi am fost foarte apropiaţi…

Când aţi venit la Zamfira, părinte?

La 1 august 1978.

Câţi ani aveaţi când aţi venit aici?

Aveam vreo 34 de ani.

Şi cum v‑au primit maicile? Nu eraţi prea tânăr?

M‑au aşteptat! Au trimis scrisori după mine că nu mai veneam. Scrisoarea o mai am şi acum, pe care o trimite sora Ana Plop, maica Arsenia de astăzi, bătrână. Şi am venit. Am terminat casa aceasta în care stau. După cutremurul din ‘77 rămăsese cam neterminată. Şi de atunci locuiesc aici. La început am avut şi parohie. Vreo 17 ani din cei 30 am avut şi parohie, cu două sate. Am făcut şi pe preotul paroh cu toate cerinţele unei parohii: botezuri, cununii…

Părintele duhovnic al Sfinţiei Voastre se află duhovnic într‑o mânăstire de călugăriţe; are aceeaşi preocupare ca şi Sfinţia Voastră: să ducă pe calea mântuirii pe maici. Aţi ales întâmplător lucrul acesta sau aţi ţinut cont şi de preocuparea părintelui duhovnic?

Eu nu mi‑am dorit să ajung duhovnic la mânăstire de maici. Nu că ar fi un lucru foarte dificil, dar nu mi‑am dorit lucrul acesta. Şi ca să mă feresc de ispite şi de bănuieli, şi de discuţii. Oricât ai fi de corect, tot găseşte dracul ceva. Şi am zis: „Doamne, facă‑se voia Ta, la urmă”. Când am văzut că e gata să mi se întâmple, când am primit telefoane că am fost numit de părintele patriarh, am găsit cel mai de cuviinţă este să rămân la Zamfira.

Aş vrea un pic să intrăm în viaţa duhovnicească a mânăstirii şi să ne spuneţi cu ce se diferă o mânăstire de maici de una de călugări?

Când zicem călugăr înseamnă şi monah şi monahie. Adică, fie că e bărbat, fie că e femeie, monahul sau monahia, călugărul sau călugăriţa au aceleaşi voturi monahale şi în principiu aceleaşi lucruri de realizat. Au aceleaşi drepturi şi datorii. E vorba, în primul rând, de voturile monahale: de sărăcia de bunăvoie, de ascultare, de castitate – şi unii, şi alţii. Toţi trebuie să facă ascultare, să se supună, să fie cu râvnă spre slujbele bisericeşti, spre ascultările mânăstirii. Toate astea se realizează perfect în viaţa de obşte, care e cea mai lăudabilă, e cea mai de calitate. Viaţa idioritmică (sau de sine) a dat cele mai proaste rezultate. Cei de la viaţa de sine au în comun numai cimitirul şi biserica. Şi la biserică sunt cu rândul, pe zilele săptămânii. Ori călugăria nu‑i cu rândul şi călugărul nu iese nici la pensie. C‑am ieşit la pensie şi, vezi Doamne, acuma eu mă duc sau nu mă duc la biserică. Nu se poate: eşti călugăr sau călugăriţă, şi chiar dacă eşti pensionar datoriile călugăreşti nu te cruţă. Numai că într‑o mânăstire de bărbaţi, de călugări, mulţi dintre ei devin diaconi, preoţi, duhovnici şi atunci misiunea lor se împarte. La o mânăstire de bărbaţi aleargă lume mai multă, primesc şi spovedanie, îndrumări, sfaturi de la duhovnicii pe care îi au fraţii, credincioşi mireni pe la mânăstiri. Că bine este să nu îşi schimbe credinciosul duhovnicul… Dacă şi‑a găsit mângâierea şi l‑a folosit sufleteşte un duhovnic, trebuie să ţină de cel care‑i ştie viaţa. Şi atunci, ca şi medicul uman te‑a primit aşa, în cadrul unor suferinţe, te consultă, îţi stabileşte diagnosticul, îţi dă o reţetă, faci un tratament şi zice: „ Mai vino să vedem cum a evoluat boala”. Ca să te vindece, mai schimbă un medicament, măreşte doza, ţi‑o mai micşorează. Ori aşa, dacă te duci din doctor în doctor, nu faci nimic! Cunosc persoane care şi‑au stricat sănătatea mai rău, mergând din doctor în doctor. Nu l‑a tratat acela bine să vadă rezultatele repede şi hop!, la altul că a auzit că e mai grozav. Şi şi‑a stricat sănătatea. Duhovnicul, cum spune şi la Canoane, nu se schimbă. Cine schimbă duhovnicul fără de motiv, spune Sfânta Pravilă, se desparte de Biserică împreună cu cel care l‑a primit, adică cu duhovnicul care l‑a primit. Adică ce înseamnă despărţirea? Anatema e despărţirea de Hristos şi unirea cu satana de pe pământ. Cine schimbă duhovnicul fără de motiv greşeşte!

