ELEFANȚII LUI DALI ȘI MEANDRELE JUSTIȚIEI

Sunt convinsă că fiecare v-ați întrebat cel puțin o dată în viață de ce lumea e atât de departe de ceea ce ați aștepta să fie, nu-i așa? De ce nu găsim adevărul și dreptatea care în mod normal ar trebui să existe? De ce lăsăm să (ni) se întâmple atâtea nenorociri, de ce se irosesc atâtea vieți, atâtea talente, atâtea prietenii, atâtea resurse, atâta timp? Atâta frumusețe?

Un răspuns l-a încercat Salvator Dali în 1946, la scurt timp după bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, din august 1945. Sub impactul acestui tragic eveniment, se pare, Dali a pictat celebrul tablou „Ispitele Sfântului Antonie”. Și iată ce vedem: într-un deșert imens și dezolant – de altfel, mai toate scenele lui Dali se întâmplă în deșert – Sfântul Antonie, gol și pipernicit, numai piele și os, în genunchi, ține crucea ridicată în fața unui inamic bizar: o caravană cu animale teribile și uriașe, care înaintează spre el pe niște picioare foarte lungi, dar filiforme, firave, ca de insecte. Primul la rând este un cal ce se ridică impetuos în două picioare, cu gura întredeschisă și coama în vânt. Este simbolul puterii și al intimidării pe care o exercită puterea. După el vine un elefant care poartă o cupă, în care stă o femeie nud ce-și etalează provocator organele plăcerii – aceasta e cupa plăcerilor. Îl urmează un altul, cu un obelisc egiptean în spate, simbol al adorării zeului Baal. În continuare, un elefant ce poartă fragmente de edificii venețiene, în care se poate vedea un tors de femeie, iar în fundal un alt elefant cu un falus în spate. Dintre nori se zăresc câteva fragmente din El Escorial, reședința istorică a regelui Spaniei și simbol al puterii seculare și spirituale. Ceva mai departe, niște figuri umane jalnic de minuscule, printre picioarele de insectă ale arătărilor – probabil tot niște asceți sau oameni pur și simplu, aflați și ei, vrând-nevrând, în aceeași luptă. Antonie, mărunt și uscat la trup de istovire, stă ferm și încordat, ținând crucea drept. Jos pe nisip, în fața lui, zace un craniu – semn al familiarizării cu moartea și al sfidării fricii de moarte. Calul, adică tocmai înfricoșarea personificată, a întors capul la vederea crucii, într-o atitudine de ezitare și de frică: nu mai poate înainta, de-acum nu mai e decât un cal speriat, câtă vreme celelalte arătări încă nu bănuiesc că ar exista cineva care să li se împotrivească. Deznodământul e de la sine înțeles și binecunoscut. Îmi pare însă rău că Dali nu l-a mai pictat, dar cred că nu ar fi putut fi altul decât cu un Antonie stând neclintit pe aceeași poziție, iar toate aceste arătări zăcând dezumflate și fără vlagă în fața lui, precum ceasurile din „Persistența memoriei­” (altă operă a pictorului).

Prin urmare, care este răspunsul la întrebare? Mai explicit o spune un psiholog clinician din Canada, Jordan Peterson, care a ajuns cunoscut și pe la noi: „Lumea este un iad, pentru că noi nu afirmăm adevărul”. Cu alte cuvinte, îngăduim ca lumea să devină un iad atâta timp cât ne temem să afirmăm adevărul și nu ne luptăm „până la sânge” ^{Evrei 12:4} – și până la moarte chiar – să materializăm crezul nostru, din fel și fel de motive, care toate au singur nume generic: frica. Frica de a pierde comoditățile acestei lumi, de a ne strica relațiile, de a ne distruge cariera, de a ne pierde puterea, de a ne pierde plăcerea, de a ne pierde sănătatea, de a ne pierde salariul sau pensia, de a ne strica imaginea și, în cele din urmă și cel mai serios, de a ne pierde viața. Vedem însă că picioarele acelor arătări sunt ca picioarele de țânțari – singura lor forță reală este înfricoșarea, intimidarea, aparența puterii, care, de cele mai multe ori, în lipsa noastră de curaj, ne duce la blazare, la abandonarea luptei, la deznădejde sau chiar la pactizarea cu răul. Însă, nu uitați, ele au doar niște deplorabile picioare de țânțari! Arătările astea pot oricând să cadă frânte la pământ ca niște cârpe lepădate, pentru că nu au o bază reală, chiar dacă există. Dar există pentru că noi le îngăduim să existe – atâta timp cât preferăm orice altceva în locul adevărului.