Şi care ar fi motivul pentru care să‑l schimbi?

Dacă duhovnicul învaţă eretic, învaţă anapoda şi constaţi că nu e ortodox curat sau că, Doamne păzeşte, nu‑i moral – tu te‑ai dus să te lecuiască iar el mai mult te ispiteşte şi te hărţuieşte. Doamne păzeşte, nu numai la călugăr, dar şi la duhovnicul de mir, oricare ar fi el! Sau cazul în care ţi‑a murit duhovnicul, atunci eşti motivat. Sau ţi‑ai schimbat localitatea, cu serviciul, eşti în partea cealaltă a ţării şi cu binecuvântarea duhovnicului de mai înainte, poţi să treci la un alt duhovnic. Numai aşa. Dar ca un moft, că ţi s‑a părut că e ăla mai grozav, cu „stea în frunte” decât celălalt şi că aşa vrei tu – nu e numai pe vrute. Trebuie să asculţi de duhovnic. Ascultarea de duhovnic e ascultare de Hristos: „Oricine ascultă de voi, de Mine ascultă”.

Viața de obşte este superioară vieții de sine

Părinte, aţi adus în discuţie o idee foarte interesantă şi pe care aş vrea să o mai dezbatem un pic: „Viaţa de obşte este superioară vieţii de sine”.

Zamfira este o mânăstire de sine. Păi, cum să fie, părinte, bine? Cea mai mare virtute a călugărului e tăierea voii! Trebuie să asculţi de stareţul sau de duhovnicul tău într‑o mânăstire, ca de Hristos. Ţi‑a spus să faci aia, păi aia să o faci. Un părinte la pustie i‑a spus ucenicului: „pune răsadurile alea acolo”. Aşa de ascultător era şi de cuminte că a presărat nişte legume pe brăzduţa lor acolo, lângă chilia lor. Şi zice: „Pune‑le, fiule, cu vârful în jos!”. Şi au crescut cu rădăcina în sus. El nu s‑a întrebat, nu a cârtit, nu i‑a spus părintelui că nu e bine, că nu răsar, că nu se prind. Fiecare face ce vrea, când viaţa este de sine: mănâncă când vrea, doarme când vrea. Când eu tocam de priveghere, una venea cu sacul de iarbă, alteia îi guiţa purcelul în grădină. Am dat binecuvântare de priveghere în biserică la Rusalii cu trei călugăriţe din 30. Să zic că vreo câteva nu pot să vină de bătrâneţe. Dar nu se poate una ca asta în obşte… Masa e la oră fixă. Nu mai ai căpriţă, nu mai ai văcuţă, nu mai ai purcel, toate sunt de obşte. Mâncăm toţi la fel. Totul e de obşte la cămară. Nu se gândeşte fiecare ce mănâncă mâine; pe când aşa, fiecare cu crăticioara ei, cu grija ei, a zilei de mâine. Viaţa de sine dăunează. Dragul meu, nu e în concordanţă cu viaţa calugărescă. Unde e tăierea de voie, unde e ascultarea; face fiecare ce vrea. La biserică vine când vrea. Pravila călugărului are în primul rând cele 7 Laude. Ori cele 7 Laude se fac în biserică. Dacă nu le faci în biserică, le faci tu acasă? Eşti obligat să faci metanii, închinăciuni pentru cel care nu ştie carte; dacă nu, trebuie să ţi le citeşti tu. Şi mai citesc ele acasă? Eu cred că prea puţine. Că dacă ar avea râvnă pentru ele ar veni la biserică să le asculte, să le cânte înaintea lui Dumnezeu, să‑L laude pe Dumnezeu acolo.

Primează munca, ascultarea sau slujba, rugăciunea?

Dragul meu, ascultarea e a doua litur­ghie. Acum primează toate, dar pri­mează liturghia în primul rând. Şi apoi ascultarea. Dar sunt şi cazuri când trebuie neapărat să faci ascultarea care ţi se dă. Sunt ceilalţi în biserică, se roagă pentru tine. Eşti şi tu cu gândul la Sfânta Jertfă. Şi faci ascultare acolo unde te trimite. Tu eşti necesar acolo pentru mâ­năstire, pentru frăţime. Mai ales pe vreme de iarnă, când nu sunt munci agricole, toată lumea trebuie să fie la biserică. Că după aceea se împart: la ateliere, unul la cancelarie, unul la croitorie, unul la sculptură, unul la tâmplărie.

Părinte, aţi întâlnit maici care au avut viaţă îmbunătăţită, viaţă sfântă?

Marea majoritate, părinte, au avut o viaţă deosebită, o viaţă ordonată, cuminte, evlavioasă, prezente la bise­rică. Uite eu îmi aduc aminte de maica Filofteia, călugărită de când sunt eu aici, care a fost căsătorită în vremea ei. Mama ei trăieşte şi acum, are 95 de ani: maica Evghenia. Şi mama ei, Evghenia, şi Filofteia, care a fost căsătorită şi a avut copii, au fost extraordinar de bune mame, dar la fel de bune călugăriţe. Maica Filofteia nu lipsea de la biserică, ea făcea prescuri, făcea şi croitorie, la grădinărie era prima, nu lipsea din nici o parte, ca „argintul viu”. Şi dormea câteva ore pe noapte, avea nevoinţă şi rugăciuni multe: Psaltirea, acatiste, mătănii, era extraordinar de harnică, de nevoitoare şi de necârtitoare. A îngăduit Dumnezeu să moară de cancer. S‑a topit aşa, pe picioare. A avut câteva operaţii. Suferea crunt şi nu se văita. Mi‑aduc aminte când am împărtăşit‑o ultima dată aşa m‑am abţinut, ca să n‑o impresionez pe ea prea mult, să plâng de mila ei. Când a deschis gura, era numai o rană. Carne vie era în gura ei! Putrezea corpul de boala asta şi în condiţiile astea a murit fără să cârtească. Aşa evlavie… Între măicuţe e prima pe care o scot la Proscomidie pentru morţi. Am mai avut aici pe maica Magdalena, călugărită de mine. Tot timpul o găseam cu Acatistier sau cu Psaltirea pe masă, că nu mai putea sta în picioare mult şi în genunchi. Stătea pe scăunaş cu Acatistierul pe masă şi murmura tot timpul rugăciuni şi „Doamne, Iisuse…”. O viaţă de rugăciune, o mamă straşnică. Ea a rămas văduvă de tânără şi‑a crescut copiii în frica lui Dumnezeu şi nu s‑a mai recăsătorit. Când fata ei s‑a dus în lume, a început să‑şi dea cu roşu pe buze. Şi i‑a dat mamă‑sa câteva palme peste gură: „Dacă zicea Dumnezeu să ai buzele roşii, ţi le făcea Dumnezeu roşii; ce porcărie e aia?!”. Şi i‑a ţinut din scurt cu educaţie, să nu se destrăbăleze. Şi cu viaţă de rugăciune, de biserică. Şi bună mamă a fost, straşnică mamă, straşnică şi călugăriţă. Şi apoi ce să mai zic, că sunt multe… Am înmormântate peste 40 de călugăriţe, de când sunt aici. Vă daţi seama, în 30 ani s‑au dus atât de multe. Şi dacă ar fi venit o tânără în locul unei bătrâne plecate, era mare lucru. N‑au venit! În 1990 aveam 50 de călugăriţe la Zamfira iar acum mai sunt 30. În primul rând că nu e viaţă de obşte.