V-ați întrebat vreodată cum arată „elefanții” dali-eni ai epocii noastre? Și nu mă refer aici la arătările cu care se confruntă un om de talia Sfântului Antonie, nici la feluritele himere de care ne lovim zilnic în războiul nostru duhovnicesc de mai mică sau mai mare anvergură, ci la arătările elefantice care umblă prin deșertul societății noastre. Iar noi le vedem, le ascultăm, suntem informați de „existența” lor prin tot soiul de mijloace – și, de cele mai multe ori, le oferim liberă circulație și drept la existență în viața noastră doar pentru că ni se par atât de uriașe, iar pe noi înșine ne percepem atât de mărunți…

Să vedem și câteva exemple de astfel de elefanți împodobiți baroc, cu tot soiul de concepte postmoderne și neomarxiste. Dintre cei mai vehiculați și arhicunoscuți ar fi: „Noua Ordine Mondială”, „LGBT”, „discriminare”, „fanatism religios”, „principiul inclusivității”, „principiul toleranței în Europa secolului XXI”, „corectitudinea politică”, „homofobie” etc. Urmează apoi o altă specie mai puțin familiară, care a luat forma unui neo-malthusianism pozitiv, după ce malthusianismul negativ – concretizat prin războaie, epidemii, genociduri, politici de control al populației etc. – nu a dat rezultatele scontate, pentru că oamenii încă nu au dispărut de pe fața pământului și încă mai vor să trăiască și să se înmulțească. Așa că s-a decis că e mai bine să fie convinși ca, „de bună voie și nesiliți de nimeni”, să nu mai vrea să procreeze și să-și dorească din toată inima dispariția lentă a neamului omenesc, în numele idealurilor sublime ale ecologiei, ale libertății etc. Astfel, în urmă cu vreo 30 de ani, Alianța Națională pentru Ne-părinți (National Organization for Non-Parents) din Statele Unite, redenumită ulterior eufemistic Alianța Națională pentru Paternitatea Opțională (National Alliance for Optional Parenthood), a proclamat ziua de 1 august drept „Fericita Zi Internațională a Ne-părinților” (Happy International Non-Parents Day) sau „Ziua Internațională Fără Copii” (International Childfree Day). Așa au ajuns să fie celebrați și premiați în toată lumea cei mai fervenți fericiți ne-părinți, care, prin propria lor opțiune liberă, au refuzat să aibă copii (childfree by choice), continuând, desigur, să-și exercite nestingheriți toate funcțiile sexuale posibile. Ar fi interesant totuși de văzut cam cât îi ține fericirea asta, dacă se va face vreodată o statistică de acest gen.

Pe aceeași linie există și o mișcare ce promovează viața fără copii – Childfree Movement , pentru care la vie nu poate fi en rose decât atunci când e childfree (La vie childfree). Un alt elefant care circulă liber prin Statele Unite și Canada este Mișcarea pentru Extincția Voluntară a Oamenilor (Voluntary Human Extinction Movement – VHEMT, pronunțat vehement) care susține că omul este un element nociv pentru mediul înconjurător, deoarece produce deșeuri și catastrofe, așa că e mai bine să dispară nemaireproducându-se, potrivit lozincii: „Să trăim mult și-apoi să dispărem!”, și să viseze cu încredere la Lumea fără noi (The World Without Us) de care vorbește Alan Weisman.

Unul dintre mentorii acestui elefant anti-natalist (sau de-natalist) este un anume Théophile de Giraud, scriitor și activist belgian, care a scris o serie de opere relevante pentru cultura pro-moarte: The Impertinence of Procreation („Impertinența procreației”),The Art of Guillotining Procreators: An Anti-natalist Manifesto („Arta ghilotinării procreatorilor: Un manifest anti-natalist”), Aphorisms for the use of future familicides („Aforisme pentru utilizarea viitoarelor familicide”) etc. Consider că titlurile sunt suficient de relevante.