De ce nu mai vin cele tinere?

Dacă ar fi discoteci în mânăstire, poate ar mai veni. Cu secularizarea, cu globalizarea, au pus la dispoziţia tineretului atâtea condiţii pentru distracţii şi fărădelegi că‑i atrage mai mult lumea şi veacul, trupul şi distracţiile decât calea lui Dumnezeu. Sau sunt dezorientaţi, nu ştiu ce e viaţa spirituală, viaţa veşnică.

Aţi mai avut vreo călugărire în ultimii ani?

Cum să nu? Am avut, dar tot bătrâne. Au venit şi din cele căsătorite, care au rămas văduve. Acum, de exemplu, aproa­pe nu mai avem candidate la că­lu­gărie. Nu văd pe cine aş mai putea călugări. Eu îmi dau seama de la spovedanie dacă sunt pentru mânăstire sau nu sunt, după felul cum calcă. Dar lu­crul ăsta se mărturiseşte sincer pentru că, mi‑a ajutat Dumnezeu, am şi eu o experienţă, ştiu cum să le sfătuiesc, cum să le întreb. Nu pun la îndoială că cineva nu s‑ar mărturisi sincer, că ascunde viaţa lui intimă, duhovnicească.

Sfaturi pentru monahii

O spovediți și pe maica stareță?

Eu sunt ciobanul aici. Adică, în ce sens: maica stareţă are funcţie mai mult administrativă, puţin şi duhovnicească pentru că ea trebuie să povăţuiască pe începătoare, la viaţă duhovnicească, la mântuire. Dar întâietatea harică o are duhovnicul. Duhovnicul nu face parte din sobor. Pentru că nu poţi să numeri şi ciobanul la un loc cu oile. Câte oi avem: păi, 30 cu ciobanul, 31. Nu merge. Duhovnicul e păstorul turmei. Şi maica stareţă face parte din turmă, pentru duhovnic.

Părinte, în mânăstirile de maici sunt mai frecvente prieteniile. Fac simpatii una pentru cealaltă şi în felul acesta poa­te se depărtează de restul obştii. Sunt folositoare prieteniile pentru ­maici?

Nu sunt prea folositoare, taică. Trebuie să ştie de Dumnezeu şi de biserică. Eu când am intrat aici le‑am spus la măicuţe, pentru că eram tânăr, cu barba neagră atunci, nu albă ca acum: „Maicilor, să ştiţi de la bun început, nu fac vizite şi nu primesc vizite”. Ai venit cu un pomelnic la mine, mi‑l aduci la biserică, n‑aveţi ce căuta cu pomelnic la mine, la chilie. Pentru o urgenţă veniţi şi mă chemaţi, dar nu veniţi una singură, veniţi numai câte două”. Eu n‑am băut cafea sau ţuică fiartă în casa vreunei măicuţe. Ca să nu se creeze discuţii. De aceea am reuşit să fiu părinte pentru toate deopotrivă, pentru toate la fel. Şi n‑am părtinit pe nici una în detrimentul celeilalte. S‑au mai întâmplat ciondăneli. Le‑am chemat pe amândouă şi le‑am dat cap în cap, cu dragoste. Şi nu le‑am împărtăşit până nu s‑au împăcat. ”Măi, adevărul este pe la mijloc, n‑ai nici tu dreptate, nici tu. Tu ai mândrie prea multă şi tu ai smerenie prea puţină. Sunteţi căpoase amândouă. Recunoaşteţi‑vă greşeala, sărutaţi‑vă, în numele iertării şi în felul ăsta veniţi la împărtăşit.”

Părinte Gavriil, ce sfat daţi maicilor care vor să aibă o viaţă frumoasă duhovnicească?

Părinte dragă, uite mi‑a venit aşa spon­tan în minte ideea să vă dau răs­puns: s‑a tipărit în ultima vreme Regula­mentul Monahal, care nu s‑a mai tipă­rit din 1953. Când eram la Şcoala Mona­hală de la Cernica în 1953/54, se citea în fiecare duminică la masă, la obşte. Îl învăţasem pe de rost. Nu se termina într‑o duminică. Se termina în duminica a doua şi după aceea iar o lua de capăt. În cursul săptămânii se citea din Vieţile Sfinţilor şi din Proloage, şi cuvânt de la Sfinţii Părinţi. Acolo e toată rânduiala vieţii noastre călugăreşti. Pentru viaţa de obşte, că pentru viaţa de sine nici nu există regulament… La una din Sinaxele care s‑a ţinut în anii din urmă la mânăstirea Christiana am luat cuvântul şi am spus: „Dacă mânăstirile cu viaţă de sine tot nu devin cu viaţă de obşte, să se facă un regulament şi pentru viaţa de sine. La viaţa de sine nu‑i nimic, fiecare de capul lui, aşa brambura. Acolo vine fiecare când vrea, ca şi mirenii şi lăutarii”. Acolo, în Regulament, sunt oglin­dă toate atribuţiile, toată disciplina monahală, tot ce trebuie să facă un că­lugăr. Dar trebuie să se silească în primul rând să ţină cele 3 voturi monahale: ascultare necondiţionată, sărăcie de bunăvoie şi viaţă curată, castitate. Unii nu mai au fecioria cea adevărată, că au venit căsătoriţi la mânăstire, dar că­sătoriţi după lege, şi totu‑i primit la Dum­nezeu, nu înseamnă că sunt nişte des­frânaţi. Au fost poate chiar părinţii noştri, avem în mânăstire câteva cazuri când sunt şi mama şi fiica în mânăstire. Să ştiţi un lucru, în mânăstire un procent de 50‑60%, vin trimişi de Dumnezeu, e chemare, e vocaţie. Cei care vin chemaţi de Dumnezeu, se simt ca la ei acasă, sunt în elementul lor. Le e drag să vină la biserică, iubesc slujbele, iubesc ascultările, nu ies din cuvântul stareţului şi sunt iubiţi şi respectaţi de toţi şi duc o viaţă aşa de tihnită, aşa fericită, că se simt ca la el acasă. O parte vin… aşa şi îi primeşti de milă. Îi aduni de pe drum „nu‑i laşi să moară de foame” şi după ce vin aici se îngraşă şi uită de sărăcie, nu te lasă să trăieşti liniştit. Încep să cârtească. Vor să fie învoiţi. „Păi, de ce ai venit la mânăstire?”. „Păi, am venit că mi‑a plă­cut cum erau măicuţele îmbrăcate şi mi‑a plăcut slujba, dar mai e şi altceva: tata se îmbată, mama se îmbată, nu ne dădeau bani de pâine…”. Dacă‑l întrebi, nici Tatăl Nostru nu ştie cum trebuie. Habar n‑au de alte rugăciuni de viaţă creştină. I‑a trimis sărăcia la mânăstire, nevoia.