Și culmea absurdului și a derizoriului este elefantul numit „Atitudine Anti-europeană și Conspiraționist-europeană”, care își face apariția ori de câte ori unii mai curajoși se ridică și susțin cauza familiei normale, alcătuite din bărbat, femeie și copii, și critică absurdul antropologiei LGBT-iste. Sunt acuzați – nici mai mult, nici mai puțin! – că sunt „antieuropeni” și că, în paranoia lor, văd scenarii conspiraționiste peste tot, și că, în fond, sunt „dușmanii” (un alt concept binecunoscut nouă din „epocile de aur” pe care le-am trăit) –, dar nu ai poporului, de data aceasta (nu de alta, dar de-acum și „poporul” trebuie să dispară), ci ai Europei, ai toleranței etc.!

Vehement, trei milioane de românii au întreprins un demers tenace împotriva acestei noi specii de elefanți neo-malthusieni, afirmând viața și refuzând adevărurile multiple ale delirului hermeneutic postmodern, potrivit căruia orice poate fi interpretat oricum – în antropologie, în societate, în politică, în justiție, în medicină etc. – având totuși, în fond, ca unic criteriu puterea, după cum afirmă același Jordan Peterson. Astfel, au propus consfințirea prin Constituție a definiției întemeierii căsătoriei. Concret, în octombrie 2015, Coaliția pentru Familie a depus la Senatul României (Consiliul Legislativ) Proiectul de lege privind revizuirea articolului 48 (1) al Constituției României, care definește familia, așa încât formularea „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți” se fie înlocuită cu „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie”, nemailăsând loc nici unei interpretări în spirit postmodern. De altfel, alte state membre ale Uniunii Europene – Polonia, Croația, Slovacia, Letonia, Lituania și Ungaria – au consfințit deja explicit căsătoria ca uniune dintre un bărbat și o femeie, atâta timp cât nici jurisprudența, nici legislația europeană nu obligă statele membre să legifereze căsătoria sau parteneriatul între persoane de același sex.

După o lungă tevatură procedurală juridică, pe 9 mai 2017, proiectul de lege a fost adoptat de Camera Deputaților. Apoi, după un adevărat meci de ping-pong între Curtea Constituțională a României, Parlament și Președinție cu privire la Legea Referendumului, care definește cadrul legal al desfășurării oricărui referendum, pe 6 iulie a.c. a fost depășită și această etapă, prin promulgarea de către Președintele Iohannis a Legii de Modificare a Legii Referendumului. În mod normal, rămâne ca proiectul de lege să fie adoptat și în Senat, după care, în ultima duminică din perioada de 30 de zile de după adoptarea inițiativei constituționale, ar urma să aibă loc referendumul. Apoi, ca să poată fi revizuită Constituția prin acest referendum, este necesară o participare de minim 30% din numărul cetățenilor români cu drept de vot. Îmbucurător în acest sens este rezultatul unui sondaj realizat de Grupul de Studii Socio-Comportamentale Avangarde în perioada 10-26 aprilie a.c. și prezentat de Antena 3, potrivit căruia probabilitatea de prezență a cetățenilor la urne în cazul organizării Referendumului pentru Familie ar depăși procentul de 75%. La întrebarea „Dumneavoastră personal cum considerați că ar trebui definită familia în Constituție?”, 77% au răspuns cu formula propusă de inițiativa cetățenească promovată de Coaliția pentru Familie: „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie”.

Recent, proiectul a trecut și de Senat. Astfel, toate evoluțiile converg spre realizarea acestui referendum pentru familie în toamna lui 2018. Ar mai putea exista oare ceva care să-l stopeze? Îi împiedică ceva pe politicienii noștri să le ofere românilor prilejul de a-și exprima verdictul asupra a ceea ce cred ei că este familia? Din punctul de vedere al legii și al voinței democratice a cetățenilor, nimic, pentru că au fost depășite obstacolele majore la nivel juridic și instituțional, cel puțin așa se pare. Iar rezultatul este previzibil și deja prognosticat de statistici: un succes al normalității și al vieții. Doar dacă nu va apărea la orizont altă specie de elefanți, care pe unii să-i înspăimânte, iar pe ceilalți să-i ademenească cu realitatea lor promițătoare de putere și plăceri, care se sprijină însă pe niște piciorușe de efemeridă.

Să nu uităm însă că atitudinea Sfântului Antonie este paradigmatică și ea a fost verificată de atâtea și atâtea ori de-a lungul veacurilor: biruința este a lui, a celui care stă neclintit, fără teamă, cu crucea în mâna, mărturisind adevărul și viața în pofida tuturor elefanților care apar, la răstimpuri, în viața noastră.

de Tatiana Petrache Familia Ortodoxă