Şi mai e un procent, mai mic, pe care îl trimite dracul la mânăstire. Să nu vă minunaţi deloc! Îi trimite dracul la mânăstire ca să tulbure viaţa celorlalţi, să le facă cruce. În timpul Sf. Ioan Scărarul (se poate citi în Scara şi în Filocalii) exista închisoare în mânăstiri. Dar nu ca la Târgşor aici, sau Jilava, Gherla, Piteşti… Nu în genul ăsta. Uite cum e genul ăsta de închisoare: a venit unul la mânăstire, bărbat sau femeie. Nu i‑a fost lui prea mult de călugărie, a venit c‑o mască de evlavie, să‑l inducă în eroare şi pe stareţ şi pe duhovnic, l‑au şi călugărit, poate, vezi Doamne, l‑au şi hirotonit, într‑un diacon, acolo… Dar după ce şi‑a văzut sacii în căruţă, a început să‑şi arate faţa. După ce a prins mămăliga coajă, ştiţi cum se zice, a început să‑şi arate arama, s‑arate cine e: vrea să mănânce bine, îşi cerea învoiri dese, mergea în lume ca părinte, mai câştiga un ban şi intra în cârciumă şi se îmbăta şi poate stătea şi cu o femeie de gât. Pe un ins ca acesta care devine nu infractor ci indisciplinat, nu mai ţine cont de disciplina monahală, devine chiar smintitor, imoral, începi să‑l strângi cu chingile disciplinei monahale. I se dau nişte pedepse, să facă metanii în biserică în timpul slujbei, nu‑i mai dai voie să se ducă în lume. Începe să facă pe nebunul şi mai rău, că nu‑i convine să fie pedepsit, să fie sancţionat ş‑atunci pune coada pe spinare şi pleacă în lume, se însoară. Şi atunci, ca să nu se întâmple treaba asta, ce făcea Sf. Ioan Scărarul? Îl închidea într‑o chilie, îi punea totul la îndemână: îi dădea pe fereastră mâncare, din aceeaşi din care mâncaseră şi ceilalţi călugări, îi lăsa acolo Psaltirea, Ceaslovul, cărţi de lectură duhovnicească din Sfinţii Părinţi, că poate îi trec „gâzele” din cap şi o să se facă om de treabă. Ca să nu smintească lumea că „uite ce fac călugării”. Îi dădea şi ceva de lucru, dacă se plictisea. Şi între timp, citind, limpezindu‑se la minte îşi dădea seama ce greşeală făcea dacă pleca, că se ruina sufleteşte şi, mai rău, îşi pierdea sufletul. În asta consta închisoarea. Nu că‑l tortura acolo cineva…

Mi‑aduc aminte de‑o emisiune de‑a dlui Marius Tucă, îl invitase pe Cristian Tudor Popescu. Între altele l‑a întrebat: „Dar dumneata de ce cult aparţii? Ortodox, catolic, lutheran…?”.

Nu, domnule, sunt ortodox, sunt cununat ortodox, copiii i‑am botezat ortodox, dar recunosc că nu sunt practicant”. Mi‑a plăcut că era un om sincer. El nu practica. Cu registrul de botez, de cununie era înregistrat la ortodocşi. Dar nu era un practicant, nu mergea pe la biserică, nu ştia ce‑i spovedania, ce‑i împărtăşania, ce‑i rugăciunea, o viaţă de creştin autentic. Păi, ca să duci o viaţă de creştin trebuie să te identifici cu învăţătura Mântuitorului Hristos. Şi în călugărie, la fel. Să te identifici cu rânduielile monahale. Datoriile pe care le‑ai făgăduit, pe care le ai de îndeplinit la călugărie. Vedeţi, asta este: trăirea! Şi cei care vin la mânăstire, că întrebaţi de ce nu mai vin?! Nu mai vin! Lumea după cum vedeţi s‑a răcit, s‑a înstrăinat. Mai vine lume la biserică într‑adevăr, dar păcat că multă lume de astăzi suferă, cum spunea un părinte, de „spectaculoză”. Vine la biserică ca la un spectacol. Mai mult, vai ce frumos, se aude şi de afară, stai pe bancă, se aude în staţie slujba. Asta e tot în creştinism: să trăieşti! Spune Mântuitorul clar, cum citeam şi în Evanghelie, că „Nu cei ce zic Doamne, Doamne, vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci cei care fac voia Tatălui Meu care este în ceruri”. Ştim cu toţii că cea mai mare poruncă din Evanghelie e „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău din tot sufletul tău, cugetul şi inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, a doua poruncă la fel ca şi prima. Şi dacă aşa stau lucrurile, Mântuitorul spune: „Cine Mă iubeşte, păzeşte poruncile Mele. Dacă aveţi poruncile Mele şi le păziţi, cine are poruncile mele şi le face, acela Mă iubeşte”. Deci dovada faptică, că‑L iubim pe Dumnezeu e împlinirea poruncilor, atât. Aşa şi la călugărie, la fel.

 

(Pr. Visarion Alexa – Lumea Monahilor anul II, nr. 7 (13) Iulie 2008)

via Fericiti cei Prigoniti